"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

joi, 13 aprilie 2017

MEDITAŢIA ÎN SFÂNTA ŞI MAREA ZI DE JOI

Joia Cinei celei nemuritoare. Joia cea Mare. Joia cea de taină. Iată-ne, iubiţi credincioşi, ajunşi în Joia Săptămânii Patimilor, în Joia cea Mare sau a Cinei celei de Taină.
Clipele acestei zile sunt anunţate de la Denia de Miercuri seara, când slăviţii ucenici la spălarea cinei s-au luminat. Atunci Iuda cel rău-credincios, cu iubirea de argint îmbolnăvindu-se, s-a întunecat, şi judecătorilor celor fărădelege pe Tine, Judecătorul cel drept, Te-a dat – spunea troparul din Miercurea seara. Mântuitorul se arată a fi chip şi împlinire de chip a altor jertfe, pentru că una dintre cântări ne spune: „Cel pe Care Isaia mai înainte Miel L-a numit vestindu-L, Acela vine spre junghiere de bunăvoie Şi-a dat spatele spre bătăi şi obrazul spre lovire cu palmele şi faţa nu Şi-a întors de la ruşinea scuipărilor şi a fost osândit cu moarte de ocară. Toate de bunăvoie le-a primit Cel fără de păcat ca să dăruiască tuturor Învierea cea din morţi”.Sinaxarul ce aminteşte ziua de astăzi cuprinde în puterea cuvântului său trei mari momente ale acestei zile tainic ancorate în cotidianul eshatologic. Şi le vom explica în ordine:



1. Iată ce zice cântarea: „Dumnezeu ale ucenicilor picioare seara le-a spălat, al Cărui picior altădată prin Eden la amiază a umblat”.
După Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, după rugăciunea amvonului, se face spălarea aceasta a picioarelor, oglindire în liturgic a unui gest de taină ce face pe Domnul prezent până la sfârşitul veacurilor. Biserica intră în eveniment. Ritualul acesta al spălării, chiar dacă astăzi este incomod pentru cele mai multe feţe suspuse ierarhic, rămâne proba de foc. Irmosul cântării a V-a dovedeşte ceea ce determină spălarea şi acceptarea spălării de către Cel ce a făcut lacurile, izvoarele şi mările: „Cu legătura dragostei fiind legaţi apostolii şi dându-se pe sine lui Hristos, Celui ce stăpâneşte toate, li s-au spălat picioarele cele frumoase, bine-vestind pace tuturor”.
Ceea ce pare simplu gest învăţătoresc ascunde dincolo de ritual o realitate mult mai profundă: aceea a permanentei creşteri în smerenie a Mântuitorului, smerenie ce se va desăvârşi întru Sine pe Crucea Golgotei. Astăzi însă arată Stăpânul chip de smerenie, căci Cel ce îmbracă cerul cu nori S-a încins cu ştergarul şi a plecat genunchii de a spălat picioarele slugilor, întru a Cărui mână este suflarea tuturor celor ce sunt.
De profundis în plan duhovnicesc îi corespunde asumarea de către fiecare dintre noi, fiecare în parte, a gesturilor de rob ale Mântuitorului, cerând: „Hristoase Dumnezeule, spală gândirea sufletelor noastre şi ne încinge pe noi cu legătură duhovnicească, spre a face poruncile Tale şi a cânta bunătatea Ta”.
Plecarea spre picioarele de lut, de păcat purtătoare, a Celui ce pleacă cerurile, ne arată calea cea strâmtă a înălţării: smerenia. De aceea, spălarea aceasta ne cheamă pe toţi a fi următori smereniei Domnului, dincolo de care nu încape mântuire. În dialogul spălării picioarelor, călugărul, închipuind pe Sfântul Petru, de obicei portarul mănăstirii sau economul – ne spune cartea ce se cheamă Tipic – zice: „Nu vei spăla picioarele mele”. Răspunsul vine prompt: „De nu te voi spăla, nu vei avea parte de Mine”. Aşa spusese Domnul – neurmându-L, aşa-dar, pe Domnul în smerenie, în smerenia care face ca solul să nu fie mai mare decât cel care l-a trimis şi nici sluga mai mare decât stăpânul:
După spălarea drumului spre Patimi continuă deci, căci „de dormitare diavolească fiind cuprins Iuda, a adormit întru moarte. Vremea era de priveghere. Vremea era de trezit; să-i suspine inima, să-i lăcrimeze ochii cu cântare de priveghere, că mare este tăria Crucii. Hristos este lângă uşi. Paştile de jertfit au venit. Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie!”.
