sâmbătă, 9 decembrie 2017

Sinaxar 9 Decembrie

În această lună, în ziua a noua, pomenirea zămislirii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu de către Sfânta Ana. 
 
Domnul şi Dumnezeul nostru, vrând să-Şi gătească Luişi biserică însufleţită şi casă sfântă pentru sălăşluirea Lui, a trimis pe îngerul Său la drepţii Ioachim şi Ana - căci din aceştia avea să se nască Maica Sa după trup - şi a arătat mai dinainte că va zămisli cea stearpă şi cea care nu avea copii, pentru ca să adeverească zămislirea Lui din Sfânta Fecioară. Astfel, Sfânta Fecioară Maria a fost zămislită din făgăduinţă, dar din unire şi din sămânţă bărbătească. Numai Domnul nostru Iisus Hristos a fost zămislit fără unire şi fără sămânţă bărbătească şi S-a născut din Sfânta Fecioară Maria mai presus de înţelegere, aşa cum numai El ştie; fiind Dumnezeu desăvârşit a luat trup desăvârşit, aşa precum şi la început a făcut şi a plăsmuit firea omenească. 

EV. DUMINICII A 27-A DUPÃ RUSALII – CUM SĂ ŢINEM SĂRBĂTORILE


(Lc 13, 10-17)

Precum vedeţi în evanghelia de duminică, Iisus le-a dat fariseilor o mustrare şi o învăţătură cum să prăznuiască ziua Domnului. Dar să luăm aminte. Evanghelia de duminică ne mustră şi pe noi şi ne învaţă şi pe noi cum să ţinem cu adevărat şi bine praznicele Domnului.

Pe multe din poruncile şi învăţăturile Domnului Dumnezeu Ie-a stricat vremea şi diavolul, dar parcă pe nici una n-a stri­cat-o aşa de mult ca pe porunca a 4-a: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cin­steşte pe ea”. De la început, Lucifer, dia­volul cel mare, a zis slugilor sale: „Veniţi să stingem toate praznicele lui Dumnezeu de pe pământ!” (Ps 73, 9). Şi de atunci diavolul lucră neîncetat să strice praznicele Domnului. Hotărât, iubiţilor cititori, dumini­cile şi sărbătorile, aşa cum se ţin astăzi, stau mai mult de jumătate în slujba dracilor decât în slujba măririi lui Dumnezeu.

În Biserică ne vindecăm rănile

Arhim. Siluan Visan

„Si invata Iisus intr-una din sinagogi sambata. Si iata o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus nicidecum; iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei si ea indata s-a indreptat si slavea pe Dumnezeu.


Iar mai-marele sinagogii, maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei! Iar Domnul i-a raspuns si a zis: Fatarnicilor!

Cușca de aur a diavolului și femeia gârbovă

Preot Constantin Sturzu

„Eliberează-ţi mintea!”; „Faceţi dragoste, nu război!”; „Gândeşte liber!”; „Trăieşte-ţi viaţa!” – sunt doar câteva dintre multele sloganuri pe care cei tineri (sau mai puţin tineri) le îngurgitează, pe nemestecate, de obicei din mass-media. La o privire fugară, am putea spune că toate aceste îndemnuri îşi datorează, pe undeva, existenţa învăţăturilor creştine. De altfel, ele au şi apărut în spaţii culturale peste care şi-a pus amprenta cuvântul Evangheliei. „Eliberează-ţi mintea!” poate fi un reflex secular al literaturii ascetice, în care creştinul (monahul, mai ales) este îndemnat să-şi curăţească mintea prin chemarea neîncetată a numelui lui Hristos. Dacă-l scuturăm puţin de conotaţia sexuală a îndemnului, „Faceţi dragoste, nu război!” trimite, fără îndoială, la iubirea creştină, aceea care este îndreptată nu doar spre cei apropiaţi, spre cei dragi, ci şi – mai ales – către vrăjmaşi/ duşmani. Nu poţi „gândi liber” dacă nu eşti eliberat de patimi, de tot ceea ce te poate încorseta şi îţi poate influenţa modul în care trăieşti, inclusiv modul în care gândeşti. Şi, nu în ultimul rând, unde putem vorbi despre viaţă la modul cel mai serios şi profund, dacă nu în creştinism? Mântuitorul ne spune, în Evanghelii, pe un ton apăsat, că a venit în lume ca omul „viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). „A-ţi trăi viaţa”poate fi o punere în practică a acestei cristice dorinţi, cu o condiţie, evident: să fie o viaţă trăită în Dumnezeu.

