"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

vineri, 16 noiembrie 2018

Îmbinarea postului cu milostenia şi rugăciunea

Bună este rugăciunea, le spunea Arhanghelul Rafail lui Tobie şi lui Tobit, cu post şi cu milostenie şi cu dreptate (Tob. 12, 3).
Mare bine este un asemenea post! El este bun pentru păcătoşi, fiind singura uşă prin care se iese din starea trupească, prin care se intră în mântuitoarea pajişte a pocăinţei şi se ajunge la petrecerea necurmată în această mântuitoare pajişte. Mare bine este el, şi nu doar pentru păcătoşi: el e un mare bine şi pentru drepţi, o mare armă în mâinile lor. În toată vremea pribegiei lor pământeşti ei nu o părăsesc – prin el se păzesc în curăţie şi sfinţenie. Ei îşi întemeiază postul pe milostenie; ei îşi pun postul pe temelia rugăciunii; prin rugăciunea credinţei (Iac. 5, 15) primesc tot ce cer (Marcu 11, 24).


Trupul nostru – filosofează Preacuviosul Marcu – este luat din pământ şi prin firea să se aseamănă pământului: are nevoie să fie lucrat. Precum seminţele semănate în ţarina nelucrată cu uneltele plugăreşti pier fără să aducă nici o roadă, aşa şi rugăciunea rămâne fără roadă dacă trupul, dacă inima nu sunt pregătite pentru ea prin postire. Împrăştierea şi îngreunarea gândurilor, răceala şi împietrirea inimii, visările deşarte şi păcătoase care apar mereu în închipuire nimicesc rugăciunea celui îmbuibat. Şi dimpotrivă: precum în ţarina lucrată osârdnic cu uneltele plugăreşti, însă nesemănată cu seminţe folositoare, cresc cu deosebită putere neghinele, aşa şi în inima postitorului, dacă acesta se mulţumeşte doar cu nevoinţa trupească şi nu îşi îngrădeşte mintea cu nevoinţa duhovnicească, cu rugăciunea adică, cresc des şi cu putere neghinele părerii de sine şi semeţei cugetări. Semeaţă cugetare şi părerea de sine sunt în postitorul lipsit de dreaptă socotinţă şi împietrit împreunate totdeauna cu defăimarea şi osândirea aproapelui, cu o deosebită înclinare spre sminteală – în fine, cu amăgirea de sine, trufia, pierzarea. Postul, această armă puternică, devine pentru nevoitor armă a sinuciderii atunci când este lăsat de sine stătător şi din armă se preface în scop al vieţii, spre slavă deşartă. Post ca acesta posteau fariseii – şi posteau mult, posteau spre vătămarea lor (Matei 9, 14).

Nu acest post am ales Eu… de ţi-ai şi strâmba ca un cerc grumazul tău şi ai aşterne sub tine sac şi cenuşă, nici aşa nu veţi chema post primit. Nu acest fel de post am ales Eu, zice Domnul: ci dezleagă toată legătura nedreptăţii, dezleagă datoriile cele cu silă făcute, lasă pe cei prinşi întru slobozenie şi rupe tot zapisul cel cu nedreptate. Frânge celui flămând pâinea şi pe săracii cei fără de casă adu-i în casa ta; de vezi pe cel gol îmbracă-l şi nu trece cu vederea cei ce sunt din sămânţa neamului tău. Atunci va ieşi de dimineaţă lumina ta, şi sănătatea ta curând va răsări, şi va merge înaintea ta dreptatea ta, şi slava lui Dumnezeu te va înconjura. Atunci vei striga şi Dumnezeu te va auzi, şi încă grăind tu rugăciunea ta va zice: aici sunt (Is. 58, 5-9). Prorocul cere ca milostenia să meargă înaintea postului şi să îl întovărăşească; el dă făgăduinţa că rugăciunea nevoitorului care îmbină postul cu milostenia va fi ascultată fără întârziere, că un asemenea nevoitor se va învrednici de cercetarea harică a lui Dumnezeu.

