"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

sâmbătă, 6 august 2016

Calcedon Duminica a VII-lea după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV ecumenic)

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC

Evanghelia de la Matei 9,27-35 şi de la Ioan 17,1-13

9 27 Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. 28 După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! 2. Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! 30 Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. 31 Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. 32 Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. 33 Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. 34 Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. 35 Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

17 1 Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească. 2 Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. 3 Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. 4 Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. 5 Şi acum, preaslăveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. 6 Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. 7 Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; 8 pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. 9 Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt. 10 Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. 11 Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi. 12 Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. 13 Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca să fie deplină bucuria Mea în ei.

1.        „Cine este Acesta?” De două mii de ani, oamenii nu încetează a se întreba cu privire la identi­tatea precisă a Mântuitorului lumii. „Cine este, oare, Acesta?” – se întrebau contemporanii Săi (Mc 4,31), uimiţi în faţa minunilor pe care El le făcea. „Cine este Acesta?” – se întreabă oamenii până astăzi, cu o presimţire adeseori nelămu­rită că de răspunsul la această întrebare atârnă însuşi desti­nul lor veşnic.

Este vorba, într-adevăr, de întrebarea fundamentală a existenţei noastre. Căci a întreba: „Cine este Iisus Hristos?” înseamnă de fapt a întreba deopotrivă: „Cine este Dumnezeu?” şi: „Cine sunt eu, cine suntem noi, oamenii, şi care este rostul nostru pe pământ?”. Caracte­rul fundamental al acestei întrebări şi al răspunsului corect la ea este subliniat chiar de Mântui­torul. El Însuşi ne adresează fiecăruia în parte această întrebare. Într-adevăr, Iisus îi întreabă pe ucenicii Săi nu numai: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”, ci şi: „Dar voi, cine ziceţi că sunt?”. Fericindu-l pe Apostolul Petru pentru mărturisirea: „Tu eşti Hristo­sul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, Domnul ne lasă să înţe­legem că de răspunsul la această întrebare depinde însăşi fericirea noastră veşni­că (Mt 16,13-17).

2.       „Fiul lui David”. În prima Evanghelie a acestei Duminici, cei doi orbi cer vindecarea de la Iisus, mărturisindu-L că este „Fiul lui David”. Ei strigau după Iisus: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David” (Mt 9,27; cf. Mt 20,30). Mărturisirea aceasta era corectă, dar insuficientă. La iudei, „Fiul lui David” era un titlu popular pentru Mesia. Iisus este Mesia; de aceea am zis că mărturisirea orbilor era corectă. Dar, prin ceea ce este, El întrece speranţele iudaice. În concepţia iudei­lor, Mesia Cel aşteptat, Fiul lui David, cu toate preroga­tivele şi darurile Sale, este totuşi numai un om. Din zicerile Scripturii Vechi, ei nu descifrează taina dumne­zeirii lui Mesia. De aceea, deşi corectă, mărturisirea că Iisus este „Fiul lui David” este, în acelaşi timp, insufi­cientă. Deşi este recunoscut ca „Fiul lui David” de unii dintre contemporanii Săi, cum au fost orbii de care am amintit, sau femeia canane­iancă (Mt 15,22), sau mulţimea la intrarea trium­fală în Ierusalim (Mt 21,9.15), totuşi niciodată în Sfintele Evanghelii Iisus nu foloseşte El Însuşi pentru Sine acest titlu. Iar dacă Sfântul Matei foloseşte titlul de „Fiul lui David” în chiar primul verset al Evangheliei sale – „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam” (Mt 1,1) –, cu scopul evident de a sublinia adevărul Întrupării, totuşi, conştient de insufici­enţa acestui titlu ca mărturi­sire hristologică, el nu-l mai foloseşte niciodată după aceea în exprimările care-i sunt proprii, ci redă numai folosirea sa de către alţii, care recunosc în Iisus pe Mesia Cel aşteptat, dar cărora nu li s-a revelat, ca lui Petru, taina dumnezeirii Sale.

3.       Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat. În această Duminică se pomenesc Sfinţii Părinţi de la Sinodul IV ecumenic. Trebu­ie să ştim că, în cea mai mare măsură, Sinoadele ecume­nice s-au ocupat tocmai de taina persoanei Mântuito­rului. Formulele aprobate de Sinoadele ecumenice au rămas ca unele dintre cele mai adecvate mărturisiri despre Hristos.