Europa o reprezintă pe femeia gârbovă

Omul gârbovit nu priveşte la cer, ci la pământ. Aşa era în vremea aceea o femeie gârbovă. De optsprezece ani împliniţi, capul ei era împreunat cu genunchii, încât putea privi doar praful pământului şi viermii din praf, şi respira praf şi toate duhorile pământului. Dar Hristos s’a milostivit de ea, şi i-a strigat: Femeie, slobozitu-te-ai de boala ta. Şi şi-au pus pre dânsa mâinile; şi îndată s’a îndreptat, şi slăvea pre Dumnezeu. (Lc. 13:12-13)

Tâlcuirea modernă: din toate continentele acestei lumi, Europa o reprezintă pe femeia gârbovă. De când întâi-stătătorii duhovniceşti ai Europei, fără ştiinţa şi voia popoarelor Europene, s’au rupt de adevărata Biserică a lui Hristos, din Răsărit, de atunci omenirea Europeană a început din ce în ce mai mult să se gârbovească şi să-şi aplece capul spre pământ. Veacul al XX-lea este veacul cel mai bolnav din viaţa omenirii Europene, căci în acest veac capul omenirii s’a aplecat atât de jos, încât s’a împreunat cu genunchii, iar de aici nu mai poate vedea decât pământul şi viermii pământului, şi nu mai poate respira decât duhorile pământului. Să-i vorbeşti despre cer înseamnă să-i vorbeşte despre ceea ce nu poate vedea, căci întreaga ei fiinţă e atât de gârbovită încât, cu simţurile ei, nu poate percepe decât ceea ce e jos, ce e din pământ, ce e mai prejos de om.

„Numai acela este fericit, care se teme de Dumnezeu…”

Mi-ar fi plăcut, tare, să fi gândit eu adevărul din titlul nostru. Dar a făcut-o Sfântul Ioan Gură de Aur cu mult înainte, în celebrele sale Predici la Statui (Partea a II-a, Predica XVIII). Și pare a fi cea mai scurtă predică la Evanghelia Duminicii acesteia, a vindecării femeii gârbove (Luca 13, 10-17). Ce ar fi fost femeia aceasta din realitatea Evangheliei, și cu ea noi toți, gârboviții, fără Hristos? Un număr în plus într-o statistică fadă, ca de morgă? Încă un semn al păcatului, cum gândesc încă mulți asupra bolii, încă o gură de astupat ca să nu-și mai sărăcească familia? Cine știe? Prin Hristos, suferința ei a căpătat valoare, dovedindu-ne Domnul că suferința este parte a vindecării, așa cum moartea este parte a învierii.

Dezlegătorul neputinţelor

Duminica a 27-a după Rusalii – Luca XIII, 10-17)

 Hristos, sâmbăta, în sinagogă. Se întâlneşte cu „o femeie stăpânită de un duh necurat, de slă­biciune“ (Luca XIII, 11). După ce mai înainte arătase cum trebuie să te porţi cu un smochin uscat (Luca XIII, 6-9), aplicând tăierea ca pedeapsă pentru nerodire (Luca XIII, 9), iată-L acum în faţa unei femei uscate, gârbovite, care, desigur, în 18 ani de boală, nu adusese roadă, starea ei făcându-o „neroditoare“, neaducătoare de nici o roadă care să ia ochii celorlalţi. Domnul Hristos nu ezită să o vindece – „Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta“ (Luca XIII, 12), fiind „parola“ prin care duhul este desconspirat. Este obligat să iasă din femeie, aceasta „slăvind pe Dumnezeu“ (Luca XIII, 13).

De ce lipseşti? – Predica Mitropolitului Augustin de Florina la vindecarea femeii gârbove

„Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta”(Luca 13,10)

Era, zice Evanghleia de astăzi, într-o sâmbătă, când Hristos s-a dus într-o sinagogă. Sâmbăta, evreii o ţin ca zi de închinare a lui Dumnezeu. În această zi este interzisă munca. Porunca Decalogului spune: „Şase zile din săptămână pentru muncă, dar sâmbăta trebuie să fie închinată slujirii lui Dumnezeu” (Ieşire 20, 9-10).