Şi pretutindeni Sfântul Duh legiuieşte îmbinarea postului cu rugăciunea, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, îi cheamă Domnul pe păcătoşi prin gura unui alt Proroc, îndemnându-i şi îmbărbătându-i la pocăinţă, cu post, cu plângere şi cu tânguire, şi vă rupeţi inimile voastre, iar nu hainele voastre, şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru… Trâmbiţaţi cu trâmbiţă în Sion, sfinţiţi post, vestiţi vindecare (Ioil 2, 12-13, 15). Ninivitenii care s-au pocăit au făcut cunoştinţă cu puterea postului şi a rugăciunii. Dumnezeu rostise deja hotărârea asupra lor, ea le fusese vestită de Prorocul Iona; deja Prorocul, ce se îndepărtase de cetate, o privea ţintă şi aştepta din clipă în clipă să se împlinească prorocia cea ameninţătoare. Însă, ninivitenii au folosit pocăinţa, arătând că nu sunt făţarnici prin părăsirea faptelor viclene, prin postul aspru, prin rugăciunea osârdnică – şi I-a părut rău lui Dumnezeu pentru răul pe care a zis să le facă lor şi n-a făcut (Iona 3, 10). În Noul Legământ, Domnul a vestit că postul va deveni o nevoinţă de obşte a tuturor ucenicilor Lui când Se va lua Mirele Ceresc – Domnul – de la dânşii prin înălţarea la cer (Luca 5, 35). Şi cum să nu postească pe pământ ucenicii Domnului Iisus, cum să nu-L plângă pe El, cum să nu se îmbrace în haina întristării, de vreme ce calea către Domnul este preaplină de greutăţi, este pândit de tâlhari înfricoşători atât ca număr, cât şi ca răutate!

Toţi sfinţii lui Dumnezeu şi-au petrecut viaţa pământească în post şi rugăciune. Astfel, potrivit mărturiei Evangheliei, Sfânta Ana prorocită, fiica lui Fanuil, nu se depărta de templu, slujind lui Dumnezeu în post şi rugăciuni ziua şi noaptea (Luca 2, 37). Despre marea Iudita Scriptura povesteşte că postea în toate zilele văduviei sale, avea înţelegerea din cercare a rugăciunii, ştia puterea ei, ajunsese prin rugăciune să dobândească credinţă vie în Dumnezeu şi a săvârşit prin credinţă o minunată nevoinţă (Iudita 8). Acoperit-am cu post sufletul meu (Ps. 68, 12), spune de Dumnezeu insuflatul David – aşa puternică este această nevoinţă! Smerit-am cu post sufletul meu (Ps. 34, 12) – aşa se împotriveşte această nevoinţă mulţumirii de sine şi îngâmfării, care apar din îmbuibare! Prin mijlocirea postului, rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce; fără post, ea este jertfă jalnică a împrăştierii minţii, care este nedespărţită de îmbuibare. Sfântul Apostol Pavel, înşirând semnele adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu, aminteşte între aceste semne petrecerea în post (II Cor. 5, 5) şi rugăciune (Romani 12, 12; Col. 4, 2). Despre sine el mărturiseşte că şi-a petrecut viaţa pământească în necurmate nevoinţe, lipsuri şi necazuri; el aminteşte foamea şi setea în care l-au aruncat împrejurările, precum şi necurmata postire de bună voie prin care îşi chinuia trupul şi-l supunea robiei (II Cor. 11, 27; I Cor. 9, 27). Evanghelistul Luca, zugrăvind în cartea Faptelor împreună petrecerea în Ierusalim a Sfinţilor Apostoli după înălţarea la cer a Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare şi celelalte femei care au urmat Domnului în vremea călătoriei Lui pământeşti, spune: Aceştia toţi erau aşteptând cu un cuget în rugăciune şi în cerere (Fapte l, 14). Din cuvintele acestea se vede limpede că rugăciunile lor erau foarte lungi, neîncetate – lucru cu neputinţă fără ajutorul postului. Aşa trăiau Apostolii! Aşa trăiau Mucenicii! Aşa trăiau Cuvioşii! Viaţa lor a fost şi este îmbinare a rugăciunii neîncetate cu postirea de totdeauna. Mila şi dragostea lor faţă de fraţi, faţă de cei ce îi iubeau şi cei ce îi urau, erau dumnezeieşti, fiindcă erau mai presus de firea omenească, fiindcă erau luate din sânul Domnului însuşi. Ei nu numai că împreună-pătimeau cu toţi cei nevoiaşi sufleteşte şi trupeşte, nu numai că iertau toate greşelile şi cele mai grele jigniri ale aproapelui: ei îşi puneau cu bucurie sufletul pentru mântuirea aproapelui, pentru mântuirea vrăjmaşilor lor.

