"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

marți, 29 septembrie 2015

Dar oare eşti pregătit pentru moarte?

Uneori, când amărăciunea îţi cuprinde sufletul, ajungi să-ţi doreşti moartea. Să mori e lesne şi nici nu trebuie să aştepţi prea multă vreme. Dar oare eşti pregătit pentru moarte? Fiindcă nu se poate să nu ştii că după ce vei muri vei fi supus judecăţii, după cum ţi-ai trăit viaţa (Evrei 9, 27). Nu eşti pregătit de moarte şi, dacă ar fi să mori acum, a-i începe să tremuri din toate mădularele.
Nu-ţi bate gura degeaba, nu mai spune „mai bine ar fi să mor”, mai curând spune: „cum să mă pregătesc creştineşte de moarte, cu credinţă, cu fapte bune, îndurând cu inimă uşoară toate necazurile şi amărăciunile ce se vor abate asupra mea, ca să pot primi moartea fără frică, neînfruntat, cu pace, nu ca pe o teribilă lege a firii, ci ca pe o părintească chemare a părintelui ceresc Cel fără de moarte în împărăţia cea fără de sfârşit, făcută unui sfânt, unui fericit?” Adu-ţi aminte de acel bătrân care ducea în spate o povară grea şi care, nemaivoind să trăiască, a chemat moar­tea. Aceasta, ascultându-1, i-a ieşit în cale, dar bătrânul, speriindu-se, nu şi-a mai dorit moartea, preferând să-şi poarte mai departe povara cea grea.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Viaţa mea în Hristos)

luni, 28 septembrie 2015

Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura

Nefireasca dominaţie a cărnii asupra spiritului se explică printre altele şi prin aceea că spiritul pare a fi „îngropat” în carne, legat de aceasta. Aceasta iese în evidenţă îndeosebi în raport cu slujirea lui Dum­nezeu. Omul pare a se apropia de Dumnezeu mai mult cu gura, cu trupul, fals, nu I se închină în duh şi adevăr. într-adevăr, trăim adesea ca şi cum n-ar exista în noi spirit, suprema treaptă a desfrânării vădindu-se în om atunci când spiritul este sufocat cu totul şi când omul rămâne doar trup şi nimic altceva. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia pentru că sunt numai trup” (Facerea 6, 3).
Priviţi cu atenţie în ce chip îl cinstesc oamenii pe Dumnezeu: veţi constata că trupul încearcă să o ia înaintea spiritului. La sfinţi se vede că spiritul precumpăneşte asupra trupului, fiindcă aceştia trăiesc cu spiritul, nu văd în lume nimic altceva decât spirit, înţelepciunea, atotputernicia şi bunătatea lui Dumnezeu vădindu-se în toate. în orice feno­men, în orice lucru văd pecetea spiritului.

duminică, 27 septembrie 2015

Cuvant ortodox - Anul III, Nr. 56 (165), 24 - 30 septembrie, 2015

Oameni care „au lăsat totul“

„Trăgând luntrile la ţărm, au lăsat totul şi au mers după El“.(Luca 5,11)
„Toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar pe cuvântul Tău voi lăsa mrejile jos.“

Pescuitul minunat.
Au lăsat totul (luntri, peşti, casă, părinţi, nevastă) şi au mers după El. Au simţit că nu-i chema un om, om ca oarecare, ci îi chema un Om ca nimeni altul. Dumnezeu se făcuse om. Un om sărac, bun, blând şi de-o nemaivăzută smerenie. Prin acestea se străvedea Dumnezeu; sufletul lor simţea şi pe loc s-a aprins de o mare dragoste de El, cât au uitat toate şi nu le-au mai trebuit acelea, ci numai pe El.
Este prin urmare o sete, o foame, o trebuinţă a sufletului, care nu se stâmpără cu nimic altceva decât numai cu Dumnezeu; iar când Il găseşte nu-i mai trebuie nimic din cele de aici, ci pe toate le lasă şi urmează Lui.

miercuri, 16 septembrie 2015

Este minciuna un păcat neînsemnat ?