Iudeii respectau cu stricteţe această poruncă. Oricine încălca porunca şi lucra în zi de sâmbătă, era pedepsit cu o aspră pedeapsă.

Ziua Domnească

Duminica a XXVII-a după Rusalii
Evanghelia de la Luca 13,10-17

10 Şi învăţa Iisus într-una din sinagogi sâmbăta. 11 Şi iată o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinţă şi care era gârbovă, de nu putea să se ridice în sus nicidecum; 12 iar Iisus, văzând-o, a chemat-o şi i-a zis: Femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta. 13 Şi Şi-a pus mâinile asupra ei, şi ea îndată s-a îndreptat şi slăvea pe Dumnezeu. 14 Iar mai-marele sinagogii, mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei! 15 Iar Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? 16 Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? 17 Şi zicând El acestea, s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui, şi toată mulţimea se bucura de faptele strălucite săvârşite de El.

1. Vindecări în zi de sâmbătă.
 Evanghelia acestei Duminici ne vorbeşte despre o altă mare minune a Mântuitorului.

DESPRE FĂŢĂRNICIE

În această pericopă evanghelică (duminica femeii gârbove) vedem marea milostivire, iubirea şi puterea Domnului nostru Iisus Hristos, îndreptate spre binele femeii necăjite. Vedem în acelaşi timp şi făţărnicia brutală a mai-marelui sinagogii, auzim o acuzaţie gravă drept răspuns lui: “Făţarnice!”

FEMEIA GÂRBOVĂ

(Duminica a 27-a după Rusalii)

Ca şi altor pătimitori, Domnul, din proprie iniţiativă şi nesolicitat, îi vine în ajutor femeii gârbove pe care o află printre enoriaşii unei sinagogi într-o zi de sâmbătă. Din milă şi bunătate; întru mărirea lui Dumnezeu; ca să se vădească puterea Tatălui şi a Fiului. O vede, o cheamă, o vindecă – totul în pripă, cu iuţeala fulgerului. Textul istorisirii evanghelice nu-i mai puţin concis şi ritmat decât al celebrei scrisori prin care, din Orient, Cezar vestea senatului: veni, vedi, vici.

Este în capacitatea aceasta a Mântuitorului de a vedea suferinţa celorlalţi, a lua aminte la ea, a o zări de îndată şi de a se concentra asupră-i, o imensă milă şi totodată o sensibilitate (omenească) de natură a iuţi bătăile inimii celui care citeşte Evanghelia aceasta (Luca 13, 10-17), ori Pericopele paralele: Matei 12, 9-l4; Marcu 3, l-5; Luca 6, 6-l1 (toate trei se referă la omul cu mâna uscată, sau Luca 14, l-6, referitoare la bolnavul de idropică) şi a isca într-însul nebănuite simţăminte de înfiorare şi compătimire. Curând, însă, măreţia şi tăria înduioşătoare a tabloului evocat de Sfântul Evanghelist Luca sunt parcă înceţoşate de veninoasa intervenţie intempestivă a mai marelui locului.

miercuri, 6 decembrie 2017

Pilda vieţii Sf. Nicolae

ÎPS Laurențiu Streza,
Mitropolitul Ardealului
 
Iubiţii mei fii sufleteşti,

Biserica, Mama noastră, se îngrijeşte în fiecare an să ne umple în chip minunat cu darurile Sfântului Duh prin intermediul praznicelor din cursul anului bisericesc. Prin Sfânta Liturghie sunt actualizate toate evenimentele vieţii Mântuitorului, putând participa în mod real, prin harul Sfântului Duh, la ele. Tot prin celebrare liturgică lăudăm, preaslăvim şi intrăm în comuniune cu toţi sfinţii, cu acei oameni care au urmat întru totul lui Hristos şi care au trăit viaţa Lui în trupurile lor muritoare. Prin Sfânta Liturghie înţelegem şi simţim sfinţenia, văzând în vieţile sfinţilor modul concret în care adevărul Evangheliei poate fi transpus în viaţa noastră de zi cu zi. Aceasta este pedagogia divină la care ne cheamă prăznuirea sfinţilor: nu doar laudă să le aducem prin cântări, ci să le imităm pilda vieţii lor, prin asceză, înfrânare şi păzirea poruncilor Evangheliei.
Postul Naşterii Domnului este împodobit cu multe prăznuiri de sfinţi, între care se distinge cinstirea unuia dintre cei mai iubiţi sfinţi ai creştinătăţii, şi anume cea a Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirei Lichiei. Prin tot ceea ce a împlinit în viaţa sa cu cuvântul şi cu fapta, Sf. Nicolae s-a arătat „îndreptător al credinţei”, „pildă a blândeţelor”, „învăţător al înfrânării”, „ajutor grabnic al celor din nevoi”, „liman de întărire pentru toţi credincioşii”, „mângâietor al celor necăjiţi”, „adăpost al celor în primejdii”, „turn al dreptei credinţe”, „luptător împotriva nelegiuirii şi apărător al cucerniciei”, „izbăvitor al celor nedreptăţiţi” şi „locaş curat al faptelor bune”, aşa cum îl laudă cântările liturgice.