Din faptul că Iisus S-a născut, a trăit pe pământ şi a murit ca un om, unii au tras concluzia că Hristos este numai creatură, nu şi Dumnezeu adevărat şi veşnic. Aşa au făcut încă unii eretici de la începuturile Bisericii, pe care Sfântul Apostol Ioan nu ezită să-i numească „antihrişti” (I In 2,18.22-23). Aşa va face mai târziu Arie, care susţinea că Fiul „nu este împreună veşnic şi împreună necreat cu Tatăl”, ci că este „creat” şi că „nu era înainte de generarea Sa”. Erezia lui Arie a dat naştere unei mari tulburări în Biserica de la începutul veacului al IV-lea. Această erezie a fost condamnată la Sinodul I ecumenic (Niceea, 325), care a şi formulat prima parte a Crezului, prin care mărturisim până astăzi că Domnul nostru Iisus Hristos este „Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii”; că este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat” – o formulă cum nu se poate mai fericită, propusă de Sfântul Atanasie cel Mare al Alexandriei; că este „născut, iar nu făcut” – expresie crucială, care înseamnă că Hristos nu este creatură şi care-şi are temeiul în mărturia Sfântului Ioan Teologul despre „Fiul Cel Unul Născut”, singurul Fiu după fire al Tatălui (In 1,14.18; 3,16; I In 4,9); şi că este „de o fiinţă cu Tatăl”, că, adică, posedă aceeaşi fire dumnezeiască. Ereticii au obiectat că unele din aceste formule nu sunt biblice. Sfântul Atanasie a răspuns că ele exprimă totuşi înţelesuri cuprinse cu claritate în Sfânta Scriptură şi că sinodul a fost obligat să le adopte din pricina evaziunilor arienilor (Epistola despre hotărârile Sinodului de la Niceea, V, 18-24).

Astfel, Sinodul I ecumenic a stabilit în formule neschimbabile că Hristos este Dumnezeu adevărat. Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381) a formulat partea a doua a Crezului, completând formularea de la Niceea cu învăţătura despre Duhul Sfânt şi despre Biserică. Împotriva ereziei lui Macedonie, care nega deplina dumnezeire a Duhului Sfânt, acest sinod învaţă că Duhul Sfânt „împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit”. Apare astfel deplin formulată dogma despre Sfânta Treime.

4.       Fire și ipostas. Unii aveau însă nedumeriri în ce priveşte modul în care Mântuitorul este în acelaşi timp Dumnezeu şi Om. Astfel, Nestorie, episcop de Constantinopol, învăţa că în Hristos ar fi, de fapt, două persoane, corespunzătoare celor două firi ale Sale, divină şi umană; persoana umană s-ar fi zămislit şi s-ar fi născut din Fecioara Maria şi în această persoană umană s-ar fi sălăşluit mai târziu, într-un fel oarecare, persoana dumnezeiască. Criza a izbucnit atunci când nestorienii au tăgăduit în mod public Fecioarei Maria titlul de „Născătoare de Dumnezeu” (în greceşte: Theotokos), în sensul că ea n-ar fi, de fapt, Mama lui Dumnezeu, ci numai a lui Hristos (Hristotokos), cu care s-ar fi unit persoana Cuvântului lui Dumnezeu. Sinodul al III-lea ecumenic (Efes, 431), condamnând nes­torianismul, a definit învăţătura despre unirea celor două firi în Persoana unică, preexistentă întrupării, a Fiului şi a confirmat învăţătura Sfântului Chiril al Alexandriei că Cel născut din Fecioara Maria era Fiul lui Dumnezeu în momentul zămislirii şi al naşterii sale ca Om. Maica Domnului a născut, deci, un singur ipostas în două firi, pe Dumnezeu Cel ce S-a întrupat. De aceea, ea este numită pe drept „Născătoare de Dumnezeu”.

Am folosit termenii „fire” şi „ipostas”. Aceşti termeni au fost folosiţi de Sfinţii Părinţi atât pentru dogma Sfintei Treimi cât şi pentru dogma unirii dumnezeirii cu umanitatea în persoana unică a Mântuitorului. În Sfânta Treime, aceeaşi fire (sau natură) dumnezeiască există în trei ipostasuri (sau persoane); în Hristos, două firi (naturi) deosebite, dumnezeiască şi omenească, sunt unite într-un singur ipostas, adică într-o singură persoană (este ceea ce se numeşte „unirea ipostatică”).

5.       Dogma de la Calcedon. Dogma unirii ipostatice a fost definită la Sinodul al IV-lea ecumenic (Calcedon, 451). Acest sinod s-a ţinut împotriva monofizitismului (de la expresia greacă monophysis, care înseamnă „o singură fire”) lui Eutihie, care susţinea că Hristos nu are decât o singură fire sau natură, cea dumnezeiască, care „a înghiţit” firea Sa omenească. Sinodul a reafirmat cu claritate învățătura de totdeauna a Bisericii că în Iisus Hristos există două firi depline, cea dumnezeiască şi cea omenească, unite într-o singură persoană. Persoana (ipostasul) în care sunt unite cele două firi este Persoana Cuvântului veşnic. Firea umană a lui Hristos nu are ipostasul ei propriu, distinct, ci este asumată (enipostaziată) în Persoana divină a Fiului.

