"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

luni, 10 februarie 2014

Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (53) - Introducere la Evanghelia după Luca

Evanghelia a treia este opera unui autor foarte instruit, cu o bogată cultură generală şi înzestrat cu arta de a scrie frumos. Biografia Sfântului Luca, sumară, poate fi reconstituită cu ajutorul câtorva texte din Noul Testament, dar şi prin mărturia unor Sfinţi Părinţi răsăriteni care au preluat tradiţia Bisericii primare. Există părerea că el s-ar fi numărat printre cei 70 de apostoli şi că, alături de Cleopa, a fost unul din cei doi călători de pe drumul spre Emaus (Lc 24, 13-35). Pe de altă parte, se ştie că în anul 44 el făcea parte din comunitatea creştină a Antiohiei, în Siria, cetate în care i se bănuieşte şi obârşia. Oricum, Luca este un produs al lumii elenistice, atât de înfloritoare în Asia Mică, un intelectual care gândeşte şi scrie greceşte, într-o limbă literară pe care nu o egalează nici un alt autor noutestamentar (cu excepţia celui ce a redactat Epistola către Evrei). Ştim de asemenea, cu siguranţă, că a fost colaborator apropiat al Sfântului Apostol Pavel, care-l menţionează în epistolele sale ca pe unul din cei mai devotaţi ucenici, atât în drumurile lui misionare cât şi în cele două captivităţi din capitala imperiului. Avem destule motive să credem că Luca era medic profesionist, iar o mărturie din secolul VI îl atestă şi ca pictor, autor al primului portret-icoană al Maicii Domnului. Lui îi datorăm şi scrierea Faptele Apostolilor.


Unii comentatori sunt de părere că Luca şi-a scris Evanghelia între anii 70-80, dar mult mai probabilă este opinia celor ce o plasează în preajma anului 65 (în mod sigur, după 63), şi anume în cetatea Romei. Ca şi Faptele Apostolilor, scrierea îi este adresată lui Teofil, patrician proaspăt convertit sau în curs de convertire la creştinism, căruia Luca îi oferă o „viaţă“ a lui Iisus la nivelul exigenţelor unui intelectual autentic.

Autorul procedează ca un istoric care-şi cunoaşte bine meseria: mai întâi se documentează, apoi îşi verifică datele, le ordonează şi alcătuieşte scrierea (cu conştiinţa, totuşi, că scrie o istorie sfântă, nu ca oricare alta). El foloseşte, deopotrivă şi cu egală îndreptăţire, izvoarele scrise şi orale. Printre cele dintâi se află Evanghelia după Marcu şi, aproape sigur, cea după Matei, fie în versiunea aramaică, fie în cea greacă. Printre cei ce i-au furnizat relatări orale pot fi identificate mai multe persoane, precum ucenici ai lui Ioan Botezătorul, Apostolul Ioan sau ucenicii direcţi ai acestuia, sfintele femei care-L însoţiseră pe Domnul din Galileea la Ierusalim, Maria Magdalena, Ioana, Suzana, cele două surori ale lui Lazăr şi, mai presus de toate, Maica Domnului însăşi, din graiul căreia va fi aflat o seamă de lucruri pe care în mod obişnuit le păstra în inima ei (Lc 2, 19).

Planul general al scrierii nu diferă mult de al celorlalte două sinoptice:

Prolog (1, 1-4).
Naşterea şi viaţa neştiută a lui Ioan Botezătorul şi a lui Iisus (1, 5 - 2, 52).
Pregătirea misiunii lui Iisus (3, 1 - 4, 13).
Activitatea lui Iisus în Galileea (4, 14 - 9, 50).
Suirea la Ierusalim (9, 51 - 19, 27).
Activitatea lui Iisus în Ierusalim (19, 28 - 21, 38).
Patimile Domnului (22, 1 - 23, 56).
Iisus după învierea Sa din morţi (24, 1-53).
E de reţinut însă prezenţa unui Prolog, după modelul obişnuit al scrierilor greceşti din epocă.

Luca este nu numai un stilist al lumii elene, dar şi un spirit de mare fineţe, eleganţă, sobrietate, întotdeauna atent la nuanţele şi implicaţiile cuvântului. Având în faţă cele două izvoare scrise amintite mai sus, el nu se mulţumeşte să le preia tale-quale, ci separă segmentele, le compară şi le confruntă, le supune unor riguroase criterii estetice şi literare, omite ceea ce crede el că îngreuiază lectura sau nu prezintă interes deosebit sau nu se acordă cu planul general sau exprimă tonuri prea severe ori de-a dreptul nedelicate la adresa unor personaje. În acelaşi timp, el introduce propriile sale completări sau nuanţe, fie pentru un spor de limpezime şi de credibilitate, fie pentru eleganţa însăşi a stilului literar, un stil care face din Evanghelia a treia o capodoperă a genului. Autorul ştie să-şi construiască fiecare episod şi să-i pregătească efectele printr-o adevărată artă a tensiunii dramatice (vezi, de exemplu, capitolul asupra lui Iisus în templu la doisprezece ani - Lc 2, 41-49 şi nota). Şi nu trebuie uitat că lui îi datorăm consemnarea câtorva bijuterii ale tezaurului evanghelic, precum parabolele Vameşului şi Fariseului, Samarineanului Milostiv, Fiului Risipitor, ca şi extraordinarul episod al drumului spre Emaus.

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!