Două calităţi mari îl fac pe Sfântul Nicolae unul din cei mai populari sfinţi ai creştinismului. Dragostea sa plină de milă faţă de popor, dusă până la sacrificiu, şi dragostea sa de Adevăr, de Adevărul întrupat în viaţă. Aceste două mari virtuţi l-au făcut mare înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu l-a preamărit înaintea oamenilor, el devenind un „biruitor de popoare”, după cum arata profetic încă din timpul vieţii sale etimologia numelui său.

Cine nu cunoaşte viaţa acestui mare şi drag sfânt al creştinismului? Cine nu va lăuda râvna pentru dreapta credinţă a Sfântului Nicolae, care 1-a făcut pe acest blând păstor să îl pălmuiască pe ereticul Arie în plin sobor? Cine nu se va uimi de zelul şi ardoarea cu care a dorit să urmeze pilda vieţii Mântuitorului ajutând pe cei săraci, vindecând pe cei bolnavi, miluind pe cei săraci, scăpând din amară robie, izbăvind pe cei din primejdii pe uscat şi pe mare?

Taina cea mare a sfinţeniei vieţii Sfântului Nicolae, taină care l-a făcut iubit şi cunoscut la toate popoarele este tocmai această dorinţă şi disponibilitate a lui de a aduna şi alina suferinţa oamenilor. În inima lui s-au revărsat toate lacrimile şi durerile pământului, găsind alinare. De aceea, toţi creştinii îl iubesc şi îl cinstesc în mod deosebit. Iar minunile pe care sfântul şi acum le săvârşeşte nu au altă explicaţie decât că ele sunt o continuare a minunilor săvârşite de sfânt în timpul vieţii lui pământeşti, fiind un răspuns pe care îl dă Dumnezeu la iubirea lui cea mare faţă de El.

Viaţa Sfântului Nicolae este toată o minune, pentru că lumina inimii sale a strălucit tuturor şi nimic nu i-a putut pune hotar. Şi dincolo de mormânt, Sfântul Nicolae luminează lumea cu bunătate şi milă, apără şi ajută, ocroteşte şi izbăveşte din nevoi şi din boli pe toţi cei ce cu credinţă îl cinstesc şi îi cer ajutorul.

Iubiţi credincioşi,

Pilda vieţii Sf. Nicolae ne îndeamnă să luăm aminte cu toată seriozitatea la modul cum trăim această viaţă, la modul cum folosim timpul vieţii noastre pentru câştigarea veşniciei. În mijlocul a multe necazuri şi suferinţe, copleşiţi de lipsurile materiale şi de multele tulburări ale lumii, noi nu găsim calea de a ieşi din labirintul curselor pe care diavolul ni le pune în cale. Am ajuns atât de prinşi în mrejele plăcerilor acestei lumi, încât nimic din ceea ce se întâmplă în jurul nostru nu ne mai mişcă, iar orice reacţie şi opoziţie a noastră în faţa răului este timidă şi lipsită de vlagă. De ce oare nu ne doarefaptul că România este inundată de mesaje pornografice pe toate căile de comunicare, prin presa scrisă, audio-vizual, reclame şi internet?

De ce nu deranjează faptul că societatea noastră consumă literatură, teatru şi cinematografie pornografică? De ce nu facem nimic ca tinerii noştri, care se află într-o debusolare totală, într-un vid sufletesc imens, să renunţe la consumul de pornografie, de contraceptive şi de droguri? De ce nu reacţionăm faţă de epidemia periculoasă a concubinajului, a divorţului şi a infidelităţii conjugale? De ce nu ne pune pe gânduri numărul mare de sinucideri care se petrec în ţara noastră?