Trecem, aşadar, la cel de-al doilea moment crucial al zilei de Joi, consemnat astfel: Îndoită-i Cina: şi Paştile Legii, dar şi Paşti Nou. Căci Domnul aduce nouă spre hrănire Trup şi Sânge al Său – ne spune un stih de la Cina cea de Taină. Iar sinaxarul consemnează dintru început: Paştile evreiesc avea să jertfească vineri, era deci potrivit ca Adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să Se jertfească şi Paştile nostru: Hristos. Paştile cel nou este arătat dintru început ca expresie a momentului Cinei: „Mâncând, 
Stăpâne, cu ucenicii Tăi, le-ai arătat în taină preasfântă junghierea Ta, prin care ne-am izbăvit din stricăciune, cei ce cinstim Sfintele Patimi”.
Cina se descoperă nu doar ca de taină, ci şi ca ultima întâlnire de descoperire a unor taine: „Taina învăţând pe prietenii Săi, găteşte-te la masă hrănitoare, suflete, băutură dumnezeiască fiind cu adevărat Înţelepciunea lui Dumnezeu, şi drege pahar celor credincioşi! Să ne apropiem cu dreaptă credinţă şi să strigăm: cu slavă S-a preamărit Hristos, Dumnezeul nostru!”
În plan liturgic, Cinei celei de taină cerem cu toţii a-i fi părtaşi, prin lucrarea Sfintei Liturghii a Sfântului Vasile cel Mare: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare Îţi voi da ca Iuda; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta”.
În loc de Heruvic s-a cântat aceasta, în loc de cântare îngerească, semn că Cinei Sale celei de Taină a lui Dumnezeu astăzi, în permanent astăzi, Fiul lui Dumnezeu ne primeşte părtaşi.
Bisericile se vădesc, aşadar, astăzi a fi loc înalt, unde gândul se întăreşte, unde apostolii sunt trimişi să gătească Paştele, prin Cuvântul Adevărului, cel fără de aluat şi prin întărirea harului. Rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt la această Liturghie a Sfântului Vasile cuprinde sub harul său de viaţă dătător şi Sfântul Agneţ, care va fi uscat mai apoi, pentru a fi dăruit spre viaţa veşnică bolnavilor şi, nu de puţine ori, botezaţilor. Se vădeşte, astfel sensul plenar al Cinei celei de Taină, pentru că, în fapt, toţi am devenit prin Botez ai Domnului; dar prin Euharistie locuim în Domnul şi El locuieşte în noi. Toţi suntem bolnavi, dar Euharistia se vădeşte „pharmakon”, acel medicament miraculos care ne izbăveşte dintru toate nevoile; cu o singură condiţie: ca în tabloul Cinei celei de Taină noi să nu fim purtători ai aurei negre a trădării lui Iuda. Acesta este chipul care, alături de al Domnului, face plină ziua. Iată o cântare a Sfântului Ioan Gură de Aur: Domnul nu numai că a pregătit Paştele cu ucenicii, ci El Însuşi a devenit Paşte – spune, aşadar, acest Sfânt Părinte. Pentru că erau nesimţitori şi nerecunoscători, Dumnezeu a legat strâns amintirea binefacerilor prin temeiul sărbătorilor. Pentru aceasta a poruncit să se jertfească Paştele. Era, prin urmare, o aducere aminte veşnică a mântuirii. Mai mult încă, sărbătoarea Paştelui nu avea numai acest folos: anume de a le aminti de vechile faceri de bine, ci un altul mult mai mare: preînchipuia Paştele viitoare.
Mielul pascal al evreilor era tipul unui alt Miel duhovnicesc, iar oaia preînchipuia Oaia, scrisă cu majuscule. Una era umbra, iar cealaltă adevăr. Când a apărut Soarele dreptăţii, umbra a încetat, deci, deoarece atunci când apare soarele, umbra se ascunde. Pentru acest motiv la masa aceea de atunci, s-au sfinţit cele două Paşti: şi Paştele Legii, din Vechiul Testament, şi Paştele Adevărului, cel din Noul Testament.