Fratilor, vreau sa va graiesc putine cuvinte despre minciuna, fiindca vad ca nu prea va sarguiti sa va paziti limba si din aceasta lesne alunecam spre multe rautati. Caci, precum de multe ori v-am zis, din obicei se face si lucru bun si fapta rea, de aceea trebuie sa fim cu multa purtare de grija sa nu ne furam de minciuna; fiindca tot cel ce graieste minciuna, se departeaza de la Dumnezeu. Minciuna, dupa cum zice Scriptura, este de la diavolul si el este tatal minciunii. Deci, daca pe diavol il numeste tatal minciunii, apoi adevarul este Dumnezeu, dupa cum insusi zice: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata”. Vedeti de cine ne despartim prin minciuna si cu cine ne impreunam?

Păcat şi boală. Rugăciune şi vindecare

Despre păcat ştim cu toţii pentru că toţi suntem păcătoşi. Cine îndrăzneşte să spună că nu-i păcătos? Numai un om care nu ştie ce-i acela păcat, un om care-i total în afara tradiţiei bisericeşti, în afara credinţei. Un om credincios, un om integrat cât de cât în biserică, un om care are conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, a existenţei Lui, acela se vede mereu – când se raportează la Dumnezeu sau la propria sa conştiinţă, căci Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă – păcătos. Orice om în lumea aceasta, dacă are o judecată sănătoasă, dacă nu-i pervertit, dacă are cât de puţină credinţă când se gândeşte la Dumnezeu – Adevărul absolut, Lumina, Sfinţenia absolută – se vede că nu răspunde la ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi. Pentru că noi toţi suntem fiii lui Dumnezeu, suntem creaţia Lui şi El ne-a creat din iubire. Bineînţeles că Dumnezeu ne-a dat viaţă prin părinţii noştri care, la rândul lor, ne-au dat viaţă datorită iubirii lor. De aceea suntem datori să ne iubim părinţii care ne-au născut şi pe Dumnezeu care ne-a dat viaţă prin părinţii noştri. Constatăm de-a lungul vieţii că nu răspundem iubirii părinţilor noştri şi nici iubirii lui Dumnezeu cu măsura cu care ar trebui să răspundem. Aceasta înseamnă că păcătuim. Aflaţi mai multe »

Avortul – rana de moarte a iubirii

Avortul, ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Aflaţi mai multe »

PR ILIE MOLDOVAN
(extras din „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245)

sâmbătă, 5 septembrie 2015

Despre familia creştină - Parintele Ioan Sabau

Cuvânt ţinut de Pr. Ioan Sabău (Foltu, Hunedoara), la Deva, în seara zilei de 20 oct. 2005, în finalul conferinţei Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula (Facultatea de Teologie din Sibiu), cu tema „Familia creştină azi”. În ziua de 20 oct., Pr. I. Sabău a împlinit 91 de ani.

Cucernice Părinte Profesor, iubite părinte, iubiţi credincioşi şi prieteni ai mei. Vă spun prieteni pentru că vă simt prieteni, întinerind şi eu între voi.

Seara de astăzi a fost pentru mine o revelaţie. Să vă spun de ce. În tinereţea preoţiei mele m-am izbit de multe-multe pe care părintele astăzi le-a tăiat cu briciul.

vineri, 4 septembrie 2015

Rugăciunea din amurg

Mă rog şi pentru viii şi pentru morţii mei.
Tot una-mi sunt acuma părtaşii şi dușmanii,
Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,
Şi dragostea şi vrajba le-am împărţit cu ei.

Pe morţi în rugăciunea de seară mi-i culeg.
Aceştia sunt, Doamne, iar eu printre morminte.
Au fost în ei avânturi şi-au fost şi pogorăminte.
Puţin în fiecare, în toţi am fost întreg.

Traista fericirii

Traista fericirii noastre pământeşti este tot­deauna ruptă. Cu cât bagi mai multe lucruri în traistă, cu atât se varsă mai mult din ea.
Cei care nu se pricep în înţelepciunea dum­nezeiască poartă traistele cele mai mari; însă înţelepţii umblă fără traistă.
Dacă te socoteşti fericit că traista ta nu pare să fie ruptă, atunci ascultă porunca morţii şi te vei simţi pe marginea mormântului; iar în mormânt va apăsa asupra ta nu numai pământ, ci şi traista fericirii tale cu mult prea plină, care va îndoi întunericul şi greutatea mormântului.

Sfântul Nicolae Velimirovici
din "Învăţături despre bine şi rău", Editura Sofia, Bucureşti, 2006

joi, 3 septembrie 2015

"Ce-i datorez eu lui Hristos!"