Lipsa noastră de reacţie şi neaflarea niciunei soluţii la toate aceste probleme se datorează modului în care ne petrecem această viaţă trecătoare, uitând de veşnicia care ne aşteaptă. Noi trăim în această lume ca şi cum aici ar fi totul, ne îngrijim doar de viaţa trupului, neglijându-o pe cea a sufletului şi ne-o spunem mereu ca şi bogatul nebun din Evanghelie:
Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te (Lc 12, 19).
Sufletul nostru este atât de îngroşat şi alipit de materie, încât se face una cu trupul şi cu necesităţile şi slăbiciunile lui. Dar uităm faptul că sufletul nu se poate sătura din hrana muritoare a trupului, căci niciuna din plăcerile acestei lumi nu poate să potolească setea lui de Dumnezeu.

Sufletul nostru are nevoie de patria sa cea din cer, nu de hambarele afacerilor şi de grijile jitniţelor lumii acesteia. Noi vrem să legăm sufletul de pământ şi să-1 ţinem aşa legat mulţi ani, crezând ca aceasta e fericirea. Sufletul, însă, se bucură doar de Dumnezeu, de prezenţa Lui, de împărtăşirea cu dragostea Lui. Sufletul se hrăneşte cu milă şi cu dreptate, dar oare câţi mai ştiu astăzi ce este mila? Câţi nu fură şi nu înstrăinează lucruri care nu le aparţin?

Sufletul doreşte iubirea cerească. Acesta este aurul care îl face cu adevărat bogat, însă noi înclinăm către trup şi trecătoarele lui desfătări, iar pentru acestea, vai, câţi nu au căzut şi în păcatul uciderii de prunci.

Aceasta este confuzia şi dezordinea care ne-au pătruns în suflete odată cu duhul lumii. De aici vine toată disperarea care cuprinde pe tot mai mulţi oameni, duhul de neputinţă şi deznădejde. Dar Dumnezeu ne aşteaptă ca pe fiul cel risipitor. El așteaptă pocăinţa noastră sinceră, ca să ne curăţească păcatele prin Sfânta Taină a Spovedaniei. El caută să ne dăruiască din bucuria dumnezeiască a împărtăşirii Harului Duhului Sfânt în măsura păzirii sfintelor porunci, şi, mai ales, prin împărtăşirea cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine.

Sfânta Liturghie este, iubiţi credincioşi, masa cea dumnezeiască la care suntem chemaţi. Dacă aceasta s-ar afla în centrul vieţii fiecăruia dintre noi, cu siguranţă multă mângâiere sufletească am avea, tărie în lupta cu greutăţile am primi şi de dragostea îndelung răbdătoare faţă de aproapele ne-am împărtăşi. Dacă am fi prezenţi mai des la Sfintele Liturghii, cât de des, cu siguranţă, lumea din jurul nostru s-ar schimba în bine.

Să nu uităm, fraţi creştini, milostenia. Că milostenia mulţime de păcate iartă atunci când este lucrată în smerenie şi în dragostea pătimitoare faţă de aproapele. Să nu-i uităm pe cei săraci şi pe cei necăjiţi, pe cei care au nevoie de o bucată de pâine, dar şi pe cei care simt nevoia unei mângâieri şi a unei susţineri sufleteşti. Şi trebuie să ne amintim acestea mai cu seamă în aceste zile în care îl sărbătorim pe Sfântul Nicolae, cel grabnic ajutător prin mijlocirile sale către Domnul, cel pentru a cărui milă faţă de cei în necazuri şi nevoi este atât de cunoscut poporului nostru atât de încercat peste vremi

Îmbogăţirea noastră în Dumnezeu este singurul imperativ al vieţii noastre, iar arătarea milei către cel sărman şi umilit, aşa cum ne îndeamnă Sfântul Nicolae, este lumina din sufletul nostru, căreia nici mormântul şi nici moartea nu îi pot pune hotar.

