"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Femeile mironosițe, binevestitoarele Învierii

vineri, 14 aprilie 2017

MEDITAŢIE ÎN SFÂNTA ŞI MAREA ZI DE VINERI

Vânzarea a avut loc. Hristos Domnul este prins şi judecat. A venit Vinerea Mare.
Toată noaptea de Joi spre Vineri şi toată Vinerea dimineaţa s-a auzit glasul mulţimii strigând: „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” ca un huiet care a schimbat sensul stihiilor lumii. Imaginea aceasta este densă. Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină stătut-a gol la judecată şi a primit palme peste obraz din mâinile pe care le-a zidit El, şi poporul cel călcător de lege a răstignit pe Domnul Slavei pe Cruce. Atunci s-a rupt catapeteasma templului. Soarele s-a întunecat, nesuferind să vadă batjocorit pe Dumnezeu de Care se cutremură toate. E vremea la care se cântă şi troparul, des reluat, de altfel, în Sfintele Liturghii, în care se vede imaginea lui Iosif luând preacurat trupul Domnului şi grijindu-i cele necesare pentru îngropare: „Iosif cel cu bun chip de pre lemn luând preacuratul trupul Tău, cu giulgi curat înfăşurându-L şi cu miresme noi înmiresmân-du-L, în mormânt nou l-a pus”.

Sunt şi aici cu acelaşi sens ca la Sfânta Liturghie. Ele sunt rostite acolo, la Liturghie, când preotul intră cu Sfintele Daruri în Altar. Se ştie că din momentul în care preotul slujitor intră cu acestea pe uşile împărăteşti, Sfânta Liturghie nu mai poate fi oprită sub nici un motiv. Tot astfel, clipa supremă a Patimilor, această preluare de pe Cruce şi predare în cele mai de jos ale pământului, este momentul din care Patima nu mai poate fi oprită să devină Liturghie cosmică – izvor de înviere.
Starea cosmosului, cadrul acestei Liturghii, rezo-nează la Patima Domnului. Iată ce ne zice o cântare:
„Când Te-ai răstignit, Hristoase, toată făptura, văzându-Te, s-a cutremurat. Temeliile pământului s-au clintit de frica puterii Tale, luminătorii s-au ascuns şi catapeteasma templului s-a rupt. Munţii s-au cutremurat şi pietrele s-au despicat şi tâlharul cel credincios strigă cu noi: «Mântuitorule, pomeneşte-ne întru Împărăţia Ta!»”.
Biserica este de-acum cosmosul întreg, iar timpul este al prezentului continuu. „Astăzi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei”.
Imaginea trădării se extinde de acum de la Iuda la întreg neamul lui Israel, care astupă prin patimă şi moarte Izvorul vieţii şi cere eliberarea lui Baraba. „Înconjuratu-Te-au ca nişte câini mulţi şi Te-au lovit, Împărate, cu palme peste obraz şi Te-au întrebat, mărturisind minciuni asupra Ta şi, toate răbdând, pe toţi i-ai mântuit”.
Se apropie zorii zilei de Vineri. Pentru fiecare personal oglindirea în lumină a căderii lui Iuda şi a neamului lui Israel este dată de imaginea tâlharului celui pocăit, cel gol de fapte bune, dar care, dincolo de scoarţa de sânge şi de scuipări şi de sudoare dureroasă de pe chipul chipului Treimii, identifică pe Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul neamului creştinesc.
„Într-o zi ai învrednicit, Doamne, pe tâlharul în Rai. Şi pe mine luminează-mă cu lemnul Crucii şi mă mântuieşte” zice o cântare. Rânduiala Ceasurilor din Sfânta şi Marea zi de Vineri dimineaţa este o alcătuire a lui Chiril, un arhiepiscop al Alexandriei. Ceasul 1 cuprinde o alcătuire de psalmi care leagă prorociile de Patimă, pentru că sunt psalmii aceia – ţineţi minte că citeam odată din ei – 5, 2 şi 21, mai cu seamă al 21-lea, care prezintă în întregime aproape Patima. Se cântă troparul: „Astăzi catapeteasma templului s-a rupt spre mustrarea celor fărădelege şi soarele razele sale-şi ascunde, văzând pe Stăpânul său răstignit”, iar proorocia de la Zaharia, ca şi cântarea Crucii de la Gal. 6, 14 cu 18 descoperă sensul tuturor proorociilor în Crucea Domnului, este precedată astfel de cântarea unui tropar ce se încheie în acest mod: „şi rabd îndelung, ca să se împlinească cele ce am arătat vouă prin proorocii Mei, cele nearătate şi ascunse”.
