"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

duminică, 9 octombrie 2016

Tinere, ţie-ţi zic: Scoală-te!

Duminica a XX-a după Rusalii
Evanghelia de la Luca 7,11-16

11 Şi după aceea, S-a dus într-o cetate numită Nain şi cu El împreună mergeau ucenicii Lui şi multă mulţime. 12 Iar când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată scoteau un mort, singurul copil al mamei sale, şi ea era văduvă, şi mulţime mare din cetate era cu ea. 13 Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge! 14 Şi apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. 15 Şi s-a ridicat mortul şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. 16 Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.

 1. Nain. Un mic sat din Galileea, la poalele Muntelui Tabor, poartă până astăzi numele de Nain. Aici a săvârşit Mântuitorul o mare minune: a înviat pe un tânăr pe care-l duceau să-l în­groape. Este una dintre cele trei învieri din morţi săvârşite de Mântuitorul, despre care ne mărturisesc Sfintele Evanghelii, alături de învi­erea fiicei lui Iair şi a lui Lazăr.


Prin această mare minune, Domnul Şi-a arătat încă o dată „slava Sa” (cf. In 2,11), a dovedit o dată mai mult că este Dumnezeu adevărat şi că moartea însăşi este silită să dea înapoi înaintea puterii Sale. Ucenicii şi o mare mulţime de oameni (v. 11) au fost martori ai acestei minuni. Reacţia lor este descrisă în ultimul verset al pericopei: „Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” (v. 16). Ei nu îndrăznesc încă să vadă în Iisus din Nazaret pe Mesia cel profeţit. Dar nu pot să nu constate că, după o lungă perioadă (de câteva secole) în care profetismul n‑a mai fost deloc prezent în Israel, Dumnezeu „a cercetat pe poporul Său” prin trimi­terea unui profet – şi nu a unui profet oarecare, ci a unui „mare profet”. Datorită acestei minuni, a crescut enorm popularitatea Mântui­torului „în toată Iudeea şi în toată împrejurimea” (v. 17).

2. „Nu plânge!” Sfântul Luca nu se mulţumeşte însă să prezinte o mare minune şi concluzia care decurge din ea în ce priveşte identitatea lui Iisus. El ne spune despre Mân­tuitorul ceva mai mult: anume, ni-L arată plin de o nemărginită milă faţă de suferinţa omenească. De data aceasta, mila Sa se îndreaptă spre mama celui mort. Faptul că era vorba de o femeie văduvă, că mortul fusese singurul ei copil şi că această mamă rămasă singură pe lume tocmai îşi ducea copilul preaiubit spre mormânt – iată tot atâtea circumstanţe care făceau împrejurarea mai emoţionantă şi pe această mamă mai vrednică de milă. Înşişi consătenii ei erau pătrunşi de o mare compa­siune pentru nemângâiata mamă şi participau în număr foarte mare (cf. v. 12) la îngroparea tânărului. Dom­nul nu poate trece nepăsător pe lângă o astfel de negrăită durere, exprimată în plânsul disperat al mamei. Evan­ghelistul descrie situaţia în cuvinte puţine, dar extrem de sugestive: „Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!” (v. 13).

Însuşi acest cuvânt, rostit cu cea mai mare milă de Mântuitorul, a avut, desigur, puterea să astâmpere durerea ei de negrăit. Dar Domnul nu mângâie şi nu ajută niciodată numai pe jumătate. Şi în acest caz, harul Său este deplin. Numai atingându-Se de sicriu şi numai printr‑un cuvânt, Domnul îl învie pe mort şi îl dă mamei sale (v. 14-15). Ne putem închipui cât de mare a fost bucuria acelei mame, când şi-a primit înapoi copilul înviat, cât de adânc şi de neşters i-a fost simţământul de recunoştinţă pentru Dumnezeiescul ei Binefăcător!

