"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

joi, 12 iunie 2014

PUIUL NECURAT

Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de sine «primul pui al diavolului». Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei. Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine, zicând: «Oricine voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie» (Luca 9:23). Lepădarea aceasta însă o poate face numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte: pe cine 1-a ajutat Dumnezeu să iasă din legăturile iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.


 Când vrei cu toată sinceritatea şi tăria să birui piedica a doua, a viciilor minţii, despre care «credeai» că eşti tu însuţi, atunci şi Dumnezeu sporeşte dragostea Sa către tine şi creşte şi dragostea ta către Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât e şi piedica din cale mai mare. Într-adevăr, această iubire trupească de sine şi plină de trufie, numai dragostea aprinsă a lui Dumnezeu o poate scoate şi desăvârşit s-o facă scrum, prin umilinţele cu care o arde. Obişnuit noi nu prea putem şti în câtă primejdie ne bagă iubirea de sine, dar o putem deduce din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Care, cu iubire de oameni, ajută mântuirea noastră, îngăduind încercări certări şi ocări peste capul nostru, cu rostul ca să ne scârbim de noi înşine şi să ni se tocească tot gustul de cele de aici, căci altfel nu putem muri nouă înşine ca să înviem lui Dumnezeu (Galateni 2:19). De aceea toţi Părinţii au fugit de laudă şi au iubit ocara şi toată năpăstuirea, ca pe unele ce ucid puii vicleni şi aduc mult folos de la Dumnezeu. 

Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine, se poartă şi se mărturisesc pe ei înşişi străini şi călători (Evrei 11:13) aici pe pământ. De aceea «suspinăm în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din Ceruri» (2 Corinteni 5:2). Iată de ce, prin sfatul dreptei socoteli, trupul trebuie stins şi faptele lui vicioase, omorâte (Romani 8:13). În privinţa aceasta stau mărturie cuvintele Mântuitorului, când zice: «Cine ţine la viaţa lui o va pierde; iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine, va găsi-o» (Matei 10:39). Înţelegem că-şi va pierde viaţa cel ce ţine la felul lumesc şi trupesc al vieţii. Iar sub altă formă auzim acelaşi cuvânt, grăind: «Cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui» (Marcu 8:35). Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta vremelnică. Poate că şi de aceea a lăsat Dumnezeu viaţa aceasta aşa de necăjită, ca să ne mai şi saturăm de ea. Deci, ca nişte dezlegaţi de plăcerile vieţii, mai fericiţi sunt săracii (Luca 6:20), ca bogaţii. Căci bogatul zice: «Acum, suflete, ai multe bunătăţi, adunate pe mulţi ani: mănâncă, bea şi te veseleşte». Iar pentru o atare socoteală Dumnezeu i-a zis: «nebun» (Luca 12:20). Deci, ca să ne mântuim trebuie să pierdem înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu trupul şi cu avuţia, care toate aici rămân. Iar dacă nu ardem această înclinare a sufletului spre lume, sufletul întreg se pierde. 

Şi totuşi n-am scăpat de curse, căci sunt unii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe ostenele - şi sufletul are patimile lui: părerea, slava deşartă şi mândria - iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindule Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdie de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet, pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor. Sufletul însă care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu - sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta. Viaţa şi dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, care-L face să uite de sine, iar când revine în lumea aceasta, se urăşte pe sine. Evanghelistul Ioan prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi după cuvântul Domnului, care zice: «Cine-şi iubeşte sufletul său îl va pierde; iar cineşi urăşte sufletul său, în lumea aceasta, îl va păzi spre viaţa veşnică» (Ioan 12:25). Deci, de-am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la puţini se întâmplă, de una sa ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită «aici» dragostea noastră. Când ajungem, la o atare socoteală cu noi înşine, atunci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedeca a doua din calea întoarcerii noastre Acasă... Cei ce şi-au adunat şi şi-au strămutat unite toate puterile făpturii lor de la lume şi vicii spre Dumnezeu, aceştia sunt cei ce au biruit lumea şi pe ei înşişi.

din minunata carte «Cărarea Împărăţiei» scrisă de părintele Arsenie Boca

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!