Chemarea Ceasului I al zilei este să nu lăsăm singur pe Domnul pe Cruce, de a nu ne ralia nici lui Petru, care în frică se leapădă şi el de slujba Stăpânului celui mare în faţa unei slujnice a unui stăpân oarecare, nici lui Iuda, care L-a vândut, nici celorlalţi care văd că, bătut fiind Păstorul, s-au ascuns în noaptea Ierusalimului. Pe Cel ce s-a răstignit pentru noi, toţi să-L lăudăm că pe Acesta L-a văzut Maria pe lemn şi a zis: „Deşi rabzi răstignire, Tu eşti Fiul şi Dumnezeul Meu”.
Se descoperă valoarea tâlharului. El recunoaşte în fapt, asemeni Maicii Domnului, pe Dumnezeu Cel venit să mântuiască. Ceasul al treilea aduce psalmii ce fac trimitere la judecata Domnului. „Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac mie strâmbătate”, zice psalmul al 3-lea, completat cu psalmul 108 şi oglindite apoi în psalmul 108. Par a fi gândurile Domnului pe Cruce, dar nu, ele sunt în fapt gândurile noastre la picioarele însângeratei Cruci. Răstignirea capătă sensuri mântuitoare şi acest lucru e din ce în ce mai des subliniat. Ceasul acesta vesteşte printr-un tropar ceea ce vestesc şi psalmii aleşi: izbucnirea de dreptate ce va fi după această noapte lungă, cea mai lungă şi grea noapte a firii umane: „Când Te trăgeau spre Cruce, aşa ai strigat, Doamne: «Pentru care lucru vreţi să Mă răstigniţi, iudeilor? Pentru că am întărit pe slăbănogii voştri, pentru că am înviat pe morţii voştri ca din somn? Pe aceea ce-i curgea sânge am tămăduit, pe cananeanca am miluit-o. Pentru care lucru vreţi să mă ucideţi, iudeilor? Dar veţi vedea pe Hristos pe Care, împungeţi acum, călcătorilor de lege»”. Proorocia de la Isaia 50, 4-11 şi citirea Apostolului din Romani 6, 10 se fac ecou în text al durerilor celor mari ale Patimilor.
Ceasul al patrulea poartă în final rugăciunea Sfântului Vasile cel Mare: „Dumnezeule şi Doamne al Puterilor şi a toată făptura, Ziditorule, Care pentru milostivirea milei Tale celei neasemănate, pe Unul Născut Fiul Tău, pe Domnul nostru Iisus Hristos L-ai trimis spre mântuirea neamului nostru şi, prin cinstită Crucea Lui, zapisul păcatelor noastre le-ai rupt, şi ai biruit întru El Stăpâniile şi Puterile Întunericului, Însuşi Stăpâne Iubitorule de oameni, primeşte şi aceste rugăciuni de mulţumire şi de cerere ale noastre, ale păcătoşilor, şi ne izbăveşte pe noi de toată căderea în păcat, cea de tot pierzătoare şi întunecată, şi de toţi cei ce caută să ne facă nouă rău: văzuţi şi nevăzuţi vrăjmaşi. Pătrunde cu frica Ta trupurile noastre şi nu pleca inima noastră spre cuvinte sau gânduri rele, ci cu dorirea Ta răneşte sufletele noastre”.
E rugăciunea care arată starea în care trebuie să aşteptăm Ceasul al IX-lea şi venirea nopţii. Se ştie că în Tradiţia Ortodoxă şi a iconografiei autentice în momentul acesta valurile Iordanului urcă spre izvoare, iar prin transparenţa lor se vădeşte zapisul legării lui Adam de diavol, zdrobit sub tălpile picioarelor Mântuitorului. Crucea se vădeşte a fi împlinirea Botezului. De altfel, Mântuitorul în ape transformă apele în purtătoare de har, aghezmuindu-le. Acelaşi sens îl are şi Crucea pogorâtă în apă. Dar apa fără cruce este ca o cruce fără Hristos, lipsită de sfinţenie, fără puterea de a frânge alte posibile zapi-suri semnate de omenitate, în general, sau de noi, păcătoşii, fiecare în parte.