Exista in ritualul iudaic o rugaciune alcatuita dintr-un sirag de multumiri aduse lui Dumnezeu pentru toate binefacerile harazite poporului Sau Israel. Ca refren ori stih intercalat dupa fiecare dar pomenit figureaza vorbele dai lanu, ce se talmaceste: de ajuns noua. De n-ar fi decat ca Domnul ne-a scos din pamantul Egiptului, destul ar fi spre a-L binecuvanta si a-I aduce slava. De n-ar fi decat ca a prefacut marea in uscat, destul e spre a-L blagoslovi si a nu inceta sa-I multumim. De n-ar fi decat ca ne-a hranit in pustie… Si asa mai departe. Fiecare fapta a divinitatii, fiecare minune ajunge spre a starni recunostinta norodului si a-i provoca exclamatia: dai lanu!

Graiul Liturgic


„Întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul... toate printr’însul s’au făcut” (1 Ioan, 1 şi 3).
Limba omenească are menirea să exprime realitatea diferitelor planuri: există planul vieţii – al necesităţilor vieţii; există planul apropiat de el şi cu toate acestea deosebit prin simţăminte şi patimi sufleteşti primitive; există limba demagogiei politice; există limba ştiinţifică, filosofică, poetică; în sfârşit, cea mai înaltă decât toate, limba Dumnezeieştii Descoperiri, a rugăciunii, a theologiei şi a altor raporturi dintre Dumnezeu şi oameni – limba Liturgică. Cunoştinţa abstractă despre existenţă are rădăcini metafizice; aici se referă ştiinţa, filosofia şi, mai întâi de toate, cunoştinţa de Dumnezeu. Cuvintele, care exprimă mai sus citatele genuri ale cunoştinţelor, precum şi Numele Dumnezeieşti purced din sfera intelectuală, metafizică. În acelaşi timp lor le este propriu să provoace în minte sau în inimă diferite reacţii şi în acest sens ele apar ca nişte „reflexe condiţionate”, care poartă caracterul nemijlocit, automat.

Să ne rugăm alături de Cuviosul Siluan Athonitul


Iubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta şi în chip neînţeles mi Te-ai arătat mie?
Te-am supărat şi întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi nemăsurata Ta bunătate.
Privirea Ta liniştită şi blândă a atras sufletul meu.
Ce să-Ţi dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ţi cânt?
Tu dai harul Tău, ca sufletul să se aprindă neîncetat de iubire şi să nu cunoască odihnă nici ziua, nici noaptea de la iubirea lui Dumnezeu.

Rugăciuni pe malul lacului


Cine m-a pus în acest aşternut de viermi? Cine m-a îngropat în ţărână spre a ajunge vecin cu şerpii şi ospăţ al viermilor?
Cine m-a pogorât de pe înaltul muntelui spre a ajunge tovarăş al oamenilor însetaţi de sânge şi fără de Dumnezeu?
Păcatul meu şi dreptatea Ta, o, Doamne. Păcatul meu se întinde de la crearea lumii şi e mai iute decât dreptatea Ta.
îmi socotesc păcatele din toată viaţa mea, din toată viata tatălui meu şi din toată calea cea întoarsă până la începuturile lumii şi spun: Cu adevărat, numele dreptăţii Domnului este mila.
Port rănile părinţilor mei pe mine însumi, iar acum ele s-au arătat pe sufletul meu ca o pată pe spatele unei girafe, ca un veşmânt de scorpioni otrăvitori care mă înţeapă.

miercuri, 2 septembrie 2015

Sfânta Liturghie - Taina Tainelor


Creştinismul este viaţă 

Creştinismul nu este o ideologie, un sistem de idei la care putem sau nu să aderăm, ci viaţă, viaţa cea adevărată în comuniune cu izvorul vieţii, Dumnezeu, pe care omul a pierdut-o datorită păcatului originar. Prin întruparea, moartea, învierea şi înălţarea Sa la cer Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană şi ne-a eliberat de sub stăpânirea păcatului şi a mortii dăruindu-ne viaţa vesnică a Împărătiei cerurilor. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vieţii vesnice în botezul nostru când "ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morti prin slava Tatălui aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii"(Rom. 6, 4).