duminică, 5 martie 2017

Ortodoxia, „credinţa şi cunoştinţa adevărului celui conform cu evlavia”

Duminica I din Post (a Ortodoxiei)
Evanghelia de la Ioan 1,43-51
43 A doua zi voia să plece în Galileea şi a găsit pe Filip. Şi i-a zis Iisus: Urmează-Mi. 44 Iar Filip era din Betsaida, din cetatea lui Andrei şi a lui Petru. 45 Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis: Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. 46 Şi i-a zis Natanael: Din Nazaret poate fi ceva bun? Filip i-a zis: Vino şi vezi. 47 Iisus a văzut pe Natanael venind către El şi a zis despre el: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug. 48 Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. 49 Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. 50 Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. 51 Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.
 1. „A găsit pe Filip” (In 1,43). Evanghelia acestei Duminici arată în ce mare măsură cunoașterea lui Hristos este un dar. Căci nu Filip L-a găsit pe Domnul, ci Domnul l-a găsit pe Filip şi i-a zis: „Urmează-Mi”. Cât despre Natanael, şi în cazul său iniţiativa o are Iisus: El îl cunoaşte pe Natanael, înainte ca Natanael să-L fi cunoscut (v. 47-48).

Este ceea ce afirmă şi Apostolul Pavel, când scrie Galatenilor: „Acum însă, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu, sau mai degrabă după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu…” (Gal 4,9). Prin convertirea lor la creștinism, galatenii L-au cunoscut pe adevăratul Dumnezeu. Participiul gnontes din acest verset paulin (de la ginosko = cunoscrecunosc) are un sens deosebit de eidotes (participiu al lui oida = a ști), folosit în versetul precedent (Gal 4,8; cf. I In 2,29; In 21,17; Efes 5,5; I Cor 2,11). Verbul oida se referă la o cunoaștere a faptelor și nimic mai mult; în schimb verbul ginosko pune în valoare fie dobândirea, fie manifestarea cunoștinței, deci implică o participare a celui care posedă cunoștința.
Omul nu este atât subiectul cunoașterii, cât obiectul inițiativei dumnezeiești: nu omul este cel dintâi care-L caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută și îl află pe om (cf. I Cor 8,2; 13,12). De aceea, în textul citat din Gal 4,9, Apostolul folosește, în mod deliberat, ceea ce se numește în retorică o epidiorthosis, adică o figură de stil prin care se introduce o corecțiune deliberată, urmărindu-se un efect oratoric. Ideea cunoașterii omului de către Dumnezeu apare încă în Vechiul Testament, în texte ca cele din Amos 3,2: „Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate neamurile pământului”; Ier 1,5: „Înainte de a te urzi în pântece te-am cunoscut…”; ș. a. În Vechiul Testament, termenul ebraic yada (= a cunoaște) înseamnă mai mult decât cunoașterea speculativă; „cunoașterea” de către Dumnezeu implică iubirea, bunăvoința Sa și își are temeiul în preștiința lui Dumnezeu, pe care El o folosește în favoarea omului, prin alegerea și chemarea de care-l învrednicește (Rom 8,29-30). În Noul Testament, Sfântul Apostol Ioan zice și el: „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său jertfă de ispășire pentru păcatele noastre” (I In 4,10).
Spunând că credincioșii creștini au fost cunoscuți de Dumnezeu, Sfântul Apostol Pavel nu numai că subliniază inițiativa divină în lucrarea de mântuire, ci exprimă, totodată, ideea că aceștia au fost „recunoscuți” de Dumnezeu (cf. I Cor 8,3; II Tim 2,19) ca fii ai Săi. Mântuitorul Însuși zice că El Își „cunoaște” oile Sale (In 10,14). Celor păcătoși El li se va adresa la Judecata din urmă cu cuvintele: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi!” (Mt 7,23).
Evanghelia acestei Duminici ne arată și ea, încă o dată, că Hristos nu numai că Se lasă aflat, ci ne iese în întâmpinare, ne „află” și ni Se dăruieşte. Cum a făcut-o cu Filip și cu Natanael.
2. Natanael și taina sa. Frumos este numele lui Natanael. Acest nume este corespondentul grec al numelui ebraic Natanel, purtat de mai multe personaje din Vechiul Testament și redat în Septuaginta chiar în această formă: Natanael (Num 1,8; 2,5; 7,18.23; 10,15; I Paral 2,14; 15,24; 24,6; 26,4; II Paral 17,7; 35,9). În Evanghelia de la Ioan poartă acest nume un ucenic mai puțin cunoscut al lui Iisus. El apare de două ori în această Evanghelie: prima dată în cutremurătoarea întâlnire de care ne vorbește Evanghelia acestei Duminici (In 1,45-49); iar a doua oară, după Înviere, în episodul arătării lui Iisus Cel înviat la Marea Tiberiadei, unde se precizează că Natanael era din Cana Galileii (In 21,2).