Ceasul al IX-lea ne apropie de spaimă, sentiment nearătat încă până acum de textele liturgice. Spaima era a vedea pe Făcătorul cerului şi al pământului spânzurat pe Cruce, soarele întunecându-se şi ziua iarăşi în noapte schimbându-se şi pământul scoţând afară din morminte trupurile morţilor, cu care ne închinăm Ţie: Mântuieşte-ne pe noi!
Ziua se transformă în noapte, pentru că nopţii acesteia celei mai lungi îi urmează o zi la fel de lungă. Liturghia a tăcut astăzi. Lumea întreagă şede în aşteptare. Ceva grav, teribil, trebuia să se întâmple. Numai tâlharul este cel care rezistă dintre cei che-maţi la mărturie. Tâlharul acesta pocăit e una dintre minunile Crucii. Dacă cineva ar putea spune ce lucru mare a arătat tâlharul ca să dobândească, după ce a fost răstignit, Raiul! Vrei să-ţi spun pe scurt bunătăţile lui? întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur. Iată: când Petru tăgăduia jos, atuncea acela mărturisea sus. Şi acestea nu le spun acuzând pe Petru. Să nu fie! ci voind ca să arăt mărinimia sufletească a tâlharului; ucenicul n-a suportat ameninţarea unei slujnice nevrednice, iar tâlharul, cu toate că vedea întreg poporul strigând, înfuriindu‑se, şi hulind şi batjocorind, n-a dat atenţie acelora, nu s-a gândit la nevrednica aparenţă a Celui răstignit, ci trecându-le pe toate acestea cu vederea, prin ochii credinţei lăsând piedicile cele smerite, recunoaşte pe Stăpânul cerurilor şi, căzând în faţa Lui, spune:
„Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta!” Să nu ne ruşinăm a lua învăţător pe unul care s-a arătat vrednic înaintea întregii firi de vieţuirea cea din ceruri, ci să cercetăm în chip minuţios, fiecare din faptele lui, ca să cunoaştem puterea Crucii. Pe el Hristos nu l-a învrednicit de nici un cuvânt, nu i‑a arătat nici o minune, n-a văzut nici un mort înviat, nici pe demoni alungaţi, n-a văzut marea ascultând de cuvintele Domnului, nu i-a spus ceva despre Împărăţia cerurilor, nici despre Gheena, ci cu toate acestea L-a mărturisit pe Domnul înaintea tuturor; şi aceasta mărturisire o făcea în timp ce celălalt tâlhar hulea. Tâlharul ajunge pe cruce învăţător. A sărit deodată: de pe cruce în cer. Gravitatea creşte. Timpul se scurtează şi vremea Vecerniei ne surprinde meditând asupra momentelor care urmează a se derula. Astăzi Stăpânul făpturii a stătut de faţă înaintea lui Pilat şi, răstignindu-Se, S‑a dat Făcătorul răstignirii, tuturor aducându-Se ca un miel, de bunăvoia Sa. Cu piroane a fost pironit, în coastă a fost împuns şi cu buretele a fost adăpat Cel ce a plouat mană în pustie. Cu palme peste obraz a fost lovit Mântuitorul lumii şi de robii Săi a fost răstignit făcătorul tuturor. O, iubire de oameni a Stăpânului! Pentru cei ce L-au răstignit s‑a rugat Părintelui Său, zicând: „Iartă-le lor păcatul acesta, că nu ştiu călcătorii de lege ce lucru fără de dreptate fac”.
Se vădeşte acum a fi valabilă ideea că pe Cruce Dumnezeu a luat partea oamenilor. În texte, marea majoritate a apelativelor Mântuitorului sunt: „Îndelung răbdătorule”, „Multmilostive”, „Mult îndurate”, „Multîndurătorule”, „Multmilosârde”, iubirea de oameni a Stăpânului vădindu-se mai tare decât ura de Dumnezeu a robilor. Tonul este din ce în ce mai grav. E o prohodie universală a Celui ce a făcut universul. Dintre toate cele lucrate de mâini dumnezeieşti, acelaşi element care strică armonia iniţială este cel care face corp aparte şi de data aceasta: omul. Doar un element singular.
