"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

luni, 17 martie 2014

Dar ca să se reclădească România pe aceste valori creştine ce ar trebui făcut? Să ne rugăm pentru asta? Sau să facem ceva?

Simplu. Întâi şi-ntâi trebuie să împlinim poruncile Lui Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, cu toată puterea ta şi din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Să ne iubim unii pe alţii şi să iubim pe Dumnezeu. Mântuitorul zice: „Cum v-am iubit Eu pe voi, să mă iubiţi şi voi pe mine.” Împlinim porunca asta? Mântuitorul ne-a lăsat Pacea Cerească, din ascultare faţă de Dumnezeu Tatăl, S-a întrupat şi S-a jertfit pentru noi. A pătimit ca olog toate patimile ce şi le poate imagina cineva, şi toate chinurile şi suferinţele fizice şi sufleteşti, ca să ne mântuiască. Şi noi Îl iubim? Împlinim poruncile Lui Dumnezeu?
 A venit tocmai Mântuitorul ca sărefacă societatea. Din păgâni, să ne facă pe toţi creştini, ca să ne putem mântui. Ne-a făcut Dumnezeu pentru Sine Însuşi. Cum spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut, Doamne, spre Tine (sau pentru Tine). Şi neliniştit e sufletul şi inima mea până mă voi odihni întru Tine.” Ne-a făcut Dumnezeu după Chipul Său, ca să ne poată urca în Ceruri. Da’ acuma toată lumea se modifică. Îşi rad sprâncenele, îşi vopsesc părul, îşi fac unghiile, se pictează pe unghii, pe faţă, bagă câte verigi prin urechi, prin degete, prin buze, prin barbă, oamenii toţi se bărbieresc, se vopsesc…
 Nu mai este respectul faţă de Dumnezeu, faţă de Creator şi faţă de însăşi Creaţia care suntem noi. Nu ne respectăm aşa cum suntem creaţi de Dumnezeu, ne facem noi nu ştiu după ce model… Vedeţi?
 Şi Dumnezeu se supără, normal. Vedeţi că şi clima se schimbă. Zilele se scurtează tot mereu… 
Când eram copil mic era Mihai Groza, un bătrân obişnuit, avea optzeci şi ceva de ani şi spunea că vremea de acuma se scurtează. Şi, într-adevăr, aşa şi este. Acu-i dimineaţă – acu-i seară, acu-i luni – acu-i sâmbătă, acu-i iarnă – acu-i primăvară, apoi îndată iară vine iarna… 
Asta e. Dumnezeu ne pedepseşte. Şi nu merg oamenii la biserică. Oamenii nu se mai roagă. Ferească Dumnezeu! 
Stau la calculator, au internet, plimbări, excursii, dar ca să-ţi meargă unul la biserică regulat să se roage… Întrebat fiind Mântuitorul de Sfinţii Apostoli cine este iertat dacă lipseşte de la biserică, a răspuns că acela căruia îi arde casa şi nu poate să iasă dintr-însa. Acela este iertat. Ori că n-are picioare, ori e paralizat, ori reţinut…
 Deci nu există motive ca să lipsim de la biserică. Dumnezeu ne-a creat pentru El Însuşi, cum spune Fericitul Augustin. Dumnezeu ne-a dat Chipul Său şi Asemănarea Sa. Dar noi nu facem ce trebuie.
 Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cel ce se împodobeşte se leapădă de Hristos ca şi cum i-ar spune în faţă: «Doamne, nu mai vreau să port chipul Tău, nu mai vreau să fac voia Ta, nu mai vreau să mă supun Ţie, nu mai vreau să ascult de Tine, mă lepăd de Tine şi de Împărăţia Ta…»” Asta înseamnă sinucidere! Sinucidere! Dar Dumnezeu, din dragostea Lui, încă ne mai ţine în viaţă, ca să ne putem corecta. Că, zice: „Nu vreau moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. 
Şi omul când moare trece prin douăzeci şi patru de vămi. Uite, este o vamă specială, lăsată de Dumnezeu, pentru cei ce se împodobesc, ca să fie opriţi şi pedepsiţi. Vama douăzeci şi doi. Cu cât vama e mai înaltă şi mai depărtată, cu atâta iadul este mai profund şi mai groaznic. De neînchipuit! Groaznic! Şi, vedeţi, urmează vama a douăzeci şi treia, a tutunului. 
Cei care nu lasă fumatul se duc în Iad. Şi apoi vama Dreptei Credinţe, prin care intră numai ortodocşii. Nu catolici, nu protestanţi, nu mahomedani, nu iudei, nu anglicani sau mai ştiu eu ce. Ortodocşi. Dreapta Credinţă. Cerurile sunt Preacurate. Cum este şi Dumnezeu, Strălucirea Strălucirilor. Nu pot să meargă pete sau murdării în Împărăţia Cerească. De aceea este vamă. N- ai „acte” corespunzătoare, nu poţi trece vama. De aceea sunt cele douăzeci şi patru de vămi, pentru că la fiecare vamă omul este oprit pentru păcatele sale. Dacă eşti păcătos şi nu poţi trece vama, nu mai poţi merge la Rai.
 Este lăsată de Dumnezeu pocăinţa. Omul se poate corecta cât este în viaţă. Să se întoarcă la Credinţă. Ca păcătoşii care s-au întors şi s-au mântuit. Că o fost Moise Arapul, o fost tâlharul de pecruce… Fiul Risipitor e o pildă foarte grăitoare. Că omul, cât de păcătos ar fi, dacă se întoarce, Dumnezeu îl primeşte, cu multă dragoste şi cu multă bucurie. 
Dacă merge cu pocăinţa, umilinţa şi hotărârea fiului risipitor. Că, zice: „Tată, greşit-am la Cer şi înaintea Ta. Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Fămă ca pe unul din argaţii Tăi.” N- avea pretenţia să mai fie un fiu al Părintelui Ceresc, aşa cum noi pretindem, în ziua de astăzi. 
Dacă am dat un leu de pomană la cineva, gata, acuma am făcut milostenie.Nu e aşa. Noi nu ne gândim câte păcate facem permanent. Şi omul trebuie să se împărtăşească. Omul care nu se împărtăşeşte des, nu se mântuieşte! Mântuitorul pentru asta a venit în lume, să pătimească, să ne înveţe Credinţa, Dragostea Cerească. Să pătimească pentru noi. Ca să dea hrană. Să dea hrană cerească, ca să ne putem mântui, să ne putem îndumnezei. Şi spune, la Cina cea de Taină: „Luaţi şi mâncaţi, Acesta este Trupul Meu”, „Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu.” „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu întru mine petrece şi eu întru el. Cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu nu are viaţă întru el.” Şi-apoi adaugă: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea mea”.
 Deci asta este mântuirea: unirea cu Dumnezeu. Păcătoşii se unesc cu satana, prin păcate şi necredinţă, iar cei care sunt credincioşi se unesc cu Iisus Hristos, cu Dumnezeu, şi intră în Ceruri, Sus. Că, zic: Mântuitorul petrece în tine şi tu în El. Deci, asta înseamnă a te uni cu Dumnezeu, a fi „cetăţean ceresc”, cum spun Sfinţii Apostoli: „petrecerea noastră în Ceruri este”. Da’ în Ceruri trebuie să fie. Mintea acolo să fie, inima acolo să fie, dorinţele noastre acolo să fie, voinţa  noastră acolo să fie, la Ceruri, nu pe pământ. 
Şi vedeţi… acuma oamenii nu se împărtăşesc. Beau cafea în fiecare zi, beaurachiu nu chiar tot în fiecare zi (aici Părintele se uită către un preot care era în încăpere, zâmbind – n.rep.), dar vreau să spun că n-au grija Sfintei Împărtăşanii. Preoţii nu mai împărtăşesc creştinii cum împărtăşeau primii preoţi, cum se împărtăşeau primii creştini. 
Sfântul Ioan Gură de Aur împărtăşea în fiecare zi. Şi spune: „Cine este demn, în fiecare zi să se împărtăşească, cine nu este pe patul morţii.” De aici este. Primii creştini se împărtăşeau zilnic. Acuma unde-i Împărtăşania? Că preotul zice „vii după patruzeci de zile”. De ce după patruzeci de zile? Că omul poate muri în orice clipă. Mântuitorul zice: „Nu ştii în care ceas din zi sau din noapte va veni Fiul Omului.” Nu eşti pregătit, un’ te duci nepregătit? Ieşi dezbrăcat noaptea în ger? Doamne fereşte! Nu? Preotul care nu spovedeşte şi nu împărtăşeşte des, acela nu mai este preot.
 E un simplu funcţionar, un om care n-are ce face şi face slujbă la Biserică, caută să ia cât mai mulţi bani, da’ n-are grijă de sufletele oamenilor, de turmă… Cu Voia Lui Dumnezeu se întăreşte potrivnicul şi-i mănâncă turma, rămâne fără turmă. Mai ales să ierte păstorii. Acuma sectarii se înmulţesc. Pentru că pe ei nu-i opreşte nimeni. Ei au libertatea asta mai mult decât ortodocşii. Şi la televizor, pe unde se dau imagini despre Biserică, preoţii îs mereu criticaţi, da’ niciun sectar nu este criticat. Pot să facă orice. Niciun păgân nu este criticat cum sunt criticaţi creştinii ortodocşi. 
Ce înseamnă asta? Duşmănie faţă de Dumnezeu. Ură. Luptă împotriva Credinţei, împotriva Lui Dumnezeu. Păi cum să mai fie bine pe pământ? Înainte oamenii când mergeau la Biserică se chemau unii pe alţii. „Haişi tu”, „Aşteaptă-mă oleacă, să vin şi eu”. Acum nu merge nimeni. Cine nu are Biserica drept mamă, nu are pe Dumnezeu de tată. Tată şi mamă care cresc copiii. Dacă n-avem pe Dumnezeu de tată, atunci ai cui suntem? Nu ne cunoaştem nevrednicia noastră. Zice preotul aşa: „Nu eşti vrednic acum să te împărtăşeşti. Vii peste patruzeci de zile.” Sau: „Vii peste trei ani la împărtăşit.” Cine garantează că acela mai trăieşte trei ani ca să vie să se spovedească şi să se împărtăşească? Dar patruzeci de zile? Cine garantează că mai trăieşti patruzeci de zile? Că Mântuitorul zice: „Nu ştii în care ceas din zi sau din noapte vine Fiul omului”. Nu? Suntem ca fecioarele cele neînţelepte care nu au avut untdelemn în candele. Vine Mirele, le găseşte cu candela goală. Mai mergi să cumperi untdelemn, adică fapte bune? Când să le mai faci? De unde să le mai iei? 
Ca să poţi să-ţi cureţi sufletul, să te poţi hrăni duhovniceşte, ca să Îl poţi îmbuna pe Iisus Hristos la Judecată… Trebuie neapărat să ne împărtăşim des. Cu cât trece vremea de la o spovedanie la alta, omul face păcate. Dacă acuma nu-s vrednic, şi mă duc iar la împărtăşanie după câteva săptămâni, până atuncea fac alte păcate… îs mai vrednic atuncea? Că trăiesc fără griji. Mănânc, beu, zic: „Lasă că m-oi spovedi, m-oi duce la Biserică şi m-oi spovedi eu acolo…” 
Am avut un unchi care o postit toată viaţa. Şi într-un post mare n-o vrut să postească. Şi-o murit nespovedit şi neîmpărtăşit, deşi era consilier la Biserică. Şi era un om credincios, o crescut opt copii. La ce i-o folosit lui? Omul trebuie să-şi facă datoria permanent. Aşa cum respiri aerul permanent, ca să poţi trăi, aşa cum mănânci în fiecare zi ca să poţi să trăieşti, tot aşa trebuie şi sufletul hrănit duhovniceşte. Cu rugăciune, cu post, cu smerenie, cu fapte bune şi cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine ale Lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Că aşa este: „Fără mine nu puteţi face nimic”, zice Mântuitorul. Rugăciunea trebuie făcută neîncetat. Dacă azi te-ai împărtăşit şi ai murit, ca fulgerul mergi la Dumnezeu. Însă dacă ai păcate, eşti oprit la toate vămile. Le poţi trece – bine, dacă nu – nu. Dacă nu trăim pentru veşnicie, pentru ce mai trăim? Care este rostul vieţii noastre? Dumnezeu vrea ca să fim cetăţeni cereşti. Dacă îl vrem pe Dumnezeu ajungem la cer, dacă nu – nu.

Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului – de Marius Ianuş

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!