Sfinţii Părinţi de la Calcedon mărturisesc pe „Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi, în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit, deosebirea firilor nefiind desfiinţată nicidecum din cauza unirii, ci păstrându-se mai degrabă însuşirea fiecărei firi şi concurgând într-o persoană şi într-un ipostas, nu împărţit şi divizat în două persoane, ci pe Unul şi Acelaşi Fiu, Unul-Născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos” (am citat din formula aprobată de Sinod, după Pr. prof. D. Stăniloae, Hristologia sinoadelor, în rev. „Ortodoxia, XXVI, 1974, nr. 4, p. 574). Este demn de notat caracterul apofatic al acestei formule, adică faptul că ea vorbeşte despre unirea ipostatică mai mult prin negaţii decât prin afirmaţii. Într-adevăr, unirea celor două firi este exprimată prin patru adverbe negative: neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit. „Noi – zice un cunoscut teolog ortodox – cunoaştem realitatea unirii celor două firi într-o singură persoană, dar cum-ul acestei uniri rămâne pentru noi o taină întemeiată pe distincţia-identitate de neînţeles a firii şi a persoanei” (Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. V. Răducă, Ed. Anastasia, p. 173).

Dogma de la Calcedon – de fapt învăţătura dintotdeauna a Bisericii, pe care o reafirmă cu tărie acest Sinod –, anume că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și Om adevărat, că, adică El este Dumnezeu-Omul (Theanthropos) rămâne pe totdeauna ca o piatră de temelie a Bisericii creştine (cf. Mt 16, 18). Fără această învăţătură fundamentală nu înţelegem nimic din taina Sfintei Scripturi; şi nu înţelegem nimic din taina mântuirii.
Ne vom referi, pe scurt, la amândouă aceste aspecte.

6.       Hristos Theanthropos – cheia Scripturii. În ce priveşte primul aspect, trebuie să spunem ceva despre exegeza hristologică a Scripturii. Adică despre interpretarea Sfintei Scripturi din perspectiva divino-umanităţii (theanthropiei) lui Hristos. Pentru Tradiţia dintotdeauna a Bisericii, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, este cheia Sfintei Scripturi. El este ascuns peste tot în Scriptură, El este „comoara ascunsă în ţarină” (Sfântul Irineu). Nu au nici o şansă de a înţelege Scripturile cei ce nu posedă adevărata cunoaştere a lui Hristos Dumnezeu-Omul. Astfel, de pildă, lipsit de această cunoaştere, ereticul Marcion (sec. II) lepăda Vechiul Testament; în schimb, prin interpretarea lor hristologică, Sfinţii Părinţi au putut valorifica integral Vechiul Testament ca Sfântă Scriptură creştină.

În epoca noastră, exegeza biblică apuseană este profund marcată de schimbarea fundamentală operată în hristologie de o „teologie” care nu-şi mai merită numele. Plecând de la presupoziţii filozofice care nu mai lasă nici un loc ideii de inspiraţie biblică şi supranaturalului, exegeza aşa-zisă independentă îşi propune căutarea unui „Iisus al istoriei”, profesând ceea ce s-ar putea numi o hristologie antropologică sau o „hristologie de jos” (în engleză: „Christology from below”), care nu este, de fapt, decât o „Iisusologie” (cf. Jürgen Moltmann, The Way of Jesus Christ. Christology in Messianic Dimensions, London, 1990, p. 55 şi urm.). Aceasta este cu totul altceva decât hristologia tradiţională a Întrupării. Iisus nu mai este Dumnezeu-Omul; El nu este decât un om al lui Dumnezeu.

Este însă absolut clar că autorii scrierilor Noului Testament cred că Iisus Hristos este deopotrivă Dumnezeu şi Om. Iar această taină a divino-umanităţii Mântuitorului lumii este întrevăzută încă în profeţiile mesianice ale Vechiului Testament. Cum ar putea înţelege cineva Scriptura situându-se a priori pe o poziţie contrară celei a autorilor Scripturii (şi, bineînţeles, contrară Autorului ei divin, Duhului Sfânt)?

Din perspectiva hristologiei thean­thropice, Sfinţii Părinţi au valorificat textele Scripturii prin referirea la una sau la cealaltă dintre cele două firi sau la unirea lor în persoana unică a lui Hristos. Astfel, de pildă, Sfântul Atanasie cel Mare zice că exegetul, asemenea unui zaraf (schimbător de bani) onest, trebuie să privească atent fiecare text biblic despre Hristos, pentru a-şi da seama dacă se referă la omenitatea Sa, la dumnezeirea Sa sau la raporturile dintre cele două firi. „Cel care prezintă lucrurile privind dumnezeirea Sa nu ignoră pe cele care ţin de venirea Sa în trup; dar, discernând pe fiecare, ca un zaraf priceput şi încercat, el va merge pe calea cea dreaptă a evlaviei; astfel, atunci când vorbeşte de plânsul Său, el ştie că Domnul, făcându-Se Om, în timp ce-Şi arată omenitatea prin plâns, ca Dumnezeu îl învie pe Lazăr” (Sfântul Atanasie cel Mare, Despre părerea lui Dionisie, cap. 9).