Iubiţi credincioşi,

Exemplul Sf. Ierarh Nicolae se cuvine să fie urmat şi de către noi, creştinii de astăzi. A devenit o frumoasă tradiţie organizarea cu prilejul acestui praznic a Colectei generale pentru constituirea Fondul Filantropic Eparhial, din care sunt ajutaţi foarte mulţi oameni aflaţi în mare sărăcie, atât materială, cât şi spirituală.

În acest an, ca şi în cei anteriori, au fost acordate prin sectorul de Asistenţă Socială al Arhiepiscopiei noastre ajutoare substanţiale familiilor sărace şi nevoiaşe, oamenilor bolnavi care aveau nevoie de sprijin pentru procurarea de medicamente, elevilor şi studenţilor cu o situaţie materială precară.

Vă îndemnăm şi în acest an să vă faceţi vrednici economi ai darurilor pe care Dumnezeu vi le-a împărtăşit, adevăraţi mărturisitori ai nesfârşitei Sale iubiri faţă de oameni, aducându-vă obolul pentru ajutorarea celor aflaţi în nevoi, bine ştiind că
 Dumnezeu îl iubeşte pe cel ce dă de bună voie (II Cor 9, 7).
Sf. Ierarh Nicolae să ne fie tuturor cald folositor şi rugător către Domnul, iar prin mijlocirea lui să ne învrednicim cu pace, cu sănătate şi cu bucurie multă, să petrecem aceste sfinte zile ale postului Crăciunului, spre folosul nostru sufletesc şi trupesc, şi să ajungem şi la ziua cea sfântă şi luminoasă a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia să-I fie slava în vecii vecilor. Amin.

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi rugător către Domnul,
† Dr. LAURENŢIU STREZA
Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

Sursa: http://mitropolia-ardealului.ro
din Pastorala de Sf. Nicolae, a anului 2011

Sfântul Nicolae Cel Datator de Daruri

Pr. Teofil Paraian
 
Cei mai mulți sfinți sunt ai „oamenilor mari”, care le înțeleg mǎreţiile. Sfântul Nicolae este si al „oamenilor mici” si, prin aceasta, al tuturor. La el se gândesc toți cei care-l așteaptă ca aducător de daruri. Îndreptător credinței si chip blândeţilor, de când a propovăduit in Mira Lichiei – unde a fost episcop – s-a impus in conștiința credincioșilor contemporani cu el si a rămas contemporan cu toate generațiile de credincioși. A câştigat cu smerenia cele înalte si cu sărăcia cele bogate. A fost sărac pentru ca n-a vrut sa fie bogat, a fost sărac pentru ca i-a ajutat pe cei săraci. I-a ajutat din prisosul lui pe semeni, pentru ca a știut ca prin milostenia sa se apropie de Cel Ce a spus: „Fericiți cei milostivi, ca aceia se vor milui.” A fost doritor de înmulțirea binelui si a bucuriei si a intervenit pentru ajutorarea celor ce erau sa piară in păcat.

SFÂNTUL IERARH NICOLAE

de Sf. Nicolae Velimirovici

In icoanele care îl închipuie pe Sfîntul Nicolae este reprezentat şi Mîntuitorul Hristos cu Sfînta Evanghelie în mîini, stînd de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinînd în mîini un omofor arhieresc.

Reprezentarea aceasta are o îndoită semnificaţie istorică: mai întîi este semnificată chemarea Sfîntului Nicolae la treapta arhierească, iar în al doilea rînd este semnificată exonerarea lui de pedeapsa caterisirii care ar fi trebuit să urmeze după confruntarea cu necuratul Arie.

“Cand iti va fi mai greu, sa-l chemi in ajutor pe Sfantul Nicolae!”

Dupa cuvantul mamei

Conducandu-si fiul pe front, mama i-a spus: “Kolea, cand iti va fi mai greu, sa-l chemi in ajutor pe Sfantul Nicolae Facatorul de Minuni, si el te va ajuta“.

In timpul unei lupte, fiul ei impreuna cu un prieten au cazut prizonieri. Ziua era calda, zapada se topea, in schimb noaptea, cand au hotarat sa evadeze, au degerat atat de tare, incat nu mai aveau puteri. Kolea si-a amintit cuvintele mamei si a inceput sa se roage Sfantului Nicolae Facatorul de minuni, cerandu-i ajutor.

