"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

luni, 24 martie 2014

Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (59) - Introducere la Epistola către Efeseni

Aşezat la vărsarea fluviului Caystros în Marea Egee, Efesul era unul din cele mai populate şi mai înfloritoare oraşe ale antichităţii, fapt pentru care Roma imperială i-a conferit şi rangul de capitală a provinciei proconsulare Asia. Prosperitatea economică se conjuga însă cu cea culturală, aşa încât nu e de mirare că din Efes au apărut filosofi precum Zenon, Heraclit, Democrit, Parmenide şi Pitagora, poeţi ca Anacreon şi Hipponax, pictori ca Appeles şi Parrhasius. Cât despre viaţa religioasă, ea se desfăşura într-o mare varietate de forme, de la cultul vechilor zeităţi oficiale până la acela al divinităţilor mai noi - şi mai atrăgătoare - ale misterelor orientale, dar şi printr-o intensă practică a magiei, în jurul căreia se crease o întreagă literatură iniţiatică. Centrul însă îl ocupa celebrul templu al zeiţei Artemis (Diana), socotit drept una din cele şapte minuni ale lumii (incendiat de nu mai puţin „celebrul“ Herostrates în 356 î. H. şi refăcut apoi de meşterul Dinocrates).


Pavel face din Efes una din principalele ţinte ale apostolatului său. În anul 53, spre sfârşitul celei de a doua călătorii misionare, el se opreşte temporar şi mai mult tatonează terenul în vederea unui plan pentru viitorul apropiat. În cea de a treia călătorie misionară, după ce Apostolul cucereşte şi consolidează numeroase localităţi de pe ţărmul european al Mediteranei, se aşază în capitala provinciei Asia şi, la capătul celor aproape trei ani de muncă (53-56), lasă aci una din cele mai puternice comunităţi creştine, pe care o va iubi cu toată fiinţa sa şi căreia îi va rândui şi pe unul din primii episcopi ai Bisericii, anume pe ucenicul său Timotei.

Epistola către Efeseni face parte din cele patru epistole numite „ale captivităţii“ lui Pavel; alături de cele către Filipeni, Coloseni şi Filimon, ea a fost scrisă în timp ce Apostolul se afla în închisoare la Roma, şi anume în timpul primei captivităţi, în jurul anului 63. Ea are asemănări atât de mari cu Epistola către Coloseni, încât nu numai că cele două scrisori îşi atestă coautorul şi contemporaneitatea, dar se şi cer citite sau studiate împreună (recomandabil, începând cu cea către Coloseni).

Şi totuşi, Epistola către Efeseni nu le-a fost adresată creştinilor din Efes! Nu pentru ei a fost scrisă, ci pentru alţii, iar aceşti „alţii“ constituie unul din cele mai pasionante capitole ale studiilor biblice noutestamentare de-a lungul secolelor, de la Origen şi Ieronim până la Percy şi Rovenţa. Totul porneşte de la constatarea că expresia „în Efes“ (1, 1) lipseşte din cele mai vechi manuscrise ale Epistolei şi că ea a fost introdusă de cei ce au alcătuit Corpus Paulinum (totalitatea scrierilor pauline adunate la un loc), către sfârşitul secolului I sau primul sfert al secolului II. Ipoteza că Epistola ar fi o „scrisoare enciclică“ a lui Pavel către Bisericile din Asia nu are argumente convingătoare. Mult mai aproape de adevăr pare teza teologilor catolici şi ortodocşi: în realitate, această Epistolă le-a fost adresată creştinilor din Laodiceea (vezi Col 4, 16); cu vremea, Biserica din Laodiceea decade atât de mult, încât Domnul o avertizează că „o va lepăda din gura Sa“, ca pe una ce nu e nici rece, nici fierbinte, ci numai căldicică (vezi Ap 3, 14-16); în consecinţă, ei i se aplică sancţiunea numită damnatio memoriae (condamnarea la uitare) sau erasio nominis (ştergerea numelui, a pomenirii) prin înlocuirea numelui ei cu acela al Bisericii din Efes, comunitate care-şi câştigase o mare strălucire în lumea creştină primară, strălucire ce i se datora, fără îndoială, şi conducătorului ei duhovnicesc de la sfârşitul primului secol, Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan.

Oricum, această controversă nu poate arunca umbre nici asupra autorului, nici asupra autenticităţii şi nici asupra importanţei acestei Epistole în ansamblul scrierilor pauline.

Planul ei poate fi rezumat astfel:

Preambul (adresare şi salutare) (1, 1-2).
Partea dogmatică. Mântuirea universală; unitatea prin Iisus Hristos şi prin Biserică (1, 3 - 3, 21).
Partea morală. Viaţa cea nouă (bogăţia şi desăvârşirea Bisericii ca trup al lui Hristos, înlăuntrul căreia se realizează omul cel nou prin lepădarea de cel vechi; precepte privitoare la familie şi relaţiile sociale; armura creştinului) (4, 1 - 6, 20).
Încheiere (îndemnuri şi salutări finale) (6, 21-24).

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!