Este uimitoare întânirea lui Hristos cu Natanael. El a aflat de Hristos prin entuziasta mărturisire a lui Filip: „Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege și proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret” (In 1,45). Filip afirmă că L-a aflat pe Mesia Cel așteptat, identificându-L precis în persoana lui Iisus din Nazaret. Lui Natanael nu-i spune însă nimic numele obscur al acestei localități din Galileea. Ce are de a face Fiul lui David cu Nazaretul? Cu toate acestea, el ia în seamă mărturisirea lui Filip și vine la Iisus. Dar și în cazul lui se vede că Domnul este Cel care are inițiativa, iar nu omul. Căci Mântuitorul adeverește că-l cunoștea dinainte: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleșug” (v. 47). Ba chiar îi cunoștea taina: „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin” (v. 48). Că era o taină – și încă destul de mare și importantă – se vede din reacția lui Natanael la această dezvăluire. Copleșit, El mărturisește: „Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel!” (v. 49). Mărturisește, așadar, că Iisus este Mesia și Fiul lui Dumnezeu.
Oare la ce taină se referă Mântuitorul? S-a spus – și este vorba mai degrabă de o legendă, fără vreun temei în sursele istorice – că Natanael ar fi fost de o vârstă cu Mântuitorul și de loc din părțile Betleemului, astfel încât, prunc fiind, trebuia să fie una din victimele poruncii ucigașe a lui Irod (Mt 2,16), numai că mama lui l-a ascuns sub frunzele unui smochin și așa a scăpat. Or, Evanghelia ne spune că era din Cana Galileii, iar nu din Betleem (In 21,2).
O interpretare care aparține orientalistului român Constantin Daniel (Esseniens, zelotes et sicaires et leur mention par paronymie dans le Nouveau Testament, în „Numen. International Review for the History of Religions”, issued by the International Association for the History of Religions, vol. XIII, fasc. 2, p. 97-99) zice că Natanael ar fi fost membru al grupării naționalist-extremiste a sicarilor.  Syke, în limba greacă, înseamnă „smochin”; iar în siriacă suko înseamnă și „smochinul”, dar și fructul acestuia, „smochina”. Însă acest cuvânt se pronunța aproape la fel cu sike, sau sika (lat. sica), faimoasa armă pe care sicarii o purtau pe sub haine (niște pumnale scurte) și care le-a dat și numele. În ebraică există cuvântul suke („pumnal”), cuvântul sakin („cuțit”), ultimul regăsindu-se și în aramaica Talmudului din Babilon sub forma sakina (cu același sens de „cuțit”). „Există, deci, o evidentă omonimie sau paronimie întree suke, pumnal, și suko, smochin, și acest joc de cuvinte există, de asemenea, în greacă, limbă vorbită și cunoscută de iudeii din timpul lui Iisus din Palestina” (ibid., p. 98). Dacă așa ar fi stat lucrurile, taina era cu adevărat periculoasă, pentru că sicarii erau vânați cu stăruință de autoritatea romană.
O explicație mai larg răspândită în comentariile moderne este însă aceea că Natanael era unul dintre acei evrei credincioși care așteptau fervent „mângâierea lui Israel” (Lc 2,25), adică venirea lui Mesia. Ca atare, el studia cu asiduitate Scripturile. Or, după afirmațiile rabinilor, locul cel mai bun pentru studiu este sub smochin, care, în arșița din Țara Sfântă, asigură o umbră deasă și plăcută.
3. Apostolul Bartolomeu. Sfânta Tradiție îl identifică pe Natanael cu Apostolul Bartolomeu, unul din Cei Doisprezece. Numele Bartolomeu este un patronimic, însemnând „fiul lui Tolmai”. Dacă este așa, numele complet al acestui Apostol era, în forma ebraică, Natanel bar-Tolmai. După o tradiție, el ar fi fost mirele de la nunta din Cana Galileii. După Cincizecime, a propovăduit Evanghelia prin Cilicia, Armenia, Mesopotamia și India. La curtea regelui Polimius din Armenia a săvârșit minuni și tot acolo a fost omorât în mod crud (jupuit de viu). Rămășițele sale pământești au ajuns înArabia, apoi în Mesopotamia, pe insula Lipari (Italia), la Benevento (oraș în Campania, la cca. 50 km nord-est de Napoli) și în sfârșit (în anul 983) la Roma (la intervenția împăratului Otto I), unde se odihnesc și în prezent în bazilica Sfântul Bartolomeu de pe „Isola Tiberiana”. În anul 1238 un fragment de craniu a fost dus la Frankfurt pe Main (Germania) și depus în relicvariul domului ce-i poartă numele („Sf. Bartolomeu”).
