"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

vineri, 3 iunie 2016

PREDICĂ LA DUMINICA A VI-A DUPĂ PAŞTI (A ORBULUI)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
Hristos a înviat, iubiţilor! şi Bine v-am regăsit!
Iată-ne ajunşi în Duminica a VI-a după Paşti, numită şi „a orbului” şi veţi vedea că-şi merită nu-mele, după ce vom citi împreună şi vom gândi asu-pra textului Evangheliei, ce se găseşte în Evanghe-lia a 4-a, aceea de la Ioan, în capitolul 9, 1-38:
«Şi, trecând Iisus, a văzut un om orb din naştere. Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: «Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?»
Iisus a răspuns: «Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.
Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze.
Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt.»

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului.
Şi i-a zis: «Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului!». Deci s-a dus şi s-a spălat şi a venit văzând.
Iar vecinii şi cel ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: «Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?»
Unii ziceau: «El este». Alţii ziceau: «Nu este el, ci seamănă cu el». Dar acela zicea: «Eu sunt».
Deci îi ziceau: «Cum ţi s-au deschis ochii?»
Acela a răspuns: «Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei; şi mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului şi te spală. Deci, ducându‑mă şi spălându-mă, am văzut».
Zis-au lui: «Unde este Acela?». Şi el a zis: «Nu ştiu».
L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb.
Şi era sâmbătă în ziua în care Iisus a făcut tină şi i-a deschis ochii.
Deci iarăşi îl întrebau şi fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: «Tină a pus pe ochii mei şi m-am spălat şi văd».
Deci ziceau unii dintre farisei: «Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ţine sâmbăta». Iar alţii ziceau: «Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni?» Şi era dezbinare între ei.
Au zis deci orbului iarăşi: «Dar tu ce zici despre El, că ţi-a deschis ochii?» Iar el a zis că prooroc este.
Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb şi a văzut, până când n-au chemat pe părinţii celui ce vedea.
Şi i-au întrebat, zicând: «Acesta este fiul vostru, despre care ziceţi că s-a născut orb? Deci cum vede el acum?»
Au răspuns deci părinţii lui şi au zis: «Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede el acum noi nu ştim; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă: va vorbi singur despre sine».
Acestea le-au spus părinţii lui, pentru că se te-meau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Hristos, să fie dat afară din sinagogă.
De aceea au zis părinţii lui: «Este în vârstă; întrebaţi-l pe el».
Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb şi i-au zis: «Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că Omul acesta e păcătos».
A răspuns deci acela: «Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că fiind orb, acum văd».
Deci i-au zis: «Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?»
Le-a răspuns: «V-am spus acum şi n-aţi auzit? De ce voiţi să auziţi iarăşi? Nu cumva voiţi şi voi să vă faceţi ucenicii Lui?»
Şi l-au ocărât şi i-au zis: «Tu eşti ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise.
Noi ştim că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L ştim de unde este».
A răspuns omul şi le-a zis: «Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a deschis ochii.
Şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl ascultă.
Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere.
De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic».
Au răspuns şi i-au zis: «În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?» Şi l-au dat afară.
Şi a auzit Iisus că l-au dat afară. Şi, găsindu-l, i-a zis: «Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?»
El a răspuns şi a zis: «Dar cine este, Doamne, ca să cred în El?»
Şi a zis Iisus: «L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine, Acela este».
Iar el a zis: «Cred, Doamne». Şi s-a închinat Lui.”
Iată-ne, aşadar, în zi de sâmbătă, parcă anume aleasă de Domnul să-i mai smintească o dată, în sens pozitiv şi minunat, pe fariseii tuturor lumilor şi tuturor religiilor lumii.
Iată că Domnul vine astăzi să mai ridice o dată ocara unei boli. De data aceasta era o boală lungă (vă daţi seama!) din naştere, a cuiva. Iar ideea aceea pe care părinţii o susţin: „Este în vârstă, întrebaţi-l pe dânsul”, ne duce cu gândul că trecuse de douăzeci şi unu de ani, adică vârsta majoratului, vârstă de la care dădea seama de cele ce spunea înaintea Sinedriului şi înaintea fariseilor.