Dreptul Nicodim cu Iosif din Arimateea divulgă conspiraţia oamenilor, rostind plângere de umilinţă: „Pe Tine, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu un veşmânt, pogorându-Te de pe lemn Iosif cu Nicodim, şi văzându-Te mort, gol, neîngropat, luând plângere cu umilinţă şi tânguindu-se, au zis: «Vai mie, Prea-dulce Iisus, pe Care cu puţin mai înainte văzân-du‑Te soarele pe Cruce răstignit, cu întuneric s-a îmbrăcat şi pământul de frică s-a cutremurat şi catapeteasma templului s-a rupt»; dar, iată, Te văd acum pe Tine supunându-Te morţii de bunăvoie, pentru mine. Cum Te voi îngropa, Dumnezeul meu, sau cum Te voi înfăşura în giulgiu, sau cu ce mâini mă voi atinge de trupul Tău cel nestricat, sau ce cântări voi cânta ducerii Tale de aici, Îndurate! Să vezi Patimile Tale cu cântări laud îngroparea Ta împreună cu Învierea, strigând: «Doamne, slavă Ţie!»”
În Vinerea Mare suntem obişnuiţi însă să mergem şi la mormântul Domnului. Ne ducem la El ca la unul care este mortul nostru. Hristos nu ne este străin nici unuia dintre noi, şi este specific românilor cu precădere, ca, mergând la mormântul Mântuitorului, să poarte flori, să poarte cântări de durere şi în mare parte femeile se îmbracă cernit, ca şi cum se duc să-l prohodească pe mortul lor. Hristos nu ne este străin. Nu ne este străin, pentru că nimic din ceea ce face El nu este legat numai de noi, ci de mântuirea noastră. Nu e pierdere de vreme, ci vine să ne ajute pe noi. Singurătatea Lui de pe Golgota este starea în care Hristos a înfruntat faţă către faţă moartea. Aceasta n-a putut să-L transforme pe Dumnezeu în obiect al neantului, să‑L covârşească spiritual. Hristos moare în singurătatea Golgotei, pe Crucea Golgotei, pentru a contrabalansa egoismul celor care strigau: Răstigneşte-L, dar şi pentru a dovedi că numai un singur sentiment persista dincolo de orice pătimire şi scuipare, dincolo de orice lovire şi de durere: iubirea; acea nebună iubire care transformă moartea în viaţă. Toată moartea s-a sleit în încordarea ei de a pune stăpânire pe Hristos; şi în biruinţa Lui se vădeşte că puterea Lui de a învinge ca om toată năvala neantului I-a venit în ultima analiză din ipostasul Său divin. „Când ai fost închis în groapă cu trupul, voind, Cel ce rămâi din firea dumnezeirii necuprins şi nemărginit, ai încuiat că-mările morţii, şi ai deşertat toate împărăţiile iadului, Hristoase!”
Pentru că aici trebuie să fim în Vinerea Mare, unde toţi suntem locuitori ai Ierusalimului. Noi nu ştim ce se petrece sub piatra uriaşului mormânt care este iadul. Vedem doar pe Iosif din Arimateea luând de pe lemn trupul cel chinuit al Domnului şi înfăşurându-l în giulgiu curat, aşezându-l în mormântul cel nou. Şi plini de o lacrimă imensă, începem, cuprinşi de teamă, să cântăm, în canonul Pavecerniţei, cântările îngropării: „În mormânt Viaţă pus ai fost, Hristoase”.
Dincolo de piatra de mormânt uriaşă, care era iadul însuşi, sevădeşte victoria lui Hristos. Victoria este deplină numai atunci când ochii noştri coboară sub Cruce, în groapa îngropării. Mântuitorul, prin mijloacele prin care a învins diavolul pe întâiul A-dam, prin acelea triumfă asupra diavolului. Luând chiar armele diavolului, cu ele a atacat. Ascultă cum simboalele înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul şi moartea. Eva era fecioara, căci încă nu cunoscuse bărbat; lemn era şi pomul; şi moartea era pedeapsa lui Adam.
