"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

luni, 6 octombrie 2014

Să ne cercetăm pe noi înşine unde suntem, ca să ştim ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim!

Se vorbeşte despre o carte a vieţii. Şi există o carte a vieţii, dar nu în afară de noi, ci în noi. Cineva poate citi de pe figura omului, de pe fizionomia lui, realizările lui interioare. Cineva care Îi slujeşte lui Dumnezeu nu se poate să nu aibă o prezentare care să aducă aminte de Dumnezeu, să aducă aminte de o viaţă superioară.
Fericitul Augustin zice că „tatăl omului mare este copilul” şi are dreptate. Are dreptate în înţelesul că omul mare moşteneşte pe copil. Nu poţi ajunge om mare înainte de a fi mic. Şi dacă ajungi mare înseamnă că ai fost mic şi acumulezi în tine pe cel mic făcut mare. Şi apoi omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe lucruri din afară, acumulează multe lucruri pe care el însuşi şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin acumulările pe care le-a făcut şi le-a însumat în sine.

Noi suntem într-un fel proprii noştri părinţi. Din punct de vedere al formării duhovniceşti noi suntem proprii noştri părinţi. Bineânţeles, aducem din străfunduri de existenţă, din moşi-strămoşi, aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri într-o altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri într-o altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare din ceea ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare în felul nostru. De aceea e nevoie şi de o îndrumare, de o atenţionare, de nişte jaloane pe care să le aibă în vedere fiecare şi să ştie că de el depinde fericirea sau nefericirea lui în viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrâneţe. Sigur, sunt lucruri şi în afară de noi, şi anume noi suntem o sinteză, o sinteză a celor dinaintea noastră.

Domnul Hristos vrea să ne împodobim cu virtuţile copilăriei la tinereţe şi la bătrâneţe, în toată vremea, pentru că omul în fiecare clipă este un rezumat al propriei sale existenţe.

Noi suntem aşa cum e lumina, lumina care e compusă. Cei care aţi studiat fizică ştiţi că lumina e compusă, nu e ceva simplu aşa cum se vede, simplu, e ceva simplu realizat din componente. Aşa e şi viaţa omului. Cum există un spectru al luminii, există şi un spectru vital, nişte antecedente care intră în componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie. Şi apoi toate lucrurile acestea, în sinteza care suntem noi la tinereţe şi la bătrâneţe, le ducem mai departe în veşnicie în noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din jurul nostru. Aşa că e foarte mare lucru ca cineva să aibă această conştiinţă, să se gândească şi la responsabilitatea proprie, pentru el şi pentru alţii.

Într-o alcătuire din slujba de la înainte-prăznuirea Schimbării la Faţă se spune aşa: „Munte înalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea nostră”. Fiţi atenţi: „Munte înalt având noi inima curăţită de patimi”. Asta înseamnă că Domnul Hristos nu s-a schimbat o singură dată la faţă în Muntele Taborului. Asta este Schimbarea la Faţă din istorie, dar transfigurarea Lui, schimbarea Lui la faţă se realizează în orice suflet care are inima ca un „munte înalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte înalt în care apare Domnul Hristos altfel decât L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi.
Omul trebuie să se angajeze la ceva, să nu aştepte rezultatele finale înainte de a face ceea ce duce la rezultatele finale.


Iubiţi credincioşi, uităm, prea mult uităm. Uităm când vrem să cunoaştem mult.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!