"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

luni, 31 martie 2014

Despre aprofundarea şi citirea Sfintei Scripturi. (60) - Introducere la Epistola către Filipeni

Filipi este vechiul oraş macedonean Krenides (Izvoare), care-şi primeşte noul nume de la regele Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru cel Mare; acesta îl cucereşte în anul 358 î. H., îi schimbă numele şi face din el un bastion de apărare împotriva Traciei. Devenit teritoriu roman în 168 î. H., împreună cu întreaga Macedonie, oraşul e masiv populat de către Octavian August cu ostaşii şi ofiţerii demobilizaţi ai armatelor lui Antoniu, după ce acesta fusese înfrânt, împreună cu Cleopatra, în celebra bătălie de la Actium (31 î. H.). El este astfel o aşezare cosmopolită, în care vechile populaţii iliro-trace sunt amestecate cu multe alte neamuri, dar în care limba oficială este latina, în timp ce greaca îşi menţine privilegiul de limbă universală a culturii elenistice.


Filipi este primul oraş european în care Pavel întemeiază o comunitate creştină (cu alte cuvinte, punctul prin care creştinismul pune piciorul în Europa). Aceasta se întâmplă în anul 50 sau 51, în timp ce marele Apostol îşi desfăşoară cea de a doua călătorie misionară, însoţit de Sila, Timotei şi Luca. Comunitatea Evreilor nu e nici prea mare, nici prea puternică, nici foarte influentă. Evreii nu au sinagogă şi se mulţumesc să-şi exercite cultul pe malul unui râu din afara oraşului. Printre ei se află şi Lidia, femeie întreprinzătoare şi bogată (face comerţ cu porfiră), care e cucerită de predica lui Pavel, se botează împreună cu toţi ai ei (copii, servitori şi sclavi) şi-şi pune casa la dispoziţia tinerei comunităţi creştine, ea oferind astfel nucleul uman şi liturgic al creştinismului european.

Succesul misionar al lui Pavel e atât de rapid şi de puternic, încât stârneşte reacţia Celui-Rău. Acesta, reiterând procedeul demonilor din vremea lui Iisus (careI proclamau du mnezeirea spre a-L compromite în faţa contemporanilor), îi face lui Pavel o reclamă zgomotoasă prin gura unei ghicitoare demonice (FA 16, 16-18) şi provoacă întâiul mare conflict dintre creştinism şi autoritatea romană, conflict care va lua forme acute de-a lungul a trei secole. Pavel părăseşte oraşul, dar îi lasă aci pe Luca şi pe Timotei, care-i continuă opera într-o Biserică despre care ştim sigur că, în afară de apostoli, era condusă de preoţi (episcopi) şi diaconi. Ea este comunitatea căreia Pavel îi va păstra, de-a lungul anilor, un sentiment cu totul aparte, de prietenie, iubire şi duioşie, singura de la care el - cel atât de mândru în independenţa sa materială - acceptă daruri şi ajutoare, de două ori în Tesalonic şi o dată în Corint.

Iată că şi în timp ce Apostolul se află în închisoare, creştinii din Filipi îl trimit pe unul dintre ei, Epafrodit, să-i ducă din partea lor cele de trebuinţă traiului, hrană şi îmbrăcăminte. Trimisul locuieşte împreună cu Pavel în temniţă (de fapt, în casa pe care acesta o închiriase - vezi FA 28, 16 şi nota) şi-l asistă îndeaproape, dar după o vreme se îmbolnăveşte grav şi se decide să se întoarcă acasă. Apostolul foloseşte prilejul şi le trimite Filipenilor această scrisoare, cea mai caldă şi mai tandră din toate epistolele sale, paginile unui prizonier care, deşi la capătul a încă doi ani de detenţie preventivă şi în ajunul unui proces ce-i poate aduce condamnarea, îşi rosteşte optimismul, seninătatea lăuntrică şi acea bucurie duhovnicească a omului în care nu mai trăieşte omul, ci Hristos Însuşi.

Desigur, Epafrodit îl informase despre tot ceea ce se întâmpla în Biserica din Filipi, inclusiv asupra unor evenimente mai puţin îmbucurătoare precum persecuţia din partea păgânilor, influenţa libertinajului epicureu asupra moravurilor, reminiscenţele şi propaganda iudaismului conservator, diferendul dintre două credincioase ale comunităţii. În scrisoarea sa, Apostolul le punctează pe fiecare, cu mai multă sau mai puţină pondere, dar în acelaşi duh de duioşie a părintelui faţă de copiii pe care-i născuse întru Hristos Iisus. Fireşte, nu uită să le mulţumească pentru daruri, dar mai ales pentru dorul acestora de a-l revedea cât mai curând liber şi sănătos.

Având structura unei suite de efuziuni sentimentale, dar îmbogăţită cu inserţii de gândire dogmatică a autorului (cum este, de pildă, episodul din 2, 6-8 prin care se fundamentează teologia kenozei), Epistola poate fi schiţată astfel:

Preambul (adresare, salutare, lucrarea harului)
(1, 1-11).

Corpul Epistolei. Ştiri despre Pavel; îndemnuri şi încurajări; ştiri despre Timotei şi Epafrodit; alte îndemnuri (1, 12 - 4, 1).

Încheiere (recomandări, mulţumiri, salutări finale)
(4, 2-23).

sursa: Sfânta Scriptură: Versiunea Anania

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!