"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

luni, 3 februarie 2014

Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (52) - Introducere la Evanghelia după Marcu

Deşi a doua în ordinea canonică a Noului Testament, Evanghelia după Marcu deţine primatul cronologic (desigur, făcând abstracţie de versiunea aramaică a lui Matei), ea fiind scrisă în jurul anului 64 (după unii critici, chiar în 63, în timp ce Apostolul Petru încă trăia).

Autorul ei, Ioan Marcu, pomenit de zece ori în Noul Testament, fie doar cu primul său nume (ebraic), fie numai cu cel de al doilea (latin), fie cu amândouă, nu a fost ucenic direct al Domnului şi se pare că nu L-a văzut decât în treacăt, fiind încă un copilandru. Potrivit Sfintei Tradiţii, Cina cea de Taină a avut loc în casa mamei sale, Maria, iar el, Marcu, ar fi tânărul care încercase să-L urmeze pe Iisus după arestarea Acestuia (vezi Mc 14, 51-52 şi nota). E sigur însă că locuinţa mamei sale, în Ierusalim, servea drept loc de întâlnire şi casă de rugăciune a apostolilor (FA 12, 12), că Evanghelistul a fost mai întâi ucenicul şi colaboratorul Apostolului Pavel până la sfârşitul celei de a doua călătorii misionare şi că după aceea a devenit ucenic, colaborator şi, după unii Sfinţi Părinţi, „interpret“ (secretar, tălmaci) al Apostolului Petru.


Această din urmă calitate explică prezenţa lui Marcu la Roma în jurul anului 63 sau 64, precum şi faptul că, acolo fiind, el şi-a scris Evanghelia la cererea creştinilor din Italia şi din capitala imperiului roman.

Evanghelia a doua este cea mai scurtă din cele sinoptice (673 versete faţă de cele 1068 ale lui Matei şi 1149 ale lui Luca), în pofida faptului că planul ei tematic nu e mult diferit faţă de prima:

Pregătirea misiunii publice a lui Iisus (1, 1-13).
Activitatea lui Iisus în Galileea şi în teritoriile învecinate (1, 14-9, 50).
Suirea la Ierusalim (10, 1-52).
Activitatea lui Iisus în Ierusalim (11, 1-13, 37).
Patimile Domnului (14, 1-15, 47).
Iisus după învierea Sa din morţi (16, 1-20).
Scurtimea textului se datorează faptului că Marcu e cel mai lapidar dintre toţi evangheliştii, că nu are nici un fel de preocupare pentru arhitectura, dimensiunile sau proporţiile scrierii sale, că nu acordă aproape nici o atenţie stilului în care-şi redactează opera. Din acest punct de vedere, comentatorii sunt de acord că scrierea, în mod cert, nu este şi o operă literară. Ea este mai degrabă o suită de relatări scurte şi fără legături foarte precise, înşirate parcă sub graba timpului, ca o stenogramă, singura grijă a redactorului fiind aceea de a nu scăpa nimic din ceea ce aude şi trebuie să consemneze. În general se crede că Evanghelia sa ar fi consemnarea în scris a predicii lui Petru; deşi legătura dintre acestea două este încă discutabilă, scrierea lui Marcu nu-şi poate ascunde o anumită notă de oralitate, cu toate calităţile şi defectele ei. Analiştii au notat că vocabularul e sărac şi de o calitate îndoielnică, greaca alexandrină e împănată cu latinisme şi aramaisme, diminutive şi locuţiuni pe care un scriitor adevărat nu le cultivă. Fraza este, şi ea, săracă, aproape rectiliniară, fără subordonate; propoziţiile sunt simple, legate între ele prin conjuncţia şi, lipsindu-le aproape în întregime acele particule ale nuanţelor, care alcătuiesc supleţea şi profunzimea limbii greceşti. Fapte circumstanţiale sunt expediate prin participii nediferenţiate; timpurile verbelor se amestecă într?un mod atât de ciudat încât traducătorii sunt deseori ispitiţi să le trădeze.

Textul are în schimb, cum s?ar spune, toate calităţile defectelor lui. Din toate evangheliile, el e cel mai viu, mai direct, mai deschis, mai spontan, mai sincer, în contact mai intim cu realitatea imediată. Dacă episoadele sunt scurte, în schimb ele sunt foarte vii, iar viaţa lor se întemeiază tocmai pe ceea ce pare lipsă de rafinament stilistic: scoaterea verbului din aorist, de pildă, şi aşezarea lui în imperfectul descriptiv, o „stângăcie“ care-i dă tabloului suflu, culoare şi farmec. Efecte asemănătoare se obţin şi prin folosirea frecventă a prezentului istoric. Toate acestea, în pofida faptului că evenimentele relatate nu par a fi amintirea unui martor ocular.

Marcu e tot atât de ingenuu faţă de personajele scrierii sale. Dacă dumnezeirea Mântuitorului trebuie să rămână, în ochii multora şi pentru o bună vreme, ceea ce unii exegeţi au numit „secretul mesianic“, omenitatea Lui e îngroşată uneori până la contrarietate. Apostolilor nu li se trec cu vederea slăbiciunile, şovăielile, dubiile, incapacitatea lor omenească de a recepta imediat şi clar mesajul Învăţătorului. În Evanghelia după Marcu, Iisus Hristos este lucrarea divină printre oameni, dar Fiul Omului este eroul însingurat al unei drame divine.

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!