4. Hristos – Adevărul. Nu există om care să nu fie însetat după adevăr. Dar această sete după adevăr, înscrisă în fiinţa noastră prin însuşi actul creaţiei, omului modern i se pare că nu mai are nici o şansă de a fi satisfăcută. După eşecul atâtor mitologii şi ideologii, „modernitatea” noastră este învăluită într-o atmosferă de îndoială generală. Omul contemporan simte instinctiv că informaţia – la care are acces mai mult decât oricând altădată – nu este adevărul şi nici măcar calea spre adevăr. Încă Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) zicea că „orice afirmaţie poate fi contrazisă” (Cuvântul I împotriva lui Varlaam). Orice teorie îşi are contrateoria ei. Fapt care-i conduce pe mulţi la contestarea posibilităţii însăşi a omului de a cunoaşte vreodată adevărul.
      Adevărul este că Cel ce a sădit în noi setea după adevăr ne-a deschis şi posibilitatea atingerii lui. Această posibilitate nu ţine însă numai de puterile naturale ale omului. Cunoaşterea adevărului este un dar de Sus. Căci adevărul nu este o noţiune abstractă, nici o construcţie intelectuală; el este o Persoană, este Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. El a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (In 14, 6). Hristos este Adevărul ca Unul ce este Revelaţia desăvârşită a lui Dumnezeu (cf. Evrei 1,1-2).
      Cine-L află pe Hristos a aflat adevărul. Iar aflându-L, nu poate să nu-L mărturisească, plin de bucurie. Evanghelia acestei Duminici ne spune că aşa s-a întâmplat cu Filip, apoi cu Natanael. Cu câtă sfântă bucurie mărturiseşte Filip că L-a aflat pe Mesia: „Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret!” (In 1,45). Iar Natanael mărturiseşte nu numai mesianitatea, ci şi divinitatea lui Iisus (v. 49). Domnul le dezvăluie apoi accesul la o treaptă infinit superioară a cunoaşterii adevărului dumnezeiesc – „mai mari decât acestea vei vedea” (v. 50) –, adică la contemplarea eshatologică a tainei Persoanei Sale: „Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (v. 51).
5. Ortodoxia este aflarea și mărturisirea lui Hristos. Prima Duminică din Postul Mare este numită „a Ortodoxiei”. Instituită la un sinod din anul 843, deci în încheierea frământatei epoci a celor şapte Sinoade ecumenice, ea are rolul de a mărturisi pentru totdeauna biruinţa credinţei ortodoxe asupra tuturor ereziilor. Această Duminică este astfel o sărbătoare a adevărului mântuitor şi o afirmare a biruinţei sale asupra minciunii şi a rătăcirii care vin de la diavolul. „Ortodoxia” este un cuvânt grecesc care înseamnă „dreaptă credinţă” sau „dreaptă mărire”. Din însăşi această semnificaţie etimologică se vede că Ortodoxia nu este o doctrină abstractă sau un sistem filozofic închis, ci legătura vie a omului cu Dumnezeu în Hristos. Ortodoxia înseamnă „a crede drept” nu în ceva, ci în Cineva, adică în Dumnezeul Cel adevărat revelat în Hristos; şi înseamnă „dreaptă mărire” nu a unei abstracţiuni, ci a lui Dumnezeu Celui în Treime: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Biserica Ortodoxă are nu numai învăţătura lui Hristos, ci Îl are pe Hristos Însuşi şi, ca Trup al Său, asigură legătura de viaţă a tuturor credincioşilor ei, care sunt mădulare ale acestui Trup, cu Hristos-Capul. Cunoaşterea adevărului este, astfel, viaţă, iar nu un simplu act intelectual. O spune Mântuitorul Însuşi, în Rugăciunea arhierească: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17,3).
6. Sfânta Liturghie, expresia deplină a Ortodoxiei. Această legătură de viaţă cu Dumnezeu în Hristos, care este Ortodoxia, nu poate fi redusă la un sistem doctrinar, oricât ar fi el de înalt şi de cuprinzător. Conţinutul credinţei adevărate nu poate fi descoperit în afara lui Hristos Însuşi. Nu poţi spune că ai adevărul dacă nu-L ai pe Hristos. Astfel, actualizarea adevărului nu se poate face în afara relaţiei personale între credincios şi Izvorul şi Descoperitorul adevărului. Iar această relaţie împlinește în rugăciune, mai ales în rugăciunea liturgică, atunci când credincioşii se roagă împreună. Momentul culminant al acestei rugăciuni liturgice îl constituie Sfânta Liturghie. Întreg conţinutul credinţei este exprimat şi realizat în Sfânta Liturghie, cu certitudinea pe care i-o conferă Prea Sfânta Treime, prin prezenţa lui Hristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt Care Se pogoară de la Tatăl.