3. „Tinere, ţie îţi zic: Scoală-te!” Nu vom insista asupra minunii în sine şi asupra impactului pe care ea l-a avut asupra celor care au fost de faţă sau a celor care au auzit povestindu-se despre ea. Ne vom opri mai pe larg asupra semnificaţiei simbolice a unora dintre elementele istorisirii lucanice. Într‑adevăr, în cuvântul lui Iisus: „Tinere, ţie îţi zic: Scoală-te!”, nu putem să nu vedem o chemare şi o poruncă adresată tuturor tinerilor morţi duhovniceşte. Pe toţi aceştia, gata să fie aruncaţi în „mormântul” pierzaniei sufleteşti, Domnul îi cheamă să se întoarcă din moarte la viaţă. Că aceasta a şi fost intenţia Bisericii când a rânduit să se citească în această Duminică Evanghelia despre învierea tânărului din Nain rezultă din însuşi faptul că în Apostol (din Gal 1,11-19) a fost vorba, într-adevăr, de o „înviere” duhovnicească: Saul din Tars, prigonitorul Bisericii, tot la un cuvânt al Mântuitorului (cf. Fapte 9,4-6 şi loc. par.), se naşte la o viaţă nouă şi devine Pavel, marele Apostol al neamurilor. Nimic din antecedentele iudaice ale lui Saul nu anunţa această „înviere”, aşa precum nimic nu îndreptăţea pe vreunul din cei care-l conduceau la groapă pe tânărul din Nain să spere că el ar putea fi readus la viaţă. Şi într-un caz şi în celălalt s-a arătat puterea harului lui Dumnezeu. Aducându-ne aminte de acest har şi de voinţa statornică a lui Dumnezeu ca „toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim 2,4; cf. Iez 18,32; 33,11), Hristos îi cheamă astăzi pe toţi tinerii la învierea vieţii celei veşnice.

Iată marele şi importantul mesaj al acestei Duminici, care, cum spuneam, rezultă cu claritate din însăşi punerea laolaltă a celor două pericope, din Apostol şi din Evanghelie!

4. Tineri morți care „își trăiesc viața”. O, cât de mulţi sunt astăzi tinerii aflaţi pe calea morţii! Bineînţeles, moartea este moarte pentru oricine şi nu numai tinerii, ci şi foarte mulţi dintre cei mai în vârstă sau chiar dintre cei aflaţi spre sfârşitul vieţii lor pământeşti zac în cel mai greu somn al morţii celei duhovniceşti. Dar este atât de sfâşietor dramatismul morţii în păcat al unui tânăr. O, această imensă mulţime de tineri de astăzi care n-au auzit şi nu vor să audă de Hristos, care umplu până la refuz căile morţii! Ei, chipurile, „îşi trăiesc viaţa”! Căci aşa îi înşală iadul şi-i face să numească „viaţă” calea însăşi a morţii! O, cum sângerează pentru fiecare dintre ei şi pentru viaţa lor pierdută inima de Tată a lui Dumnezeu!

