"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

miercuri, 5 martie 2014

SOCOTELILE ÎNŢELEPCIUNII CU MOARTEA

Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, când, spre pedepsirea răutăţii, îngăduie războaiele. Atunci viaţa oricui se află în primejdie de moarte, şi a celor de
acasă şi a celor de pe fronturi.
Să cercetăm, între marginile îngăduite, pricina aceasta, a războaielor, care pe mulţi îi spală de fărădelegi în şiroaie de lacrimi. Luăm ca gând de ajutor în darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi
oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv întru dreptăţi, pe cei nebăgători în seamă sau protivnici - dar totuşi oameni cumsecade - abia cu ajutorul primejdiei îi înduplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mântuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă. Al doilea gând de ajutor e primirea de mai înainte ca bun, a ceea ce orânduieşte şi face Dumnezeu, şi ştiind că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărârea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gândul al treilea e că în suferinţe fără de voie s-au mântuit mucenicii, în suferinţe de bunăvoie s-au mântuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mulţi se mântuiesc pe front, decât s-ar fi mântuit acasă.

Obişnuit, lumea crede că mor în războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia. Unul din sfinţi a zis: «Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le ştie». Pe urmă numai singur Dumnezeu ştie - şi precum ştie şi face - dacă pentru cineva e mai de folos viaţa, sau mai mult îi foloseşte mutarea din viaţa aceasta. Apoi Dumnezeu, în atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-înşii să aducă la mântuire pe cei de mântuit.
Aşa bunăoară cineva, încărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei «prieteni» ai săi, ajunge la strâmtoare şi nevoie mare. Necazurile îi mai topesc trupul, îi mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul târcoalelor morţii în jurul vieţii sale, Dumnezeu în atotştiinţa Sa, văzându-1 că s-a îndreptat pe calea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea - dacă ar fi cuminte - în chip nevăzut şi minunat îl scapă de moarte sigură. Dacă însă îl ştie, că mai târziu va avea o pocăinţă şi mai bună, îl va mai îngădui printre mai multe şi mai grele primejdii, scăpându-1 din fiecare, căci necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută, - şi mai târziu îl scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-1 spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.
Pe cei ce însă n-au statornicie în bine, ci iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa ce au făcut-o la strâmtoare, pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se socotească în vecii fără de sfârşit.
Aceştia aşa-s mai de câştig pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu cât de câtă pocăinţă.
Pe cei ce trecuţi prin suferinţe au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuire şi alţii, pe aceştia îi scapă şi-i întoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi
îngrămădirii de păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală. Şi aşa face de câte ori trebuie şi cu toţi câţi trebuie.
Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu, fără întoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: sau îi pierde în grabă, în chip năprasnic, ca să nu-şi mai înmulţească relele şi aşa, mai uşor să se osândească; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispăşească, să întoarcă, sau să mântuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă, sau îndărătnici la sfatul şi rugămintea celor buni.
Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, îi scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai târziu, tinzându-şi la fărădelegi mâinile lor, îngreunându-şi astfel sau chiar pierzându-şi mântuirea şi cheamându-i de aceea mai devreme, până nu se schimbă în răutate nerăutatea lor; fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la încercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:
Înţelepciune 3:
1. Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dânsele munca.
2. Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea lor din lume e mare pedeapsă,
3. Şi mergerea lor de la noi sfărâmare, iar ei sunt în pace.
4. Chiar dacă în faţa oamenilor au indurate munci, nădejdea lor e plină de nemurire,
5. Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a încercat pe dânşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.
6. Ca aurul în topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere întreagă, aşa i-a primit.
7. Străluci-vor în ziua răsplătirii...
Iar dacă sunt câte unii răi, fără leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să-şi ia osândă veşnică, - precum s-a spus la cele pentru Saul.
*
O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mântuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să
înţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, în faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa.
Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecât, îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii.
Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte.
Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfărâmă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute.
Iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie să-l primească Dumnezeu în locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau înainte, scăpând, cu orânduire dumnezeiască, din învelitoarea vieţii celei deşarte. Unul dintre slujitorii lui
Dumnezeu, tânguindu-se de îngustimea vederii şi de strâmtimea credinţei oamenilor, că socotesc numai cele de aici, zice că “Oricât ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul.acesta rămâne: că ne-a trimis Dumnezeu în lumea aceasta, ca să învăţăm a ne lepăda de ea şi să o căutăm pe cea adevărată”.
Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie - afară de păcat - şi nu este moarte; ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricând vremea ne-ar cere-o.
II Corinteni 4:
16. De aceea nu ne descurajăm, şi măcar că omul nostru cel dinafară se prăpădeşte, omul nostru cel dinlăuntru se înnoieşte zi de zi.
17. Pentru că suferinţa noastră, uşoară şi de-o clipă, ne agoniseşte nouă. mai presus de orice măsură o cumpănă veşnică de mărire,
18. Ca unora ce n-avem în vedere cele ce se văd, fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.
II Corinteni 5:
1. Ci noi ştim că, dacă pământeasca noastră locuinţă, în cortul acesta, se desface, avem în ceruri clădire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mână.
2. De. aceea suspinăm în acest trup. dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer
3. Deci nu sunt de plâns decât necredincioşii, care s-au stins în necredinţă, ca nişte înstrăinaţi şi protivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie că viaţa în primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu din braţele morţii. în împărăţia vieţii.

din minunata carte «Cărarea Împărăţiei» scrisă de părintele Arsenie Boca

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!