Vine Domnul şi răspunde la o întrebare cu o vindecare. Ceea ce-L determină pe Mântuitorul să-l vindece este întrebarea aceasta oarecum duplicitară a apostolilor: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?
Şi, vedeţi că şi noi avem aceeaşi tendinţă: atunci când vedem câte un copil bolnav sau câte un om bolnav, să spunem: „Oare păcatele cui le trage?” Nimeni nu trage păcatele nimănui dacă este cu Hristos. Pentru că şi acum, iată, Domnul vine să restaureze omul şi să-i dăruiască ce avea mai de preţ: lumina. O face prin atingerea de Sine şi o face dăruindu-Se pe Sine ca Lumină lui. Pentru că Dom-nul atrage atenţia că boala acestuia, orbirea lui, nu ţine de păcatele lui, deci, cu atât mai mult, nici de păcatele părinţilor lui, ci, spune El, că a rămas orb ca să se arate într-însul lucrurile lui Dumnezeu. Şi Domnul dă apoi o scurtă pildă care are o semni-ficate deosebită în contextul acesta: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrurile Celui ce M‑a trimis pe Mi-ne; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucre-ze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii”.
Domnul schimbă un pic direcţia de privit spre lumină şi ne îndeamnă la ceea ce ne îndeamnă întotdeauna, de altfel, să lucrăm cât este ziuă: acum. Să lucrăm în calendarul creştinului, care n‑are decât o singură filă: aceea de azi, pentru că de cea de mâine nu poate să ţină seama, iar de cea de ieri, dacă n-a folosit-o cum trebuie, n-a făcut decât să adauge alte păcate la păcatele sale.
Domnul face gesturi care, la prima vedere, par să şocheze: scuipă jos. Face tină şi unge cu tină ochii orbului. A luat lucrurile cele mai neînsemnate pe care le are, aproape cele care jignesc cel mai mult ochiul nostru: scuipatul şi noroiul. Şi a arătat Dom-nul încă o dată că pe cele netrebnice le face trebuitoare şi le face binecuvântate, câtă vreme sunt făcute cu binecuvântarea Lui. Să nu ne închipuim acum, cum vor să facă unii care au trecut demult de Evanghelie cu speculaţiile lor, să credem neapărat că Hristos avea în salivă vreun medicament ascuns sau vreo putere energetică supraalimentată sau vreun unguent special. Nu. Era saliva omului Iisus, era tina pământului lui Israel; dar la saliva omului Iisus şi la tina, la huma lui Israel, se adaugă divinitatea lui Hristos Celui care în huma lui Israel Se întrupase.
Domnul vindecă pe orb, dar vindecarea vine şi cu ascultare pentru că-i unge ochii şi nu-i redă imediat vederea, ci-l trimite să se spele la scăldătoarea Siloamului, la fântana Siloamului. Era locul unde se adunau, de altfel, evreii în speţă, fie să se alimen-teze cu apă, fie tocmai pentru astfel de vindecări. Şi iată că la fântana Siloamului mergând orbul, spă-lându-se, îndată pecetea aceea, solzii de ne-vedere, au căzut de pe dânsul.
Şocul vine de data aceasta pentru cei din jurul lui: Nu cumva acesta este cerşetorul care cerşea acolo şi acolo? Ba da, spuneau unii. Ba nu, ziceau alţii, doar seamănă cu el. Lumea era deja şocată. Minunea ce se săvârşise venea să dărâme tot ceea ce ştiau ei, şi orbul o va spune la un moment dat, atunci când va respinge acuzaţiile fariseilor: Cine a mai văzut până acum orb din naştere vindecat?
Minunea pe care Hristos o face vine să-l reaşeze acolo unde era locul omului prin minunea creaţiei. Hristos nu suspendă nici o lege, ci, din contră, îl începe om în limitele lui normale, pentru că normal este ca orbul să nu existe, ci tot omul să vadă; ca surdul să nu existe, ci tot omul să audă; ca şchiopul să nu şchiopăteze, ci tot omul să meargă, să meargă bine. Acestea erau lucrurile lui Dumne-zeu. Aşa le făcuse Dumnezeu dintru început pe toate: pe om văzând, auzind, vorbind, mergând.
