"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

duminică, 18 decembrie 2016

Pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi

(Duminica dinaintea Naşterii Domnului)

 De mic copil, prima pagină a Evangheliilor Noului Testament m-a uimit. O grămadă de nume, o listă care-mi părea fără importanţă sau, mă rog, nu prea mare. Până când recitind subtitlul dat de traducător, „Cartea neamului Domnului nostru Iisus Hristos“ şi aflându-L chiar pe El în înşiruire am socotit-o mereu ca o simplă „introducere“ în Evanghelii. Asta până când mi-am adus aminte că exact apartenenţa la această listă „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam“ (Mt. 1,1) este motivul pentru care Fecioara Sfântă şi Dreptul Iosif apucă drumul, deloc lipsit de peripeţii al Betleemului, chemaţi de „înscrierea“ pe care Cezarul August a poruncit-o (Luca 2, 1). O poruncă umană să schimbe locul de naştere al Domnului Celui Viu?
„Lista“ ne elucidează că nu. Că voinţa lui Dumnezeu a crescut arborele lui Iesei, sfântă catapeteasmă de nume, până când rodul de fruct şi-a aflat pântecele din care să se inrumpă-n lume. În lumea care-avea atâta nevoie de El. Un „arbore“ genealogic (comparativ cu cel de la Luca 3, 23-38 în diferenţele de rigoare pe care, aproape matematic, exegeţii le pot identifica...) care „curge“ din grădina raiului, până-n Valea Plângerii, urcând muntele până-n ţara Betleemului. Un soi de râu al vieţii, care, temă preferată a Sf. Chiril al Ierusalimului, umplând de lumină lumea o face pe aceasta lumină. Un râu care urcă muntele...

Genealogia nu mi s-a mai părut aşa de încifrată. M-a obligat, în­tr-un fel pedagogic pe care doar Dumnezeu ştie să-l folosească, să „trec“ prin tot Vechiul Testament. Să văd: cine-i Avraam, dar Isaac, dar Iacob, şi tot aşa până a trebuit să aflu şi „cine-i Acesta Iisus Hristos“ care pare (şi aşa şi este!) motivul care ţine-n viaţă atâtea generaţii ale neamului lui Israel. Tot Vechiul Testament poartă în sine tensiunea acestei aşteptări şi pare scris pentru această aşteptare. De altfel, o altă cheie a lecturii genealogiei acesteia, mai mult decât duhovniceşti, ne-o oferă textul Apostolului acestei Duminici, Evrei 11, 9-10; 32-40. După ce ni-l prezintă pe Avraam şi lucrarea credinţei în viaţa sa, Sf. Pavel caută să le readucă aminte evreilor, având „de refren“ scripturistic „prin credinţă...“, toate ale lui Isaac (11, 20), Moise (11, 23 ş. u.) şi altor multora (11, 32), toate binefacerile pe care Dumnezeu „prin credinţă“ le-a revărsat asupra neamului ales (11, 33-38), fapte cu adevărat cutremurătoare, pe care Testamentul Vechiului Testament le-a vădit (subsolul textului este de altfel plin de citate ale cărţilor Vechiului Testament: Judecători; I, II Samuel; Daniel; I, II Regi; Iov, Psalmi, Geneză, Ieremia, II Paralipomena, Zaharia...). Dar finalul zice: „Toţi aceştia, măcar că au primit mărturie prin credinţă, totuşi n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi“ (Evrei 11, 39-40).

Cutremurătoare zidire în nădejde. Un neam istoric şi duhovnicesc, acela al credinţei, neamul lui Israel, aşteptându-ne pentru ca să fim uniţi în desăvârşire, prin Iisus Hristos: „Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească încă puţin până se va împlini numărul celor împreună-slujitori cu ei şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei“ (Apocalipsa 6, 11). Genealogia conservă această listă a odihnei în aşteptarea noastră.

De ce se citeşte Evanghelia aceasta în Duminica dinaintea Naşterii Domnului? Pentru ca să înţelegem cum Hristos împlineşte aşteptarea! Să nu fim furaţi de litera cărţii, ci să ne umplem de harul deschis al bucuriei ei. Ca să mă înţelegeţi, am să vă spun o poveste: „Aflată la bancă, o femeie i-a cerut casierului să încaseze un cec. Invocând politica băncii, acesta i-a cerut documentele de identificare. Femeia a suspinat, după care abia a mai reuşit să îngaime: – Dar, Jonathan, sunt mama ta!“ (cf. Anthony de Mello, „Rugăciunea broaştei“, ed. Mix, Braşov, 2003, p. 87). Oricât pare de amuzant cam aşa a fost cu cei cere-L aşteptau pe Hristos-Mesia, dar, furaţi de rigoare de bancă a tradiţiei lor, L-au somat să-Şi decline identitatea. Şi El, Smeritul nostru Dumnezeu, Se identifică. Plecând de la „pământul“ din El...

Duminica aceasta este cea din urmă în care ni se vesteşte că Mesia stă să vină. Duminica ce-i urmează ne spune c-a şi venit... Pentru noi, creştinii, zilele acestea trebuie să ne fie mai mult decât zile de mâncat şi de băut. Poartă-n ele toată tensiunea aşteptării, specifice Vechiului Legământ, dar şi Bisericii (darul Noului), care şi-a convertit aşteptarea într-un ritual liturgic care bate asemenea unei inimi. O, inima Bisericii una cu inima noastră, bătând de emoţia Venirii de Sus a Celui Care Este! Bucurându-ne că acel „ceva mai bun“ ni s-a arătat.

Oameni ai Ierusalimului, Betleemul umple astăzi lumea... Cu pacea şi războiul său deopotrivă! Magi-păstori şi îngeri laolaltă ne bine-vestesc. Peştera se face cer, pentru ca Mântuitorul, la vreme potrivită, să Se facă Lui şi mai apoi nouă, izvor al Învierii... Dumnezeu ESTE cu noi...

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
  din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!