"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

sâmbătă, 21 aprilie 2018

Apostolia femeilor

De mare dar s-au învrednicit femeile mironosiţe. Lor li s-a arătat mai întâi Iisus cel înviat din morţi. Această cinste le-a venit de altfel ca un răspuns la credinţa şi statornicia ce au arătat-o în timpul răstignirii. Vai, ce lucru dureros s-a întâmplat în timpul răstignirii Domnului! Toţi L-au părăsit pe Domnul! Unii de frică, alţii din nerecunoştinţă. De frica iudeilor, fugiseră şi se ascunseseră până şi apostolii (afară de Ioan).
Petru, cel care se lăuda că va rămâne credincios chiar de s-ar lepăda toţi, s-a lepădat de frica unei slujnice. Singure femeile s-au ţinut pe urmele Domnului cu statornicie, până la sfârşit. Le vedem urmându-L pe Domnul în drumul cel grozav al ocărilor şi bătăilor… Le vedem plângând, la Crucea Lui, suferinţele Sale… Le vedem coborând de pe Cruce Preacurat trupul Domnului şi aşezându-L în mormânt. Le vedem aşteptând învierea Lui…

Trebuie să ne dăm seama că n-a fost uşoară această statornicie de credinţă a femeilor. Singură furia gloatei, ura iudeilor şi zăngănitul armelor soldaţilor ar fi fost destul să înspăimânte inima şi sufletul celor câteva femei neajutorate. Trebuie să ne dăm seama că soldaţii romani vor fi căutat să le depărteze pe aceste femei din preajma Celui „osândit“. Trebuie să ne dăm seama că gloatele erau cuprinse de un fel de beţie de ură, iar această ură nu putea suferi plânsul şi lacrimile femeilor. În ura lor cea grozavă, fariseii şi cărturarii nu puteau suferi plânsul femeilor. Lor le trebuia strigăte de batjocură şi ură. Desigur, vor fi căutat să le îndepărteze pe femeile plângătoare. Dar ele s-au alipit cu toată puterea lor de Crucea Răstignirii. Îmbrăţişând Crucea Domnului, braţele lor cele slabe se prefăcuseră în braţe de fier. Nici o putere din lume nu era în stare să le smulgă de lângă Crucea Domnului. Numai o sabie ce le-ar fi tăiat mâinile ar fi putut să le smulgă de lângă Crucea pe care suferea şi murea scumpul nostru Mântuitor.

O, voi, binecuvântate Marii! Credincioşii din toate timpurile vă vor păstra o veşnică amintire şi recunoştinţă pentru credinţa şi statornicia voastră, că n-aţi părăsit pe scumpul nostru Mântuitor în clipele cele mai groaznice.
Dar credinţa voastră trebuie să ne fie şi o predică mişcătoare despre cum trebuie să ne alipim de Domnul.
Eu, de câte ori simt ispitele apropiindu-se de mine, mă gândesc la voi şi strâng cu toată puterea braţelor mele sufleteşti Crucea Răstignirii; de câte ori simt că diavolul umblă să mă smulgă de lângă Crucea mântuirii, mă gândesc la voi şi la cuvintele Sf. Ap. Pavel: „Cine mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos?… Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici necazul, nici strâmtorarea, nici prigoana, nici primejdia sau sabia nu vor fi în stare să mă despartă de Hristos (Rom. 8, 38-39).

Dar femeilor mironosiţe li s-a dat şi o solie: să vestească Învierea Domnului. Şi femeilor deci li s-a dat o apostolie în această lume. Li s-a dat şi lor solia şi apostolia să-L vestească neîncetat pe Iisus cel viu şi înviat. Însă prima condiţie a acestei vestiri este ca vestitoarea să fie ea însăşi un suflet viu şi înviat.
Pildă ne dau şi aici mironosiţele femei. Maria Magdalena a fost cea dintâi care L-a văzut pe Iisus cel înviat din morţi. Ei i S-a arătat întâi Iisus cel înviat şi darul Învierii.
Ei, şi cine era această femeie învrednicită de un dar aşa de mare? Evanghelia ne spune: „Iar Iisus, după ce a înviat, S-a arătat mai întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte diavoli“ (Marcu 16, 9).
Maria Magdalena fusese şi ea un fel de moartă, îngropată în adâncul pierzării. Din moartea aceasta s-a ridicat şi a înviat, prin darul iertării, prin darul morţii şi al învierii Domnului. Vestindu-L pe Domnul, desigur, Maria nu va fi spus numai că L-a văzut pe Domnul şi răstignirea Lui, ci va fi strigat peste tot locul:
„Eu, Maria Magdalena, am fost o femeie pierdută… aveam şapte duhuri rele… mă tăvăleam în şapte păcate de moarte… zăceam în adâncul pierzării… toate răutăţile şi blestemăţiile erau în mine; eram o moartă… Dar, din moartea aceasta, m-a ridicat Domnul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos!… Apropiaţi-vă şi voi de acest Mântuitor şi îndată veţi lua iertare şi mântuire…“.
Mironosiţele femei s-au făcut vestitoare nu numai pentru că au văzut suferinţele Domnului, ci pentru că au gustat din taina cea mare a Jertfei de pe Cruce. Maria Magdalena vesteşte şi ne spune că orice femeie – oricât de păcătoasă ar fi fost – se poate face o vestitoare a Domnului, după ce a aflat şi a gustat taina cea mare şi sfântă a morţii şi învierii Domnului. De aici pleacă apostolia femeilor. De aici trebuie să plece şi numai de aici poate pleca. Apostolie adevărată pot face numai „Mariile“ care plâng la picioarele Domnului…, numai „Mariile“ care au gustat din darurile Crucii...

Marele poet şi gânditor al neamului nostru, Mihai Eminescu, a zis despre femeie că este „înger şi demon“. Cu adevărat, înger ceresc este femeia când îşi pune însuşirile şi darurile ei în slujba Domnului, dar diavol se face când îşi pune darurile în slujba răului. Femeia cea evlavioasă şi cuminte este cu adevărat un înger în casa omului şi face un rai din căsuţa lui; dar femeia cu năravuri rele face un iad din casa omului.
Tot aşa e şi în viaţa satelor. Femeile care trăiesc o viaţă cu Domnul sunt mironosiţe răspânditoare de pace şi împăcare a vrăjmăşiilor. Dar, pe de altă parte, celelalte femei – care parcă nu fac altceva decât aţâţă minciuni, ură, clevetiri, adultere – atrag pe urmă şi pe bărbaţii lor în aceste mânii şi lupte şi ispite.
Una dintre pricinile că satele noastre sunt pline de desfrânare, de adultere şi zavistuiri sunt femeile. Preoteasa e amărâtă cu notăreasa; învăţătoarea, cu primăriţa. Liţa asta s-a certat cu ceea, şi ceea cu cealaltă… şi, în vrajba asta, apoi femeile bagă şi pe bărbaţii lor; şi bagă, pe urmă, tot satul în mânii şi lupte ce ţin ani de zile, aşa precum şi grecii s-au războit cu troienii zece ani de zile pentru o femeie…
Dacă femeile fruntaşe ar fi mironosiţe, binevestitoare ale Domnului, o, cum ar spori pacea Lui prin satele şi oraşele noastre!
Femeilor! Aplecaţi-vă cu mironosiţele la picioarele Crucii şi, luând pildă de la ele, puneţi-vă şi voi viaţa în slujba Domnului!

Pr. Iosif Trifa, Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!