Dar el spunea, de fiecare dată, la îndoielile celor-lalţi: Eu sunt. Şi îl întreabă: Cum s-au deschis ochii tăi? Se mirau toţi. Iar răspunsul lui este un răspuns de mireasmă teologică, să-i spunem: „Omul care se numeşte Iisus a făcut tină şi a uns ochii mei” şi apoi spune că a fost trimis la apa Siloamului, s-a spălat şi, „mergând şi spălându-mă, am dobândit vederea.” Şi-l întreabă: „Unde este Acela?”. „Nu ştiu”, le-a răspuns el. Nu ştia pentru că Iisus Hristos nu făcuse lucrul acesta la vedere. Nici una dintre minunile Lui, repet, nu este făcută pe stadionul din Ierusa-lim, sau ca să atragă aplauzele sau chiotele mulţi-mii. Nici una nu este făcută cu propagandă: „Veniţi astăzi lângă Scăldătoarea Siloamului, că Hristos va vindeca pe cineva!”; sau: „Veniţi, pentru că vi se vor distribui energii pentru vindecare!”; sau: „Staţi cu noi, că vi se va distribui o energie specială, pentru a mirosi, sau pentru a vedea, sau pentru a auzi”. Nu, nimic din toate acestea. „Nu ştiu.”
În lipsa acestui martor care ar fi putut să spună că El l-a vindecat, adică Dumnezeul nostru Iisus Hristos, orbul din naştere este dus înaintea farisei-lor şi iarăşi aceştia cad în ispita aceea care, vă mai aduceţi aminte, au mai avut-o şi la Vitezda. Ei nu văd bucuria omului, nu văd bucuria pe care Dum-nezeu o dăruieşte comunităţii, reintegrând în aceas-ta comunitate un om, ci iarăşi văd îngust, stupid de îngust, legea conform căreia sâmbăta, ziua de sabat, era zi de sabat.
Păi Dumnezeu Se odihnise cu degetul pe pleoapele lui, Dumnezeu Se odihnise dându-i lumină omului. În ziua aceea pe care ei o socoteau de sabat, Hristos Se odihnise deasupra capului omului respectiv, vindecându-l. Era Duhul Lui Care plutea deasupra apelor, ca la creaţie. Era iarăşi şi iarăşi certitudinea că Hristos, chiar când Se odihneşte, nu Se retrage din lume şi că pronia divină acţionează tot timpul în lume, chiar şi atunci când unii dintre noi avem senzaţia că Dumnezeu a murit.
Are loc acest rechizitoriu în care iarăşi tina şi scuipatul intervin şi aproape că te bufneşte râsul când te gândeşti ce ochi vor fi făcut fariseii auzind că, cu scuipat şi cu tină, cineva orb din naştere poate fi vindecat. Necrezându-l nici de data aceasta, îi cheamă părinţii. Şi părinţii, săracii, de teama de a nu fi scoşi afară din sinagogă, pentru că, este con-semnat şi în Evanghelie, iudeii se sfătuiseră de‑acum că, dacă-L va mărturisi cineva pe Iisus Hristos, să fie dat afară din sinagogă, cum o altă teamă de iudei îi va face şi pe apostoli să se retragă din lume în prima fază, deci, de teama iudeilor, părinţii zic: „Este în vârstă; întrebaţi-l pe dânsul.” Adică un fel de Ponţiu Pilat: o spălare şi de data aceasta tot pe mâini şi tot în faţa mulţimii. Îi trimiteau să-l asculte pe tânăr, ca şi cum el ar fi avut responsabilitatea vindecării lui. El e de vină că l-a vindecat.
