"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

sâmbătă, 6 august 2016

„Nimic nu va fi vouă cu neputinţă!” (Matei 17, 20)

Pr. Constantin Necula



Numai cei care ați fost în ziua Schimbării la Față a Mântuitorului la biserică veți înțelege de ce, în ordinea Evangheliilor din anul bisericesc, după potolirea furtunii și fricii este pusă potolirea furtunii din sufletul unui tată. Între ele, Momentul Tabor! Căci capitolul 17 din Evanghelia de la Matei începe tocmai cu Schimbarea la Față a Mântuitorului, momentul care luminează toate cele făptuite de Hristos, umplând de lumina Învierii cea dinainte de Înviere lumea întreagă. Da, acea Lumină ce-I face Domnului hainele albe ca zăpada este aceea care va izvorî din taina Mormântului din râpa Golgotei, lumina care ne hrănește nouă, tuturor, nădejdea mântuirii. În taina ei trebuie văzută și vindecarea unui lunatic, la rugăciunea tatălui său. Un tată ce se roagă pentru fiu este ceva ce Hristos, Fiul Tatălui, cunoaște cu adevărat, trăiește cu adevărat. Lunaticul, care trece prin foc și apă boala sa, devine prilej Fiului să asculte de Tatăl ceresc, plinind rugăciunea unui tată pământesc. Puțina credință a celor mai credincioși dintre oamenii timpului, Apostolii, inclusiv cei care văzuseră Lumina cea care a umplut Fața Domnului, este prilej pentru Domnul de a-Şi arăta mila Sa. Inima plină de durere, mai plină de har decât cei care se hrăneau la masă cu Izvorul Harului! E aproape șocant, dar este realitatea acestui tablou de viață cotidiană, în Hristos și taina Lui.

Umiliți de neputința lor, căci nu putuseră izbăvi pe tânăr de robia diavolului, Apostolii sunt nedumeriți. Ei se socotesc oamenii lui Hristos. El pare că vrea să-i învețe din înfrângeri. Lecția smereniei la limita cu disperare oamenilor. Ceea ce ne spune Domnul aici ține de cumpănirea credinței până la capătul lumii: nu simpla rostire a rugăciunii e determinantă, ci și cum lucrează Hristos cu rugăciunea ce i-o încredințăm! Atent, discret și milostiv. Să-i fi luat aroganța pe Apostoli să nu fi văzut despre ce soi de draci era vorba? Să se fi umplut inima lor cu râvnă fără drag de oameni? Permanent te mustră pilda aceasta atunci când ești preot! De ce eu nu pot? De ce rămâne durerea, durere și frângerea inimii, frângerea inimii când sunt bolnavi cei dragi sau copiii; de ce nu pot mai mult, fie și să mă rog ori să propovăduiesc? Răspunsul e simplu. Boaba de muștar a credinței nu crește, uscată de efort personal fără pocăință, de alergătură fără odihna Liturghiei, de cutezanță fără smerenie. Și mă plec. Crucii lui cer ploaie de har, așteptând biruința. Când vine, plâng. Când nu vine, plâng. Așa nu greșesc, nădăjduiesc și cresc dragostea.

Pr. Constantin Necula
Duminici de fiecare zi Editura Agnos Sibiu, 2016

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!