În împrejurările însemnate ale vieţii şi în greutăţi, înainte de a începe o lucrare mare, la venirea unor mari necazuri, sfinţii lui Dumnezeu posteau şi se rugau îndoit. Pildă de acest fapt ne-a arătat Mântuitorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos. Înainte de a ieşi să propovăduiască şi să mântuiască omenirea, Domnul a plecat în pustie, petrecând acolo în post patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi. „El a postit”, spune Fericitul Teofilact, „binevoind să ne arate că postul este o mare armă şi în vremea ispitelor şi împotriva dracilor. Precum înmulţirea mâncării slujeşte drept temei a tot păcatul, aşa şi înfrânarea slujeşte drept temei a toată fapta bună”. Călăuza în nevoinţa postului şi în nevoinţa împotriva diavolului este Duhul Sfânt. Înaintea alegerii celor doisprezece Apostoli care erau meniţi să pescuiască lumea spre credinţă şi mântuire, Domnul S-a suit pe un munte însingurat şi a petrecut întreaga noapte în rugăciune (Luca 6, 12); înainte de învierea lui Lazăr, Domnul a dat mulţumită Tatălui pentru ascultarea rugăciunii Sale. Eu ştiam, a grăit El, că pururea Mă asculţi, fiindcă voia Tatălui şi a Fiului este o singură voie dumnezeiască; ci pentru norodul care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis (Ioan 11, 42). La fel şi înainte de alegerea Apostolilor: Domnul nu avea nevoie de rugăciune, dar a purces la rugăciune şi a petrecut în rugăciune întreaga noapte ca să dea prin faptele Sale – aşa înţeleg Sfinţii Părinţi cele întâmplate atunci – pildă de făptuire, ca să ne arate că Dumnezeu primeşte şi o scurtă rugăciune a noastră, dar că înainte de întâmplările şi hotărârile însemnate avem neapărată nevoie de rugăciune prelungită şi deosebit de încordată. Înainte de patimi şi de moartea pe cruce, cărora Domnul a binevoit a li Se supune pentru răscumpărarea omenirii, El a mers în grădina Ghetsimani, în locul unde trebuia să se săvârşească vânzarea, arătându-Se jertfă de bună voie, adusă după voia cea una şi nedespărţită a Tatălui şi a Fiului. Prin aceasta, El ne-a arătat că suntem datori să primim toate încercările trimise nouă de sus ca pe ceva care ni se cuvine, să le primim cu lepădare de sine, cu supunere înaintea voii lui Dumnezeu, cu credinţă în Dumnezeu Cel atotputernic, Care veghează neadormit asupra noastră, la Care sunt număraţi toţi perii noştri, de Care nu s-a ascuns osul meu, precum a zis Prorocul, pe care l-ai făcut într-ascuns, şi statul meu întru cele mai de jos ale pământului (Ps. 138, 15).