Fariseii îl cheamă pe om şi-i spun: „Dă slavă lui Dumnezeu. Noi ştim că omul Acesta e păcătos.” Omul nu refuză să dea slavă lui Dumnezeu, dar răspunde: „Dacă este păcătos, nu ştiu. Un lucru ştiu: că eram orb şi acum văd.” Pentru că el vede în taina aceasta, în minunea aceasta cea mare, ceea ce spunea Hristos despre El că este: Lumina lumii. Omul nu se mai raportă la o lumină oarecare, nu-mai aceea cu care vede. Cred că am putea adăuga aici: Eu văd şi văd bine, văd extrem de bine. Văd extrem de bine unde e păcatul şi unde este Lumina, unde este dăruitorul de îngustime şi unde este Dă-ruitorul de libertate.
Vedeţi, pentru că, în general, creştinismului i se reproşează că are o cale extrem de îngustă spre Împărăţia lui Dumnezeu. Este îngustă, dar este bine-cuvântată de Dumnezeu. Şi bigoţii noştri, creştini fiind, când ajung să ţină mai mult litera decât duhul literei, ucid, orbesc.
Fariseii ar fi fost în stare să-l facă pe om să orbească, să-i scoată ochii, pentru că fusese zi de sabat şi vindecarea lui avusese loc în zi de sabat. Ar fi fost în stare să ia darul lui Dumnezeu de la om. Nu vedeau darul lui Dumnezeu, nu vedeau Dăruito-rul, vedeau numai faptul că darul şi Dăruitorul se opuneau la tot ceea ce învăţaseră ei până atunci, la tot ceea ce ştiau ei până atunci. De altfel, chiar în mijlocul lor apar deja primele discuţii, pentru că o parte dintre ei spuneau: Nu poate fi un păcătos cel care face astfel de fapte pe care numai Dumnezeu le poate face sau numai cu ajutorul lui Dumnezeu pot fi făcute, iar alţii susţineau: Ba nu, este păcătos, pentru că a călcat ziua sabbatului.
Interesant este că ucenicul acesta vindecat – pentru că este ucenic, de vreme ce-L vesteşte deja pe Iisus Hristos – aproape că le dă cu tifla fariseilor: De ce voiţi să auziţi încă o dată despre vindecarea mea, cu alte cuvinte – nu cumva voiţi să vă faceţi şi voi ucenicii Lui?
Lui poate ca i se părea cel mai normal lucru că văzând minunea aceasta cea mare, să se facă ucenicii Lui. Fariseilor, nu. Lui i se părea lucrul cel mai firesc ca, după o viaţă întreagă de nevedere, să vadă. Fariseilor, nu. Lui i se părea firesc ca un om, numai dacă e sfânt, sau ţine de sfinţenia lui Dum-nezeu putea să facă această trecere din nevedere în vedere. Fariseilor, nu. Fariseii rămâneau în continuare oameni ai lui „nu”, în vreme ce nouă Biserica, ce se năştea prin astfel de apostoli vindecaţi din neve-dere în vedere, se făcea Biserica unui „Da” imens, unui „Da” pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
Când ei spun că „Noi nu-L ştim pe Omul acesta” (fariseii), omul le răspunde: „Tocmai în aceasta stă minunea, că voi nu ştiţi de unde este şi El mi-a des-chis ochii.”
Minunea cea mare era că Cel care-l vindecase nu venea din îngustimea înguştilor lumii, ci venea din lărgimea înălţimilor lui Dumnezeu. Taina cea mare aceasta este: „că nu ştiţi de unde este, totuşi El m-a vindecat, a deschis ochii mei şi noi ştim că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoşi; iar de este cineva cins-titor de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acesta îl as-cultă.”
Iată-ne şi pe noi chemaţi ca, ascultând de voia lui Dumnezeu, să fim ascultaţi de Dumnezeu. „Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, n-ar putea să facă nimic.”