Dintre aceşti tineri, unii – asemenea tânărului din Nain – au câte o mamă sau câte un tată să-i plângă. Este vorba de acele mame şi de acei taţi care, fiind ei înşişi vii în Hristos, îşi dau seama de gravitatea stării copiilor lor, de faptul că ei sunt morţi în păcatele şi în fărădelegile lor. De cele mai multe ori, cuvântul de îndemn al acestor părinţi nu mai are nici o putere. Copiii sunt prea orbiţi în căderea lor ca să mai acorde vreo importanţă durerii, lacrimilor şi cuvintelor acestor părinţi. Cauzele pot fi multiple. În lumea noastră, marcată atât de profund de păcat, tânărul este înconjurat de mari ispite, din toate părţile. Păcatul îşi face mare reclamă. Copiilor, tinerilor, li se propune la fiecare pas calea cea largă. Oricât ar fi de exigentă şi de stăruitoare o familie creştină în formarea duhovnicească a odraslelor ei, părinţilor credincioşi le este practic cu neputinţă să asigure copiilor lor un mediu cu totul izbăvit de prezenţa celor mai îngrozitoare ispite. Căci, foarte de timpuriu, copiii ajung să petreacă o bună parte a timpului zilnic în afara familiei. Şi mai nicăieri nu găsesc un mediu propice păstrării şi dezvoltării vieţii lor duhovniceşti. Încă şi mai grav este faptul că, uneori – de mult prea multe ori – părinţii înşişi sunt de vină pentru decăderea copiilor lor. Nu mă refer numai la părinţii declarat necredincioşi sau la cei puţin credincioşi. Am în vedere situaţii în care părinţii credincioşi îşi văd copiii apucând pe o cale pe care ei înşişi o urăsc şi de care au încercat să-i ferească. Şi totuşi, de multe ori, astfel de părinţi îşi au partea lor de vină. Poate că ei înşişi n-au fost destul de credincioşi şi n‑au acordat su­ficientă atenţie formării copiilor lor. Sau şi-au îngăduit – şi au îngăduit şi co­piilor lor – unele compromisuri cu păcatul şi cu lumea. Conse­cinţele acestor compromisuri sunt întotdeauna dezastruoase. Sunt oameni ca­re, confruntaţi cu roadele mons­truoase ale lip­surilor lor ca creştini şi ca părinţi, îşi vin în sine, se trezesc din rătăcire, dar adeseori este prea târziu ca să mai poată exer­cita o influenţă decisivă asupra copiilor lor. Este cumplită situaţia acestor părinţi şi, simţindu-şi neputinţa, nu le mai rămâne decât să-şi urmărească plângând, ca şi nefericita văduvă din Nain, copiii aflaţi pe drumul celei mai îngrozitoare dintre morţi.

5. Domnului și acum Îi este milă. Singura speranţă ce le mai rămâne acestor părinţi, pentru readucerea la viaţă a copiilor lor, este o intervenţie minunată a lui Hristos. Spre El se îndreaptă strigătul şi rugăciunea lor. Ca şi atunci, Domnului îi este milă de mamele şi de taţii care-şi plâng cu adevărată sfâşiere a inimii copiii pierduţi pe căile păcatelor. Sunt şi astăzi lacrimi adevărate de mame credincioase, care înduioşează inima Mântuitorului; sunt şi astăzi învieri minunate ale unor tineri pentru rugăciunea părinţilor. Cum îi spunea Sfântul Ambrozie nemângâiatei Nona, mama celui care avea să devină Fericitul Augustin, pe vremea când acesta era încă pradă căderilor şi rătăcirilor de tot felul: „Nu se poate să piară fiul atâtor lacrimi!”

Din nefericire însă, sunt puţine aceste mame şi sunt încă şi mai puţini aceşti taţi care să fie conştienţi de îngrozitoarea stare a copiilor lor. Cei mai mulţi sunt ei înşişi morţi în propriile lor păcate. „Morţii îşi îngroapă pe morţii lor” – ca să parafrazăm un cuvânt al Mântuitorului. Într-o bună parte din familiile care se pretind a fi „creştine” moartea duhovnicească, moartea în păcate, este o stare moştenită. Sunt morţi copiii, cum au fost şi sunt morţi şi părinţii. Se mai găseşte câte o bunică, bătrână şi neputincioasă, care să bată drumul bisericii, plângând şi rugându-se şi pentru unii, şi pentru alţii. Ceilalţi, toţi, n-au niciodată timp pentru Dumnezeu. N-au, de fapt, nimic pentru Dumnezeu. El le este străin. Şi vor să le rămână astfel. Au însă tot timpul şi găsesc suficiente mijloace pentru a se pune în slujba celui rău. Pentru a-şi căuta moartea veşnică. Privind starea lumii de astăzi, cu valul îngrozitor de păcate de moarte de care ea se lasă înghiţită, ni se impune imaginea unui imens convoi mortuar. Un convoi în care morţii sunt nu numai bătrânii, ci mai ales toţi aceşti tineri care se aruncă cu atâta inconştienţă în valul clocotitor al păcatelor.