OCHII SFÂNTULUI NICOLAE

Mare grijă trebuie să avem noi, ca să nu păcătuim nici-odată şi să nu ne facem vinovaţi faţă de nimeni. Atunci putem privi liniştiţi în ochii tuturor oamenilor şi nu vom fi siliţi să ne ascundem cu ruşine sau cu frică niciodată, de nimeni. Nici de ochii oamenilor, nici de ochii Domnului, care ne văd în orice loc.
Ştiu asta din păţania mea cu ochii Sfântului Nicolae. Iată cum a fost:
După întâmplarea cu banii moşului, îmi era frică să intru în camera unde fusese cojocul din care i-am luat.
Odată, intrând cu bunica acolo, ea mi-a arătat sus pe perete icoana Sfântului Nicolae şi mi-a zis:

– Îl vezi tu pe Sfântul Nicolae? El te-a văzut când ai luat banii şi el te-a spus. Priveşte-l şi acum cum se uită la tine. Uită-te bine în ochii lui şi vezi.

sâmbătă, 2 decembrie 2017

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica şI Căldăruşani

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica a fost român de neam şi era din părţile Ardealului. S-a născut din părinţi cucernici şi iubitori de Dumnezeu, în anul 1730, într-o familie evlavioasă din Săliştea Sibiului. Încă din fragedă vârstă, fiind plin de râvnă pentru Dumnezeu, dorea să vieţuiască după rânduiala călugărească a Părinţilor din Sfântul Munte Athos. Dar, din pricina prigoanei din Ardeal împotriva Ortodoxiei şi a monahismului, la vârsta de 19 ani a trecut în Ţara Românească. Bunul Dumnezeu a ascultat glasul inimii lui, căci, aflându-se în Bucureşti un mitropolit grec, tânărul Gheorghe s-a dus la el şi i-a cerut să-i fie ucenic, şi învoindu-se mitropolitul, l-a primit; iar după ce mitropolitul şi-a isprăvit treburile în Bucureşti, l-a luat cu sine la Constantinopol. Tânărul Gheorghe a rămas la Constantinopol, în ascultare faţă de mitropolit, trei ani, după care a plecat în Sfântul Munte cu binecuvântarea lui.

Vindecarea orbului din Ierihon

„Ce voieşti să-ţi fac?”
„…Doamne, să vad!”


În vremea aceea, fost-a, când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un om care şedea lângă cale, cerşind; şi, auzind norodul trecând, a întrebat ce este aceasta. Şi au zis lui că Iisus Nazarineanul trece. Şi a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Iar cei care mergeau înainte îl certau pe el să tacă, iar el cu mult mai vârtos striga: „Fiul lui David, miluieşte-mă!”

 Şi, stând Iisus, a poruncit să-l aducă pe el la Sine şi, apropiindu-se el de Dânsul, l-a întrebat, zicând: „Ce voieşti să-ţi fac?” Iar el a zis: „Doamne, să văd!” Şi Iisus i-a zis lui: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”. Şi îndată a văzut şi a mers după El, slăvind pe Dumnezeu. (Luca 18, 35-43)

“Doamne, să văd” – a ne vedea mai întâi propria “nevedere”

“Am venit în lumea aceasta ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39)

(…) Vedem cu toţii, buni şi răi, vedem bine, ba şi prea bine. Prea bine îi vedem pe ceilalţi, pe semenii şi vecinii noştri (pe alcătuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, până la firicelul pe care natural ar fi fost ca mărunţirea să-l fi apărat de furia noastră detectivă. Le urmărim – necruţători, neobosiţi, nesăţioşi – toate gesturile, în nădejdea că vom surprinde greşeli, păcate, turpitudini de care să ne înfiorăm, dobândind astfel dreptul să începem a striga cu glas înalt şi a dezlănţui oprobiul public împotriva lor; ori măcar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi în temeiul cărora să-i putem face de râs şi de ocară. (…)

Aș vrea să văd …!

Hristos trecea prin Ierihon și tot vorbind, mergând încet,
Un orb văzu în mintea lui trecând Iisus din Nazaret.
Și totuși orbul îi întreabă, simțind mulțimea fremătând:
„Cine-i ce trece-n prejma mea, orașul nostru străbătând?”
Un trecător îi zice-n grabă: „Este Iisus din Nazaret!”
Îi dete doi dinari, mustrându-l: „Să taci din gură…! Fii discret..!”
Dar orbul nici nu vrea s-audă și-ncepe tare a striga: