"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

luni, 3 martie 2014

Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (56) - Introducere la Epistola către Romani

Dacă Biserica şi-a putut dezvolta de timpuriu o gândire teologică sistematică, aceasta li se datorează în primul rând celor paisprezece epistole pe care le avem de la Sfântul Apostol Pavel şi care, după cele patru evanghelii, alcătuiesc partea cea mai de seamă a Noului Testament. E sigur că Pavel nu a cultivat genul epistolar ca atare, cu intenţia adică de a crea o operă literară, asemenea multor scriitori ai antichităţii; el şi-a alcătuit scrisorile în mod absolut circumstanţial, sub presiunea unor situaţii sau evenimente care cereau din parte-i o intervenţie urgentă în una sau alta din comunităţile creştine întemeiate de el. Aşadar, nu e de mirare că textele dictate de el, după moda vremii, tahigrafilor voluntari sau plătiţi, prezintă şi unele formulări obscure, fraze neterminate, gânduri în suspensie, paranteze, digresiuni şi reluări insuficient legate, deşi greaca autorului e corectă, bogată şi nuanţată, situându-se imediat după aceea a Sfântului Luca. De aceea, epistolele pauline trebuie luate drept ceea ce sunt: parte din opera misionară a marelui Apostol, consemnarea în cuvântul scris a ceea ce obişnuia să propovăduiască prin viu grai (desigur, cu unele completări sau accente impuse de actualitatea temei). Or, tocmai spontaneitatea şi lipsa de poleială a acestor scrieri alcătuiesc adevărata lor valoare, după un admirabil cuvânt al lui Pascal (citat de Osty): „Când vezi stilul acesta natural, eşti mirat şi cucerit, căci te aşteptai să vezi un autor şi afli un om“.


Cine este şi cum ni se înfăţişează acest om?


Născut în Tarsul Ciliciei în jurul anului 7, din părinţi credincioşi evrei, mici meseriaşi, şi crescut în mediul culturii elenistice al Asiei Mici, Saul îşi face studiile la Ierusalim ca elev al marelui Gamaliel din şcoala rabinică fariseică. Tânăr cu înzestrări excepţionale, el devine destul de repede ceea ce se cheamă un rabin perfect, versat mai ales în dimensiunea juridică a legii, şi-şi descoperă vocaţia unică: aceea de a-L sluji pe Dumnezeu la modul total şi dezinteresat. Înainte de convertirea de pe drumul Damascului, când devine Pavel (anul 32), el Îl slujeşte persecutându-i pe creştini ca adversari prezumaţi ai lui Iahvé; după convertire I se dăruie fără rezerve unicului Dumnezeu adevărat, Cel ce i Se descoperise prin Iisus Hristos ca Tată din veac şi în timp al Acestuia; şi o va face vreme de trei decenii şi jumătate, până în anul (probabil) 67, când va muri ca martir în capitala imperiului pe care, practic, îl cucerise.

Personalitate complexă, inteligenţă vie, cultură vastă, temperament dinamic, Pavel e un râu de energie în continuă mişcare. Un înţelept creştin - Petre Ţuţea - afirma că atunci când spui Pavel spui Mediterana. Într-adevăr, amprenta creştină a culturii europene (şi, prin ea, a celor două Americi) e opera lui, a celui ce a semănat ţărmurile Mediteranei cu aproape treizeci de comunităţi ale numelui lui Hristos. Pururea inspirat şi veghetor, Pavel e în acelaşi timp mistic şi om de acţiune, teolog şi misionar, întemeietor şi organizator, păstor şi catehet, polemist redutabil şi orator înflăcărat, dialectician şi liric. Mai presus de toate, însă, el este părinte. Asupra copiilor săi duhovniceşti el are sentimentul posesiei: ei îi aparţin şi trebuie să-l asculte ca pe unul care i-a născut, îi creşte, îi apără şi-i maturizează spre a-i preda desăvârşiţi Părintelui Ceresc, prin Iisus Hristos. În această dimensiune paternă se consumă gama stărilor sufleteşti din epistolele sale: el e mândru şi smerit, îndrăzneţ şi timid, sociabil şi însingurat, afectuos şi ironic, curtenitor şi protestatar, duios şi violent, generos şi sever, precaut şi debordant, tonurile sale desfăşurându-se de la implorarea lacrimogenă până la imprecaţia strivitoare. Totul însă, absolut totul, i se subordonează sentimentului suprem: iubirea sa pentru Domnul său Iisus Hristos. Istoria bimilenară a creştinismului nu a mai cunoscut un om cu devoţiunea lui Pavel.

Epistola către Romani a fost scrisă în Corint în iarna anilor 57-58. Deşi a şasea în ordine cronologică, ea este cea mai importantă, dar nici nu trebuie considerată ca un fel de summa theologica paulină (aşa cum a făcut, de pildă, Luther), ci numai ca parte dintr-un întreg; principala ei pondere este cea soteriologică, dar fără să epuizeze problema mântuirii, aceasta trebuind pusă în paralelă cu aceea din Epistola către Galateni.

Scrisoarea le este adresată creştinilor din Roma, proveniţi atât dintre membrii puternicei comunităţi iudaice, cât şi dintre păgâni, unii din ei convertiţi chiar de Pavel în decursul celor trei călătorii misionare.

În mare, planul ei se prezintă astfel:

Preambul (1, 1-17)
Partea dogmatică. Îndreptăţirea (omului la mântuire) prin credinţă (1, 18 - 11, 36).
Partea morală. Diverse sfaturi, îndemnuri şi porunci pentru zidirea sufletească (12, 1 - 15, 13).
Concluzie (15, 14 - 16, 27).

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!