Doar Iuda distonează cu aerul de taină al sărbătorii. De la început se arată a fi un personaj ce ţine de o altă realitate decât cea legată de Dumnezeu. Lui i se pare că totul e în taină. Se învăluie şi în şoaptă ca într-un iad. Dar taina lui era vădită dintru început, pâinea luând-o în mâini vânzătorul, pe ascuns aceleaşi le-a întins şi a luat preţul Celui ce a zidit cu mâinile Sale pe om. Şi neîndreptat a rămas Iuda, sluga şi înşelătorul. Mântuitorul însă de la început vădeşte acestea, El anunţând ucenicii: „Unul dintre voi Mă va vinde”. Iar ei, uitând veselia, au fost cuprinşi de tristeţe şi de frică, zicând: „Spune, cine este acela, Dumnezeul părinţilor noştri?” „Cel ce pune mâna împreună cu Mine în blid cu cutezanţă, acestuia i-ar fi fost mai bine de n-ar fi trecut prin uşile vieţii nici odinioară” – spune una dintre cântări.
Relaţia intimă cu Domnul a lui Iuda trădătorul e arătată de acuzele prin care se vădeşte că Iuda a uitat legea prieteniei, ne zice cartea. Gestul întingerii în blid, ca şi sărutarea, vădesc şi ele aceeaşi intimitate cu Hristos. Că acela, primind pâinea, s-a lipsit de Pâinea Vieţii, fiind numai chip de ucenic, iar cu fapta – ucigător, de faţă cu iudeii veselindu-se şi cu apostolii împreună petrecând. Urând sărutarea, săruta urând. Şi, sărutând, vindea pe Cel ce ne-a răscumpărat pe noi din blestem: pe Dumnezeul şi Mântuitorul sufletelor noastre.
Drama aceasta a vânzării este total prezentată, în forma ei goală, fără nici un fel de tergiversare de sensuri sau ascunzişuri. Timpul e mereu prezent. Trădarea lui Iuda nu ţine de domeniul trecutului, ci numai de prezentul absolut. Ceea ce ni se cere nouă este să nu uităm a-L cunoaşte pe Domnul. Cunos-cându-L, să-L lăudăm, iar lăudându-L, să-I mulţumim, fără a ne lăsa furaţi de arginţii diavolului celui vânzător de falsă mântuire.
Astăzi Iuda lasă pe Învăţătorul şi primeşte pe diavolul. Se orbeşte cu patima iubirii de bani. Cade din lumină întunecatul, căci în ce chip ar fi putut vedea cel ce a vândut pe Luminătorul în treizeci de arginti? Astăzi Iuda se leapădă de cinstea lui Dumnezeu şi se înstrăinează de har; fiind ucenic, se face vânzător. Un obicei prietenesc ascunde vicleşug şi nebuneşte socoteşte că este mai bine a sluji iubirii de argint decât dragostei Stăpânului, făcându-se călăuza adunării celei fărădelege.
Şi acel astăzi reverberează peste spaţii temporale. Astăzi îşi ascunde Iuda faţa cea iubitoare de săraci şi îşi descoperă chipul lăcomiei. Nu se mai îngrijeşte de săraci, nu mai vinde încă mirul celei păcătoase, ci Mirul cel ceresc şi din El dobândeşte bani. Aleargă la iudei, zicând celor fărădelege: „Ce mi veţi da mie şi eu voi da vouă pe El?”
O, iubire de bani a vânzătorului! Face vânzare lesne de cumpărat. După gândul cumpărătorilor face neguţătoria Celui ce este vândut. Nu se scumpeşte la preţ, ci-L vinde ca pe un rob fugar, că obiceiul furilor este să lepede cele de cinste. Acum ucenicul a aruncat câinilor cele sfinte, că turbarea iubirii de arginţi l-a făcut a se întărâta asupra Stăpânului său, de a cărui ispite să fugim, strigând: „Îndelung răbdătorule Doamne, slavă Ţie!
Sfântul Ioan Gură de Aur, în „Cuvânt la trădarea lui Iuda”, surprinde două aspecte ale praznicului de astăzi: Prăznuirea îi mişcă limba spre a acuza pe Iuda, iar iubirea de oameni a Mântuitorului îi întoarce limba ca să vorbească de iubirea de oameni a Mântuitorului, pentru că Hristos nu s-a îngrijit de trădare, ci de mântuirea trădătorului. Dar mântuirea lui, a celui care vinde pe Mielul lui Dumnezeu, este imposibilă, pentru că, „nepocăit de cele făcute, Iuda n-a văzut Învierea Ta cea de a treia zi”.
