"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

sâmbătă, 13 aprilie 2019

PREDICĂ LA DUMINICA A V-A DIN POSTUL MARE (A SFINTEI MARIA EGIPTEANCA)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
„Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia”.
Iubiţi credincioşi,
Dacă vă aduceţi aminte, acestea erau ultimele cuvinte ale Evangheliei din Duminica ce a trecut, şi iată că Sfinţii Părinţi au rânduit astăzi, în Duminica a V-a, numită şi a Sfintei Maria Egipteanca, să continue citirea din acelaşi capitol 9 al Evangheliei de la Marcu, până la sfârşit. Iată, aşadar, să ascultăm cu luare aminte Evanghelia de astăzi:

 „Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe. Şi au venit în Capernaum. Şi fiind în casă, i-a întrebat: «Ce vorbeaţi între voi pe drum?»
Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se sfădiseră unul cu altul cine dintre ei este mai mare.
Şi, şezând jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: «Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor». Şi, luând un copil, l-a pus în mijlocul lor, şi, luându-l în braţe, le-a zis:
«Oricine va primi, în numele Meu, pe unul dintre aceşti copii pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine».
Şi i-a zis Ioan: «Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi».
Iar Iisus a zis: «Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând minuni în numele Meu, să poată degrabă să Mă vorbească de rău. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi, iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa. Şi cine va sminti pe unul dintre aceştia mici, care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se lege de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare.
Şi de te sminteşte mâna ta, tai-o, că mai bine îţi este ţie să intri ciung în viaţă, decât, amândouă mâinile având, să te duci în gheena, în focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, decât având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge. Căci fiecare om va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare. Bună este sarea; dacă însă sarea îşi pierde puterea, cu ce o veţi drege? Aveţi sare întru voi şi trăiţi în pace unii cu alţii»”.
 Iată, aşadar că, după pilda rugăciunii şi a credinţei, după acel „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele!” din Evanghelia din săptămâna trecută, Dumnezeu ne arată că, pentru a ne înălţa la ceruri, pe lângă aripa rugăciunii ne mai trebuie o aripă: anume aceea a smereniei; şi pentru a duce până la sfârşit lecţia pe care vrea să ne-o dea Sfântul Post şi prin această Evanghelie, iată, ni se prezintă această întâlnire a Domnului dintotdeauna atent la ce se pe-trece în jurul Său, întâlnirea aceasta a Mântuitorului cu apostolii, tocmai pe această temă.
Ni-i putem închipui un pic pe ucenici aşezaţi de jur-împrejuruI Mântuitorului, mergând paralel cu El, participând cu ochi măriţi de bucurie sau de mirare la cele ce se săvârşeau înaintea ochilor lor, cuprinşi oarecum de îngâmfarea învăţăcelului pentru ştiinţa avvei, pentru ştiinţa celui care-i învaţă şi pe ei. Şi nu de puţine ori, sunt convins, aşa cum copiii se simt tari când învăţătoarea le ţine mâna lor în mâna sa, pentru a scrie mai lesne în caiet, tot astfel şi ei se simţeau tari când simţeau mâna lui Dumnezeu deasupra creştetelor lor şi când încercau să se exerseze în ceea ce avea să fie mai departe arta apostoliei.
Iată însă că ei nu înţelegeau cuvântul acesta cel mare al Patimii, Morţii şi Învierii Mântuitorului şi, în drum prin Capernaum, pe stradă probabil, iar mai apoi în casă, Domnul îi întreabă despre ce vorbeau între ei pe drum. Probabil era o atmosferă din aceasta de taină, dar, în aceeaşi vreme, şi de dorinţa ca Avva să-i vadă discutând şi să-i întrebe despre ce e vorba. Şi ucenicii întreabă, sau Îl întreabă pe Mântuitorul care dintre ei va fi mai mare în raport cu ceilalţi. Domnul îi cheamă la Sine pe cei doisprezece şi le spune: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor” .
Grea lecţie şi grea crucea aceasta a smereniei. Pentru că, iată, ne este dat şi exemplul după care trebuie să luăm aminte cine este cel dintâi cu care trebuie să semănăm pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Domnul a luat un copil, l-a pus în mijlocul lor, şi, luându-l în braţe, le-a zis: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul dintre aceşti copii, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine”.
Cu alte cuvinte, Domnul alege acest model pen-tru a da lecţie până la sfârşitul veacurilor tuturor acelora care se îndoiesc că pruncii simt harul lui Dumnezeu. Pentru că, iată, pe de o parte ne este pus copilul în faţă ca semn al purităţii, dar şi ca semn al centrului de atenţie către care trebuie să se îndrepte dragostea noastră, iar în acelaşi timp este arătat copilul ca primit în numele lui Iisus Hristos.