      Biserica a exprimat acest adevăr încă de la începtul existenţei sale, mai ales prin formula celebră după care regula sau legea credinţei (lex credendi) îşi află cea mai adecvată expresie în regula rugăciunii (lex orandi sau supplicandi). Această formulă îşi are temeiul în învăţătura Sfântului Apostol Pavel, care se prezintă ca „slujitor al lui Dumnezeu şi Apostol al lui Iisus Hristos, pentru credinţa… şi cunoştinţa adevărului celui conform cu evlavia” (Tit 1,1). Apostolul atrage atenţia că „dacă învaţă cineva într-alt chip şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea conformă cu evlavia, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi certurilor de cuvinte, din care pornesc… gâlcevile necurmate ale oamenilor stricaţi la minte şi lipsiţi de adevăr” (I Tim 6,3-5). Am redat amândouă aceste citate într-o traducere puţin mai literală decât cea din ediţia sinodală, evidenţiind astfel legătura pe care o relevă Apostolul Pavel între adevărul de credinţă şi evlavie. Ori, evlavia se manifestă plenar în rugăciune şi mai ales în Sfânta Liturghie. Altfel spus, cu tradiţia sa apostolică şi patristică bimilenară, Sfânta Liturghie, expresie a evlaviei, este vehicolul mereu viu al învăţăturii de credinţă creştină. „Credinţa şi cunoştinţa adevărului celui conform cu evlavia” îşi află expresia cea mai deplină în rugăciunea Bisericii şi mai ales în Sfânta Liturghie
7. Teologia doxologică și speculația pseudo-teologică. Evagrie Ponticul formulează acest adevăr: „Dacă te rogi, eşti teolog; şi, dacă eşti teolog, te rogi”. Mântuitorul Hristos, înălţându-Se la cer cu omenitatea Sa îndumnezeită, ni S-a făcut „calea cea nouă şi vie” (Evrei 10,20) spre taina Fiinţei Sale, care este iubire, spre Adevărul Care este El Însuşi. Nu poate nimeni să aibă credinţa cea adevărată în afara unirii cu El, în afara acestei comuniuni de viaţă cu Hristos-Dumnezeu, care-şi află expresia mai ales în rugăciune. Prin această comuniune, cunoaşterea tainelor dumnezeieşti se face în chip supraraţional, prin lucrarea Duhului Sfânt în fiinţa credinciosului. Rugăciunea liturgică a Bisericii nu numai că enunţă învăţătura de credinţă, ci ne şi mijloceşte o cunoaştere dinamică a tainelor Revelaţiei dumnezeieşti.
      Unii confundă teologia, adică cunoaşterea lui Dumnezeu, cu speculaţia. Dar, cum o arată însăşi etimologia cuvântului (de la latinescul speculum, care înseamnă oglindă), aceasta din urmă înseamnă a privi într-o oglindă pentru a te vedea pe tine însuţi. O astfel de autocontemplare sau orice alt fel de imaginare a lui Dumnezeu nu are nimic de-a face cu adevărata Lui cunoaştere. Dumnezeul unei astfel de cunoaşteri este un dumnezeu imaginat de om „după chipul şi asemănarea sa”, un fals dumnezeu, un idol. Adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu este contemplaţie, prin rugăciunea curată şi duhovnicească. Dionisie Areopagitul, de pildă, zice că mai întâi de toate trebuie să invocăm Treimea şi „să ne înălţăm spre Dânsa, ca izvor al bunătăţilor, mai întâi prin rugăciuni, iar apropiindu-ne tot mai mult de Ea, să fim iniţiaţi în taina acelor daruri întru tot bune ce-şi au temeiul într-Însa” (Despre Numele divine, III, 1). Rugăciunea mijloceşte, deci, iniţierea în tainele dumnezeieşti. Şi aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu, spre care credinciosul îşi deschide şi îşi înalţă inima şi întreaga-i fiinţă, prin rugăciunea curată, rezultatul fiind o inefabilă şi supraluminoasă întâlnire sinergetică.
      Acest lucru este adevărat nu numai pentru rugăciunea liturgică, ci şi pentru rugăciunea individuală a credinciosului care este membru al Bisericii. Orice rugăciune a acestuia este, de fapt, bisericească, eclesială. În fiecare adevărată rugăciune, Duhul Sfânt este Cel care strigă în inimile noastre „Avva, Părinte!” (Rom 8,15; Gal 4,6). Iar prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în noi nu numai că ne face să sărbătorim o perpetuă Cincizecime, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur (Omilia la Cincizecime, I, 1), ci ne şi asigură legătura permanentă cu toţi cei care strigă, în Duhul Sfânt, „Avva”, adică cu întreaga Biserică.
PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!