"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

sâmbătă, 12 iulie 2014

Pă­catul poate ucide sufletul şi temporar, dar şi veşnic

Să nu creadă cineva că păcatul e ceva lipsit de importanţă. Nu, păca­tul este un rău teribil, el ucide sufletul şi acum, şi în veacul ce va să vină. In veacul viitor păcătosul va fi legat de mâini şi de picioare (din punct de vedere al sufletului) şi va fi aruncat în întunericul cel mai dinafară, după cum cuvântează Mântuitorul: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară” (Matei 22, 13).
Aceasta înseamnă că el şi-a pierdut cu desăvârşire posibilitatea de a-şi folosi liber capacităţile spirituale, care au fost create anume pentru o activitate liberă, suferind prin aceasta un ucigător blocaj al oricărei activităţi îndreptate spre săvârşirea binelui. Păcă­tosul îşi recunoaşte o anumită putere a sufletului, dar în acelaşi timp simte că ea îi este legată în lanţuri ce nu pot fi rupte. „Cel fără de lege este prins în lanţurile fărădelegilor lui şi de funiile păcatelor lui este înfăşurat” (Pilde 5, 22).

Adăugaţi la acestea îngrozitoarele chinuri care vin de la păcatele însele, de la conştiinţa nechibzuinţei de care s-a făcut vinovat în timpul vieţii, de la convingerea de a-L fi mâniat pe Creator. Şi în veacul nostru păcatul înlănţuie şi ucide sufletul. Oare cine dintre oamenii cu frică de Dumnezeu nu ştie ce durere şi ce apăsare cuprinde sufletul, ce foc chinuitor pârjoleşte rărunchii celui ce cade în păcat? înlănţuind şi ucigând sufletul vremelnic, păcatul poate să-i ucidă pentru totdeauna dacă nu ne căim din toată inima pentru pă­catele şi fărădelegile noastre.
Iată, deci, demonstraţia pe viu a faptului că pă­catul poate ucide sufletul şi vremelnic, dar şi veşnic. Dacă cineva dintre oa­menii cu frică de Dumnezeu s-ar întâmpla să meargă la culcare fără să se că­iască de vreun păcat sau de unele păcate săvârşite în timpul zilei şi care i-au chinuit sufletul, omul acela se va chinui toată noaptea, până când nu se va căi din toată inima că a păcătuit (ştiu din experienţă).
Chinul păcatului îl va face să nu se bucure de dulceaţa somnului, fiindcă îşi va simţi sufletul apăsat, legat cu funiile păcatului. Să presupunem şi că cineva s-a dus să se culce du­pă ce va fi săvârşit un păcat oarecare, torturat de conştiinţa acelui păcat şi că îl va lovi în timpul nopţii moartea. E limpede că sufletul aceluia se va muta în celălalt veac în chinuri şi, fiindcă după moarte nu există pocăinţă, el se va chinui acolo pe măsura păcatelor săvârşite. Despre aceasta aduce mărturie şi Sfânta Scriptură (Matei 25, 46; Romani 2, 6, 9; 2 Corinteni 5, 10 ş.a.).
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!