Sfântul Grigorie de Nazianz se face un astfel de „zaraf priceput” atunci când explică aparentele contradicţii ale afirmaţiilor biblice despre Hristos prin întrepătrunderea celor două firi:
„El a flămânzit, dar a săturat mii de oameni…
S-a ostenit, dar este odihna celor osteniţi…
A fost îngreuiat de somn, dar a umblat uşor pe mare…
Se roagă, dar ascultă rugăciunile.
Plânge, dar face să înceteze plânsul.
Întreabă unde l-au pus pe Lazăr, pentru că era Om; dar îl învie pe Lazăr, pentru că era Dumnezeu.
Este vândut, şi încă pe nimic – pe numai treizeci de arginţi; dar răscumpără lumea…
Ca o oaie spre junghiere S-a adus, dar este Păstorul lui Israel, şi acum al lumii întregi.
Este ca un Miel fără de glas, şi totuşi este Cuvântul…
Este… rănit, dar vindecă toată neputinţa…
Moare, dar dă viaţa…” (Cuvântări, XXIX, 20).
Sfântul Ioan Damaschin, în tratatul său Despre credinţa ortodoxă (Dogmatica), într‑un întreg capitol (cartea a patra, cap. XVIII), ne oferă un rezumat foarte clar al manierei în care scriitorii patristici au încercat să distingă felurile biblice de a vorbi despre Hristos (trad. de Pr. D. Fecioru, ed. a III-a, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 182-188).

7.       Iisus Hristos Theanthropos și taina mântuirii omului. În ce priveşte al doilea aspect, din perspectiva amintitei „Iisusologii”, mântuirea nu mai este considerată ca fiind îndumnezeirea omului (cum ar putea îndumnezei un Iisus care nu este Dumnezeu?); ea este văzută în identitatea lăuntrică a fiinţei umane (divizată şi devenită străină sieşi), o identitate interioară care-i va da posibilitatea de a ajunge la o umanitate morală.

Cu totul alta este învăţătura biblică despre mântuire. Însuşi termenul „mântuire” arată că este vorba de izbăvirea de ceva rău. Acest rău este căderea lui Adam din comuniunea cu Creatorul. Natura căzută a omului trebuia restaurată. Aceasta a făcut-o Fiul lui Dumnezeu prin coborârea Sa la noi şi prin asumarea firii noastre umane. Întreita stavilă ce ne desparte de Dumnezeu – moarte, păcat, fire –, cu neputinţă de trecut pentru oameni, va fi străbătută de Dumnezeu în ordinea inversă, începând prin unirea firilor despărţite şi sfârşind prin biruinţa asupra morţii. Nicolae Cabasila, un mare teolog ortodox din sec. al XIV-lea, zice: „Oamenilor despărţiţi de Dumnezeu printr-o întreită stavilă – firea, păcatul şi moartea – Domnul le-a dat să-L aibă din plin şi să se unească numaidecât cu El, prin faptul că El a înlăturat una câte una orice piedică: pe cea a firii, prin întruparea Sa; pe cea a păcatului, prin moartea Sa; pe a morţii; prin învierea Sa” (Despre viaţa în Hristos, citat după Vl. Lossky, op. cit., p. 166).

Iubiţii mei fraţi, multe rătăciri şi mulţi „antihrişti” sunt astăzi în lume. În numele unei libertăţi greşit înţelese, a unei libertăţi care este, de fapt, a păcatului, sunt astăzi foarte mulţi creştinii care leapădă învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade. Mulţi calcă în picioare învăţătura Sinodului al IV‑lea ecumenic de la Calcedon. Se poate vorbi chiar de o puternică tendinţă actuală de „decalcedonizare” a Creştinismului.

Să stăm neclintiţi pe piatra cea tare a credinţei, aşa cum ne-au predat-o Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi! Să rămânem statornici în Biserica sfântă şi dumnezeiască a celor şapte Sinoade ecumenice, dispreţuită de cei nevrednici, dar iubită de Domnul şi Mântuitorul ei! Făcând aşa, vom fi şi noi întemeiaţi pe „piatra” de neînfrânt a credinţei apostolice. Şi, ca lui Petru odinioară, Duhul Tatălui ne va inspira mereu răspunsul cel mântuitor al credinței că Iisus este „Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu”.

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
 LUMINA EVANGHELIEI
 Exegeze la Evangheliile duminicale
 Editura Agnos

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!