"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

duminică, 19 ianuarie 2014

Catehism creștin ortodox ( IV )

15. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea credinţei?
Se înţelege Descoperirea rânduită şi dată de Dumnezeu prin anumiţi mijlocitori pentru mântuirea oamenilor. Prin Descoperirea firii ne ridicăm numai la adevărul că este Dumnezeu şi la câteva din însuşirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am deosebi de păgânii înaintaţi ai vremurilor vechi, şi mai ales ne-am lipsi de bucuriile şi fericirea pe care ni le-a adus Descoperirea prin credinţă.
Aceasta din urmă ne face creştini, pe când cealaltă, mărginită numai la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului. Descoperirea prin credinţă şi-a luat numele de acolo că ea poate fi primită numai de cel: care crede.

16. Pe ce căi s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinţă?
Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub chipul a trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri (Facerea 18: 1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii Săi (Ioan 20:9-31). Avem aici o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea prin credinţă e dată sufletului omenesc, printr-o luminare deosebită, pe care acesta n-ar fi putut-o câştiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrarea lui
cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti  este insuflarea sau inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descoperire care se face numai sufletului şi prin suflet şi pe care o putem numi
duhovnicească sau dinlăuntru. Sfânta Scriptură spune chiar şi în Vechiul Testament, în multe locuri (Ieşirea 4:12; II Împăraţi 23:2; Isaia 6:1-8; 8:1; Avacum 2:2, etc), ca Dumnezeu este acela care a grăit prin gura proorocilor. Sfântul Apostol Pavel rezuma astfel istoria şi felurimea acestei Descoperiri: «În multe feluri şi în multe chipuri de demult Dumnezeu grăind părinţilor prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă a grăit nouă întru Fiul» (Evrei 1:1-2).
Descoperirea prin semne minunate, controlate de simţuri şi prin insuflarea Duhului Sfânt are autoritate hotărâtoare pentru viaţa religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire: omul se face duhovnicesc.

17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea prin credinţă?
Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, până la venirea Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit Descoperirea. Această lungă durată - 5508 ani - se poate împărţi în trei părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i în două:
A. De la facerea primilor oameni până la căderea în păcat; după căderea în păcat. Descoperirea se înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri. Omul raiului primea o Descoperire de-a dreptul de la Dumnezeu, care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în lume şi petrecea împreună cu acest om.
B. Descoperirea începută odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea cuprinde toate veacurile aproape 14 călăuzite de legea lui Moise şi de prooroci şi se încheie odată cu venirea Mântuitorului.
Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte «călăuză către Hristos» (Galateni 3:24).
C. Plinătatea harului şi adevărului (loan 1: 17). Ea începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeieşti, făcută în persoana însăşi a Mântuitorului, care ne dă deplină cunoaştere despre Dumnezeu, ca cel ce este însuşi Fiul lui
Dumnezeu (Matei 9:27; Ioan 12:6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip hotărât: «În zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit nouă întru Fiul» (Evrei 1:2) şi tot el o lămureşte, însemnându-i şi scopul: «Arătându-ne nouă taina voii Sale, după bună-voinţa Sa, pe care mai înainte a rânduit-o întru Dânsul despre întocmirea plinirii vremurilor, ca toate să le unească sub un cap întru Hristos şi cele din ceruri şi cele de pe pământ» (Efeseni 1:9-10).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!