Orbul identifică în taina cea mare a luminii Lumina lumii; în alungarea beznei pe Cel care avea să alunge bezna din iad; în aducerea lui la norma-litate pe Cel care avea, prin moartea Lui, să recreeze lumea. Argumentul fariseilor este de-a dreptul penibil şi, din păcate, ne încearcă şi pe noi câteodată. „În păcate te-ai născut tot, şi tu ne înveţi pe noi?” Se mai aude şi în Biserica noastră câteodată şuşotind: Apoi cine, desfrânata asta să ne înveţe pe noi ce este Dumnezeu? sau: Beţivanul acesta să ne înveţe pe noi cine este Dumnezeu? sau: Omul acesta care nu prea calcă în Biserică să ne înveţe pe noi cine este Dumnezeu? Nici nu trebuie să ne înveţe. Nu trebuie să căutăm argumente pentru existenţa lui Dumnezeu, ci să-L căutăm pe Dumnezeu. Să-L căutăm pe Dumnezeu cu toată inima noastră şi cu tot cugetul nostru, pentru că nu argumentele ne vor da credinţa, ci actul în sine al căutării lui Dumne-zeu ne-o va întări şi ne va face să ne bucurăm de El. O fi suficient aceasta?
Reacţia este imediată: „şi l-au dat afară”. N‑a-veau nevoie în sinagogă de unul care să-L mărturisească pe Hristos. Omul cel ce nu văzuse se făcuse învăţător de Dumnezeu şi nu putea tăcea. N-avea voie să tacă. Nu putea. Lumina din ochii lui nu mai îngăduia întunericul să stea într-însul. Şi întâlnirea cu Hristos este fundamentală. Iisus Domnul îi spu-ne: „Crezi Tu în Fiul lui Dumnezeu?” El nu zice: „Da, Doamne, cred.” Nu. Întreabă: „Cine este, Doamne, ca să cred întrÎnsul?”. Iisus i-a spus: „L-ai şi văzut! şi Cel ce vorbeşte cu tine Acela este.” Iar el a zis: „Cred, Doamne!” Şi s-a închinat Lui.
Cei care mai aveţi senzaţia că a fi credincios în-seamnă numai a crede în Dumnezeu şi a spune din când în când: „Cred în Dumnezeu”, luaţi aminte la finalul Evangheliei de astăzi: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui.” Credinţa merge întotdeauna mână în mână cu această închinare în duh şi-n adevăr, cum ne învaţă Evanghelia de Duminica ce a trecut.
Aş vrea să încheiem astăzi cuvântul cu o poezie din cântările sau din scrierile Sfântului Cuvios Ioan de la Neamţ, din volumul: „Dor de pustie, dor de cer”. Iată o poezie scurtă, ce se cheamă „Fără El”!

Ce sunt eu fără de Domnul?
Sunt un praf de oase reci,
Hrana viermilor din groapă şi a muncilor de veci.
Mintea mea, fără de raza luminărilor de sus,
Este bezna nesfârşită după veşnicul apus.
Ochii mei, fără privirea spre Părintele ceresc
Sunt ca ochii negri ai celor care orbesc.
Gura mea, fără mişcarea darului lui Dumnezeu
Este clopot fără limbă, fără glas, mereu, mereu…
Însăşi biata mea ureche fără Duhul cel Preasfânt
Este zdreanţă agăţată care tremură la vânt.
Iar la mâini şi la picioare,
dacă Domnul nu dă spor,
Lucrul meu atunci şi mersul
este veşnic pierzător.
Fără darul Sfintei Torţe eu sunt vierme stricător,
Căci, trăind fără Lumină, fără de nădejde mor
Spre cine s-au îndreptat mai întâi ochii celui care a văzut lumina, dacă nu spre Cel care a dăruit lumina?
„Ochii mei, fără privirea spre Părintele ceresc
Sunt ca ochii negrii ai celor care orbesc.”
Ce lumină i-a dat Hristos orbului astăzi? I-a dat Lumina cea vie, Lumina lumii, Care este Însuşi Domnul. Şi ştim, iată, de la Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul că:
„Fără darul Sfintei Torţe eu sunt vierme stricător / Căci, trăind fără Lumină, fără de nădejde mor.”
Văzând dragostea şi credinţa orbului, Domnul i‑a dăruit nădejde. Să credem, aşadar, că Fiul lui Dumnezeu ne va vindeca pe toţi şi va lua de pe ochii noştri solzii necredinţei, dăruindu-ne puterea de a-L vedea în veci. Amin.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012
sursa: aici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!