Domnul ne-a arătat mijlocul prin care putem şi suntem datori să întărim neputinţa firii omeneşti atunci când vin necazurile. El S-a rugat cu osârdie. Ucenicilor biruiţi de somn le-a poruncit: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41). Ca necazul venit să nu pună stăpânire pe el, să nu-l înghită, este neapărată nevoie de rugăciune. Este neapărată nevoie în vremea necazului de acea putere duhovnicească, de acea pace dumnezeiască pe care le aduce rugăciunea. Pentru a-l birui pe satana, ce năzuieşte ca prin gândurile de întristare şi deznădejde să-l clatine şi să îl piardă pe omul supus necazului cu îngăduinţa lui Dumnezeu, pentru a nu se împuţina credinţa noastră în vremea necazului, este nevoie de rugăciune. Avem nevoie de ea ca în chiar mijlocul necazului să putem simţi, după spusa Apostolului, toată bucuria pe care ne-a poruncit el s-o avem când cădem în multe feluri de ispite (Iac. l, 2). Mângâierea harică ce vine din rugăciune poate fi primită doar de cel curăţit prin post şi poate fi păstrată numai de cel ce sprijină prin post curăţia sa. Pildei Domnului i-au urmat şi îi urmează adevăraţii robi ai Domnului. Încă pe vremea Vechiul Legământ, Sfântul David, mânat de Duhul lui Hristos, îşi sporea postul şi rugăciunile în împrejurările grele ale vieţii (II Împ. 12, 16; Ps. 34, 12). Asemenea lui, Prorocul Daniil, înţelegând din cartea Prorocului Ieremia că se împlinise numărul anilor rânduiţi de Dumnezeu pentru petrecerea iudeilor robiţi în Babilon, că venise vremea întoarcerii lor în Ierusalim, s-a întors spre Dumnezeu cu rugăciune încordată pentru izbăvirea iudeilor, întărindu-şi rugăciunea prin post: Dat-am faţa mea către Domnul Dumnezeu, spune el, ca să cerc cu cerere, cu rugăciune, cu posturi, cu sac şi cu cenuşă; şi m-am rugat către Domnul Dumnezeul meu, şi m-am mărturisit (Dan. 9, 3-4). Starea în care îl aduc pe om postul şi rugăciunea este deosebit de bună pentru primirea binefacerilor dumnezeieşti şi a descoperirilor dumnezeieşti. Astfel, de pildă, milosteniile, rugăciunile şi posturile sutaşului Cornelie au ajuns înaintea lui Dumnezeu şi i-au adus cel mai mare bine: cunoaşterea lui Hristos. Eram postind şi rugându-mă întru al nouălea ceas în casa mea, îi povestea sutaşul despre sine Apostolului Petru, şi iată un bărbat a stătut înaintea mea în haină luminată. Acela era un înger (Fapte 10, 30). De asemenea, Apostolului Petru, care postea şi flămânzea, i s-a arătat o faţă de masă mare, pogorâtă din ceruri, care închipuia lumea păgână, primită de Dumnezeu la credinţa în Hristos şi la mântuirea întru Hristos (Fapte 10, 11); Apostolilor, care slujeau Domnului şi posteau (Fapte 13, 2), Sfântul Duh le-a descoperit că alesese pe Pavel şi pe Varnava pentru a propovădui creştinismul păgânilor, le-a poruncit să-i osebească şi să-i trimită la această slujire. Apostolii, auzind în vremea rugăciunii şi postirii porunca Sfântului Duh, mai înainte de a o împlini postesc şi se roagă iar, pentru ca porunca primită cu împreună-lucrarea postului şi a rugăciunii să fie împlinită tot cu împreună-lucrarea lor. Atunci, postind şi rugându-se şi punându-şi pe ei mâinile, i-au slobozit (Fapte 13, 3), grăieşte scriitorul Faptelor Apostolilor. Toată lumea ştie ce izbânzi au încununat slujirea lui Pavel şi a lui Varnava! Ea a fost încununată de sădirea creştinismului în toată lumea cunoscută pe atunci. Nenumărate sunt mărturiile şi pildele faptului că toţi bineplăcuţii lui Dumnezeu se învrednicesc de dumnezeieştile descoperiri tocmai atunci când prin post se desfac de materie, iar prin rugăciunea curată, cu minţile goale, neîntinate de nici o închipuire, neîmprăştiate de nici un gând străin, se înfăţişează întru adâncă evlavie şi pace lui Dumnezeu, Celui nevăzut şi nepătruns cu mintea. Iubiţi fraţi! După ce am cunoscut însemnătatea şi puterea armelor duhovniceşti care sunt milostenia, postul şi rugăciunea, să ne grăbim a ne încinge cu aceste arme! Să dobândim milă, să ne îmbrăcăm în bunătate, după povaţa şi îndemnul Apostolului (Coloseni 3, 12). Trăsătura aparte a caracterului nostru, trăsătura aparte de totdeauna a purtării noastre să fie milostivirea. În afara milostivirii să nu căutăm dreptate63. Mila ce vine din firea omenească vătămată de cădere este potrivnică dreptăţii: mila ce se revarsă din poruncile Evangheliei se află, cu toată îmbelşugarea sa, în legătură nedespărţită cu dreptatea dumnezeiască, ce se şi arată prin ea (Ps. 84, 11-14; 88, 15). Nu numai pe timpul sfintelor posturi rânduite de Sfânta Biserică să ne smerim trupurile prin întrebuinţarea cu măsură a mâncării – mai ales a mâncării de un anumit fel – ci şi în restul timpului să întrebuinţăm mâncarea cu înţelepciune, potrivit nevoilor noastre adevărate, pentru a ne păstra puterile trupeşti şi sănătatea trupească. După ce ne vom fi robit trupul duhului prin postire, după ce ne vom fi făcut duhul asemănător îngerilor prin bunătate, să îl înaripăm cu rugăciunea: fie ca duhul nostru să dobândească fericita deprindere de a se înălţa în zbor repede şi ades către Dumnezeu şi de a cere binecuvântarea lui Dumnezeu în întreprinderile noastre64! Nu vom întârzia să îl vedem pe Dumnezeu ca ajutător şi cârmuitor al lucrării noastre. Şi nu numai atât! înălţându-ne des cu gândul la Dumnezeu, puţin câte puţin vom curaţi calea obiceiurilor noastre de toată fărădelegea – nu numai de cea grosolană, ci şi de cea subţire, săvârşită cu gândurile şi simţămintele. Cine va cuteza să-L cheme pe Dumnezeu în ajutor la o faptă păcătoasă? Cine, înfăţişându-şi cererea împăratului împăraţilor, nu se va îngriji mai întâi ca cererea să fie vrednică de privirea împărătească şi dumnezeiască, ce pătrunde în ascunzişurile inimii şi vede la fel de limpede toate cele văzute şi nevăzute? De vom cere ceva după voia Lui, doar atunci ne va asculta (I Ioan 5, 14), a spus Apostolul. Cine, întorcându-se mereu către Dumnezeu, nu va dobândi încredinţarea şi simţământul că trăieşte sub ochii lui Dumnezeu, că fiecare faptă a sa, fiecare mişcare a sufletului său este văzută de Atotvăzătorul şi Pretutindenea Fiitorul Dumnezeu? Această încredinţare şi acest simţământ au drept urmare neapărată sporirea duhovnicească a creştinului. Să ne dăruiască Milostivul nostru Domn această sporire, întru slava numelui Său şi spre mântuirea noastră! Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov 
– Predică în Duminica Sfintei Maria Egipteanca
din Predici la Triod şi Penticostar

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!