Părinților, întrebaţi pe oricare dintre copiii voştri ce se petrece în fiecare zi într-o şcoală, aproape în fiecare din şcolile noastre! Vă veţi îngrozi când veţi înţelege cât de mulţi sunt elevii de şcoală generală pentru care au devenit o obişnuinţă fumatul, înjurătura, cuvintele murdare, violenţa în gesturi şi în limbaj etc. De dascălii buni nu mai ascultă. Şi, din păcate, nu toţi dascălii sunt buni, unii făcându-şi o misiune din a-şi iniţia elevii în căile păcatului. Rezultatele unei astfel de „educaţii” se vădesc îndată. Păcatele cele mai urâte îşi pun repede amprenta în­grozitoare pe sufletele şi pe chipurile atâ­tora dintre ti­nerii vremii noastre, încât societăţii de mâine pare a nu-i mai ră­mâ­ne nici o speranţă de bine.

6. O cultură a morții. Trăim pro­movarea pe toate căile a unei „culturi a morţii”, care, încă de pe acum, îşi arată adevărata faţă prin uciderea milioanelor de prunci nenăscuţi, prin violenţa înfricoşătoare, prin egoismul fără limite şi prin atâtea alte caracteristici teribile ale lumii în care trăim. Din ce în ce mai mult, credinciosul înconjurat de acest noian de păcat ajunge să se simtă în lumea de astăzi aşa cum se simţea credinciosul Lot în Sodoma lui, când îşi chinuia sufletul său cel drept prin ce vedea şi auzea zi de zi (cf. II Petru 2,7-8). Din ce în ce mai mult, copiii credincioşi – puţinii copii credincioşi – nu-şi mai află locul şi îşi chinuie sufletul în şcolile în care învaţă; tinerii credincioşi – mult prea puţinii tineri credincioşi – nu-şi află locul şi îşi chinuie sufletul în facultăţi, la locurile de muncă etc. Un imens şi atotputernic val al morţii duhovniceşti pare a fi cuprins totul şi pe toţi.

 „Tinere, ţie-ţi zic: Scoală-te!” Iată cuvântul dumnezeiesc de care avem cea mai mare nevoie acum, când suntem la un pas de groapa pieirii!

Unde sunt glasurile celor care trebuie să strige lumii acest cuvânt? Unde sunt glasurile propovăduitorilor adevărului şi ai vieţii? Unde sunt glasurile preoţilor cutremuraţi de înfricoşătoarea răspundere care apasă pe umerii lor? Unde sunt glasurile profesorilor, ale învăţătorilor, ale educatorilor, ale tuturor celor care şi-au luat ca misiune a vieţii lor călăuzirea copiilor şi a tinerilor pe căile vieţii? Unde sunt glasurile părinţilor care-şi privesc copiii înecându-se în prăpastia fără fund a păcatelor de moarte? Cum de răsună atât de firav nu numai glasul credinţei, ci însuşi glasul raţiunii sănătoase?

Mulţi se plâng de lipsa de mijloace pentru a face faţă valului de întuneric şi moarte. În toate mijloacele mass-media este loc atât de mult şi de larg pentru reclamele păcatului şi atât de puţin pentru adevăr. Pare că diavolul şi‑a subordonat  aceste mijloace într-o proporţie înfricoşătoare. Ele par a fi fost luate fără speranţă de schimbare în mâinile murdare ale vrăjmaşilor lui Dumnezeu şi ai Evangheliei. În mijloacele media, de pildă, care constituie astăzi calea principală de propagare a „culturii morţii”, e loc pentru orice, dar nu şi pentru propovăduirea lui Hristos. La marea majoritate a televiziunilor, înseși emisiunile aşa-zis „spirituale” sunt, parcă în mod voit, de cea mai slabă calitate. Iar dacă un glas răsună vreodată mai răspicat în afirmarea adevărului creştin, nu-l vei mai auzi a doua oară. Căci aceste emisiuni nu sunt decât praf în ochii credincioşilor şi rolul lor, în intenţia celor care dirijează mai mult sau mai puţin pe faţă „educaţia” prin televizor, nu este nicidecum aceea de a zidi în numele Evangheliei, ci de a dărâma şi bruma de credinţă care mai există. Ce să mai vorbim de acele companii de televiziune care duc o luptă declarată împotriva lui Hristos şi care nu sunt decât nişte îngrozitoare oficine ale iadului!