Arătându-le ucenicilor că cineva Îl va vinde, ca un om a mâncat, dar ca Dumnezeu rostea viitorul. Ucenicii sunt răniţi de cuvântul rostit şi îl biciuiau cu tăria conştiinţelor lor şi prefăceau timpul Cinei în timp al întristării. Doar Iuda se ascunde în spatele cuvântului dezvinovăţirii. Tinge împreună cu Domnul şi îndată a intrat Satana în el. Diavolul, intrând în Iuda, se retrage de fapt din crima recunoscută ca atare şi reneagă pe criminal. El abandonează apoi criminalul, lăsând rămăşiţele lui pradă spânzurătorii. Căci şi atunci la acea sfinţită masă, după ce Iuda s-a împărtăşit de cele oferite de Domnul, diavolul a intrat în el. Diavolul n-a dispreţuit Trupul Stăpânului, ci a dispreţuit pe Iuda din pricina neruşinării lui.
Ca să afli că aceia care se împărtăşesc cu nevrednicie de Dumnezeieştile Taine, în aceia mai cu seamă intră şi se năpusteşte diavolul continuu, ca şi în Iuda atunci. Jertfa este o hrană duhovnicească, şi după cum atunci când hrana trupească, care ajunge într-un stomac care are sucuri rele, măreşte mai mult boala, nu din pricina şi din natura hranei, ci din pricina bolii stomacului, tot astfel se întâmplă şi cu tainele cele duhovniceşti. Ca şi acestea, când intră într-un suflet plin de răutate, îl distrug şi-l pierd mai mult, nu din pricina naturii tainelor, ci din pricina bolii sufletului care a primit Tainele.
Să facem sfânt sufletul! Şi este cu putinţă să se facă aceasta şi într-o singură zi. De ce nu în Joia cea Mare? La Pavecerniţa cea mică, într-o cântare numită a lui Andrei Criteanul, lucrurile se întretaie deja între vânzare şi Patimi. Denia de Joi, numită şi „a celor 12 Evanghelii” prezintă pe larg vânzarea şi prinderea şi primele faze ale procesului celui fals intentat de falşii judecători Judecătorului celui adevărat şi Adevărului. Minciuna judecă Adevărul. Ca mai mereu, noaptea e străbătută de lumina făcliilor. Şi la tropotul picioarelor celor care-L fură pe Domnul din rugăciunea Grădinii Ghetsimani se adaugă glasurile strigând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!
Începe deja slujba Sfintelor Patimi. Şi când, la Denie, se cântă fericirile, Joi seara, descoperim iarăşi sensul Crucii. Prin lemn s-a izgonit Adam din Rai, iar prin lemnul Crucii tâlharul în Rai s-a sălăşluit. Că aceia gustând, a călcat porunca Făcătorului, iar acesta, împreună răstignindu-se, a mărturisit Dumnezeu pe Cel ce se tăinuia.
Relaţia între Joia Cinei celei de Taină şi Patimi e de-acum descoperită: Răstignintu-Te-ai pentru mi-ne, ca să-mi izvorăşti mie iertare. Împusu-Te-ai în coastă, ca să ţâşneşti pâraie de viaţă. Cu piroane Te ai pironit ca, căzând eu, prin adâncul Patimilor Tale înălţimii puterii Tale să-Ţi strig: Dătătorule de viaţă Hristoase, slavă şi Crucii Tale, Mântuitorule, şi Patimii Tale!
Cu alte cuvinte, înaintea ochilor noştri începe taina Crucii. Acesta e paharul pe care l-a umplut Domnul nostru pe lemnul Crucii.
Se crapă de ziuă. Uşile împărăteşti nu se deschid. Vinerea Mare nu are Liturghie, pentru că mai mare Liturghie decât cea a Golgotei nu se poate săvârşi. E tăcere de mormânt. Furii îşi pregătesc acuzele încă o dată. Iuda îşi zdrăngăne banii. Doar într-un colţ, Hristos, probabil închis cu tâlharii de pe cruce, vesteşte mai departe Evanghelia. El nu are voie să tacă. Cu ultimele forţe salvează din patimă, din doi, pe unul: tâlharul ce va striga, aşa cum strigăm şi noi în Joia seara la slujbă: „Întru Împărăţia Ta când vei veni, pomeneşte-ne pe noi, Doamne! Amin.”
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!