"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

vineri, 14 martie 2014

Cuvânt despre bunătate


Se pune întrebarea: dacă lumea este rodul bunătăţii lui Dumnezeu, este cu putinţă, oare, ca ea să fie lăsată de El în părăsire? De bună seamă că nu, deoarece actul abandonării ei ar pune în seama lui Dumnezeu neputinţe omeneşti. Ar presupune fie că Dumnezeu a făcut lumea în joacă, iar după ce S-a distrat cât să-I treacă plictiseala, S-a simţit împovărat şi a lăsat-o în voia sorţii, din pricină că a creat-o fără niciun scop; fie că S-a căit că a făcut-o, şi, prin urmare, a părăsit-o. Niciuna din aceste presupuneri nu e cu putinţă să se refere la Dumnezeu, căci dumnezeiasca înţelepciune şi, în general, noţiunea de Dumnezeu exclud toate acestea. De vreme ce Dumnezeu, după cum se mărturiseşte, este atotînţelept, toate câte întru înţelepciune le lucrează, le face pentru că voieşte, nu fără rost, ci cu un anume scop.

Voind, deci, întru crearea lumii, Dumnezeu a hotărât aceasta dintr-un motiv bine definit, iar acest motiv reprezintă scopul creaţiei. Joaca nu poate fi socotită scop al creaţiei, căci vine în contradicţie cu înţelepciunea şi bunătatea Creatorului, care impun ca aducerea la fiinţă a lumii să aibă un motiv bine întemeiat. Se pune întrebarea: Îi este permis înţelepciunii lui Dumnezeu să-şi lase lucrarea creaţiei pe jumătate terminată, să-şi abandoneze planul întocmit înainte de a fi finalizat? Bineînţeles că nu! Iar că lumea şi scopul ei au atins desăvârşirea cine poate spune? De bună seamă că nimeni, pentru că altfel ce explicaţie s-ar putea da pentru dăinuirea făpturii până în zilele noastre.

Întrucât nu este îngăduit să admitem un Dumnezeu Care Se joacă sau un Dumnezeu Care lucrează fără scop, întrucât lumea nu şi-a înfăptuit deocamdată scopul şi întrucât abandonarea lumii nu poate avea drept consecinţă decât distrugerea ei – iar ea  încă există! – rezultă că Dumnezeu vine în relaţie cu lumea, îi poartă de grijă şi o conduce la sfârşitul ţintit şi cugetat. Nici pe departe o astfel de purtare de grijă faţă de lume nu înjoseşte ideea nobilă privitoare la înţelepciunea lui Dumnezeu, căci noi nu percepem aşa cum o percep cei supuşi patimilor omeneşti şi nu o interpretăm prin prisma mentalităţii ce predomină în deism. Pronia lui Dumnezeu faţă de lume nicidecum nu se aseamănă cu omeneasca grijă, cea care-l macină pe om. Grija omului are şi ea un caracter dumnezeiesc, de vreme ce seamănă cu lucrarea creatoare, dar creaţia şi pronia nimic altceva nu exprimă fără numai voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se nască şi să dăinuiască.

Prin urmare, în deşert caută deismul să nege legătura lui Dumnezeu cu lumea, din moment ce ea există pentru toate aceste motive exprimate mai sus.

Iar dacă până acum am vorbit despre legătura şi pronia lui Dumnezeu faţă de lume, faţă de întreaga creaţie în general, în continuare vom lua în discuţie îndeosebi legătura dintre Dumnezeu şi om.

Sfântul Nectarie de Eghina,                                                                                                                            din "Despre descoperirea lui Dumnezeu în lume. Tâlcuiri la Sfânta Scriptură"    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!