Oare nu-și dau seama cei care folosesc aceste mijloace și chiar nu înţeleg că au o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu? Şi dacă de Dumnezeu nu voiesc să audă, chiar nu-și dau seama că au o răspundere în faţa poporului român şi a viitorului acestui popor? Chiar nu realizează faptul că, întotdeauna, răsplata este și va fi după faptă? Chiar nu le este frică pentru tot răul pe care-l săvârşesc? Chiar nu văd că și ei înşiși şi copiii lor sunt primele victime ale morţii pe care o revarsă în suflete? O, de s-ar trezi toți acești oameni! De-ar înțelege că mijloacele peste care s-au făcut stăpâni în numele întunericului se cer puse în slujba luminii!

7. Biserica – Mama care-și plânge copiii. O Mamă nemângâiată îşi plânge acum copiii pierduţi. Această Mamă este Biserica. „Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie pentru că nu mai sunt”, zicea profetul odinioară (Ier 31,15; cf. Mt 2,18). Cu atât mai mult îşi plânge astăzi copiii noua Rahelă, Biserica, Mama noastră a tuturor (cf. Gal 4,26). Cum şi-ar putea urma cu inima uşoară copiii – pe atâţia dintre copiii ei, pe atâţia dintre cei pe care i-a născut pentru Hristos, prin Botez – pe calea fără de întoarcere a morţii celei veşnice?

O, cât de puternic trebuie să răsune acum chemarea la viaţă a lui Hristos! Cu câtă stăruinţă şi neodihnă suntem datori să strigăm această chemare în urechile tuturor! Şi cu ce lacrimi, cu ce durere, trebuie să ne rugăm Domnului să vină în Nainul lumii noastre, pentru ca mila şi puterea Sa dumnezeiască să săvârşească minunea trezirii la viaţă a tinerimii noastre!

Evanghelia acestei Duminici ne cheamă pe toți la o radicală metanoia, la acea „schimbare a minţii”, a mentalităţii, care să ne aducă la conştiinţa răspunderii imense pe care o avem în faţa lui Dumnezeu, a Bisericii Sale, a celor două mii de ani de istorie creştină a poporului român.

Răspunderea este, desigur, în primul rând, a noastră, a celor care ne simţim şi ne declarăm că suntem credincioşi. Oriunde ne-am afla pe scara socială, oricare ne-ar fi preocuparea de toate zilele, toţi avem îndatorirea sfântă de a smulge din iad sufletele atâtor copii şi tineri care, din punct de vedere duhovnicesc, datorită lipsei la apel a factorilor responsabili, nu ştiu nici să deosebească mâna dreaptă de mâna stângă.

„Tinere, ţie îţi zic: Scoală-te!”  Iată chemarea care trebuie să răsune cu putere – şi prin toate mijloacele care ne sunt la îndemână – în urechile şi în inimile tinerei generaţii! Este timpul să facem un front comun împotriva hoardei vrăjmaşe. Vedem cu toții abilitatea păcatului în a-şi crea structuri care să-l susţină. Puterile iadului se simt de nebiruit tocmai datorită acestor structuri ale păcatului. Noi însă, avem acea structură fondată de Mântuitorul Însuşi pe care „nici porţile iadului nu o vor birui” (Mt 16,18). Să ne zidim, „ca nişte pietre vii” (I Petru 2,5), pe noi înşine şi pe toţi ai noştri, pe copiii şi pe tinerii noştri, în această instituţie dumnezeiască, s-o iubim cu toată fiinţa, s-o apărăm şi s-o întărim!

Să avem conştiinţa luptei pe care trebuie s-o ducem împotriva forţelor morţii! Ca adevăraţi ostaşi ai Domnului vieţii, să ne angajăm în această luptă, în care avem şi certitudinea biruinţei, prin puterea şi harul Său! Să ne zidim familiile, cu copii numeroşi – atâţia câţi vrea Dumnezeu să ne dea – şi credincioşi, crescuţi în mireasma sfinţeniei şi a rugăciunii! Familii sfinte, cât mai multe familii sfinte, iată temeiul regenerării, iată temeiul speranţei de viitor a Neamului şi a Bisericii!
PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!