Dar iată iarăşi: fecioara şi lemnul şi moartea. Înseşi simboalele înfrângerii au ajuns simboalele biruinţei, căci în locul Evei – Maria; în locul lemnului cunoştinţei binelui şi răului – lemnul Crucii; în locul morţii lui Adam – moartea lui Hristos. Ai văzut deci mijloacele prin care a biruit. Prin acelea a învins. Diavolul a smintit pe Adam, biruindu-l printr-un pom. Hristos a doborât la pământ pe diavol prin Cruce. Cu un lemn l-a trimis în iad, dar un lemn i-a rechemat de acolo pe cei plecaţi. Iarăşi un lemn a ascuns gol pe cel robit, dar alt lemn a arătat tuturor, din înălţime, gol, pe Cel învingător. O moarte a condamnat pe toţi cei de după el, iar altă moarte a înviat pe toţi cei care au fost înainte de Hristos. Cine va povesti puterile Domnului? Din moarte am ajuns nemuritori. Acestea sunt faptele cele mari ale Crucii. Aţi aflat biruinţa? Ai aflat modul biruinţei? Află acum şi chipul în care, fără oboseală, s-a făcut fapta cea mare! Noi n-am muiat în sânge armele, n-am stat în ordinea de bătaie, n‑am primit răni şi nici n-am văzut războiul, dar am primit victoria. Lupta este a Stăpânului, victoria este a noastră, a robilor. Se biruieşte prin Cruce sabia Edenului.
Acesta este dublul mister al acestei Vineri binecuvântate şi înlăcrimate. Ni-l descoperă luptele din această zi, care ne silesc la participare. Pe de o parte, ele stăruie constant asupra Patimii lui Hristos, ca păcat al tuturor păcătoşilor, crima tuturor crimi-nalilor. La Utrenie lecturile celor 12 Evanghelii ale Patimilor ne silesc a urma pas cu pas pe Hristos în suferinţa Sa. Ceasurile înlocuiesc Sfânta Liturghie, căci interdicţia de a săvârşi Euharistie în această zi înseamnă că taina prezentă în Hristos nu aparţine acestei creaţii a păcatului şi a întunericului, ci este taina lumii viitoare. În sfârşit, la vecernie slujba coborârii de pe Cruce, lecturile şi imnele sunt pline de acuzaţii solemne împotriva celor care, de bună-voie şi în mod deliberat, au hotărât moartea lui Hristos, justificând crima lor în numele religiei lor, al realităţilor lor politice, al consideraţiilor lor practice şi al ascultării lor profesionale.
Pe de altă parte, întâlnim de la începutul slujbei al doilea aspect al tainei acestei zile: cel al jertfei din dragoste, care pregăteşte victoria finală. De la prima lectură a Evangheliei, unde răsună avertismentul solemn al lui Hristos: „Acum Fiul Omului a fost preamărit şi Dumnezeu a fost preamărit în El”, până la stihurile sfârşitului Vecerniei, lumea se face din ce în ce mai vie şi în acelaşi timp creşte nădejdea şi certitudinea că moartea va fi învinsă prin moarte. „Când ai fost în mormânt pentru toţi, Izbăvitorule al tuturor, iadul cel cu totul de râs, văzându-Te, s-a îngrozit. Zăvoarele s-au sfărâmat şi porţile s-au zdrobit, mormintele s-au deschis şi morţii au înviat. Atunci cu mulţumire bucurându-se, au strigat Ţie: «Slavă smereniei Tale, Iubitorule de oameni!»”
Şi când, la sfârşitul Vecerniei, imaginea lui Hristos în mormânt este adusă în mijlocul bisericii, când această lungă zi soseşte la capătul său, noi ştim că lunga istorie a slăvirii şi a mântuirii noastre atinge, de asemenea, sfârşitul său: A şaptea zi de odihnă – culmea, Sâmbăta cea binecuvântată; şi cu ea: revelaţia mormântului care dăruieşte Viaţă.
Domnul este ascuns în pământ. Dar primul pas al Lui răneşte iadul. Este strigătul lui Hristos, Biruitorul. Este strigătul Împăratului cerului şi al pământului Care zdrobeşte ţinerea în moarte a morţilor şi calcă cu moartea pe moarte. Din străfun-durile pământului morţii noştri ne strigă către suprafaţă că Hristos a înviat. Lumânările noastre la capul mormintelor lor vin să ne spună că aşteptăm Învierea lui Hristos.
„Iosif cel cu bun chip de pre lemn luând preacurat Trupul Tău, în giulgiu curat înfăşurându‑L şi cu miresme noi înmiresmându-L, în mormânt nou, în mormânt nou l-a pus”.
E noapte. Piatra e prăvălită peste mormânt. Începe Sâmbăta cea Mare.
 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!