Nu există copil pe pământ, născut într-o familie creştină, care să nu fie trimis în lume, în familie şi‑n societate, fără ca Domnul Dumnezeul nostru, Mântuitorul Iisus Hristos, să-i dea dreptul de a se naşte. De aceea, oricine se opune dreptului acestuia de a se naşte se face luptător împotriva lui Dumne-zeu. Sfânta Scriptură zice: „Oricine va primi, în numele Meu, pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte; şi oricine Mă primeşte, nu pe Mine Mă primeşte, ci pe Cel ce M-a trimis pe Mine”; răsturnând un pic fraza, deci cel ce nu-l primeşte pe copil nu-L primeşte pe Hristos, deci nu-L primeşte pe Cel ce L-a trimis pe Hristos, adică pe Dumnezeu Tatăl. Aşadar, cel ce se luptă împotriva apariţiei vieţii unui copil se luptă, în cele din urmă, împotriva legii lui Dumnezeu, se luptă împotriva lui Dumnezeu Însuşi.
Dar, iată, întrebarea lui Ioan vine să ne întărească şi mai mult într-una dintre marile dileme în care ne zbatem astăzi, şi să ne dea răspunsul: „Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi”. Iar Iisus a zis: „Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând mi-nuni în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vor-bească de rău”.
E interesant versetul mai ales astăzi, într-o lume în care mai toţi par a fi trimişi de Hristos pentru a-i vindeca pe ceilalţi. Dar, vedeţi, aceste vindecări se făceau în numele lui Iisus Hristos şi, cu adevărat, cel ce-şi umple sufletul şi buzele de pomenirea lui Iisus Hristos nu îndată Îl vorbeşte de rău. Dar Domnul nu spune că undeva, pe parcurs, acela nu‑L va vorbi de rău pe Dumnezeu. Minunea făcută de acela în numele Lui, acolo, la începutul minunii, nu înseamnă în aceeaşi vreme sfinţenia celui care o face, sau că cel care face minunea este de acum mântuit, trecut în rândul sfinţilor.
Nicidecum, ci era încă unul din semnele că în numele lui Iisus Hristos tot genunchiul va să se plece: şi al celor de pe pământ şi al celor din ceruri; de aceea faptul că un om scoate demoni în numele lui Iisus Hristos nu este neapărat semnul că acela aparţine în întregime adevărului lui Iisus Hristos. Şi, oricum, nu aparţine Lui, dacă o face pe un stadion, în chip publicitar, pentru a atrage oamenii şi a-i distrage de la adevărata Evanghelie şi de la adevăratul Dumnezeu.
Domnul spune iarăşi, mai departe: „căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi. Iar oricine vă va da să beţi un pahar de apă, în numele Meu, fiindcă sunteţi ai lui Hristos, adevărat zic vouă că nu-şi va pierde plata sa”. Pentru că, în cele din urmă, iată, Mântuitorul aici ne vorbeşte despre gesturile mântuitoare, despre gestul acela de a mângâia chipul celui bolnav, de a şterge lacrima din ochiul copilului, de a-l ajuta pe bătrân să se îndrepte de spate, de a purta, dacă vreţi, iată, pildă pentru toţi, plasa celui care mai are putere puţină doar în a-şi căra propriile alimente, şi, mai ales, de a purta crucea celui de lângă noi, cot la cot cu el, uneori chiar în locul lui.
Dar, iată, că ceea ce ne atrage atenţia asupra sărbătorii de astăzi în mod deosebit este celălalt verset care ne spune aşa: „Şi de te sminteşte piciorul tău, taie-l, că mai bine îţi este ţie să intri şchiop în viaţă, decât, având amândouă picioarele, să fii azvârlit în gheena, în focul cel nestins”; apoi, la fel: „şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, că mai bine îţi este ţie cu un singur ochi să intri în Împărăţia lui Dumnezeu, decât, având amândoi ochii, să fii arun-cat în gheena focului”. Şi, ca un fel de refren al acestui cântec, dacă vreţi, eshatologic, care ţine mai mult de Apocalipsă, iată: „unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge”, adică întăreşte cu acest tablou de groază ceea ce s-ar putea întâmpla pentru cei care nu reuşesc să scoată din însuşirile corpurilor, din însăşi mintea lor, din însuşi modul lor de viaţă ceea ce ar putea să-i distragă de la Împărăţia lui Dumnezeu.
Poate de aceea Duminica de astăzi se numeşte şi a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, a cărei viaţă este scrisă de Sofronie, patriarhul Ierusalimului, iar noi, teologii, o identificam uşor, la sfârşitul cărţii Triodului, într-o anexă specială a acestuia, care ne vorbeşte tocmai despre viaţa acestei sfinte maici: Sfânta Maria Egipteanca.
Iată! Sunt oameni care au priceput că a scoate ochiul şi a tăia piciorul nu înseamnă neapărat a face gestul fizic, ci a scoate din inima ta, a scoate din corpul tău, a scoate din modul tău de a fi sau din mediul tău de viaţă lucrurile care, atunci când le ai, par a fi plinire, dar care sunt cu adevărat plinire în Dumnezeu atunci când nu le ai. Să luăm un exemplu! Şi cred că cel mai potrivit este acesta al Maicii noastre, Maria Egipteanca. Pe scurt, viaţa ei s-ar reduce la câteva episoade interesante:
Maria Egipteanca de tânără se dădea desfrâului pe străzile Alexandriei şi nu neapărat pentru sume de bani. La un moment dat, aude în cetatea Alexandriei vorbindu-se despre Crucea făcătoare de minuni a Mântuitorului, care se afla adăpostită într-o biserică din Constantinopol şi hotărâse să meargă să vadă şi să se închine Sfintei Cruci. Era momentul acela pe care orice om, oricât de păcătos ar fi, îl are în viaţa sa, acea revelaţie de fracţiune de secundă, acel „aici sunt, Doamne”, acel „Sunt prezent, fie şi numai cu gândul către Tine”.
Sigur, este glasul lui Dumnezeu care se adresează Mariei Egipteanca, dar probabil multor altor Marii Egiptence se va fi adresat, dar nu toate i-au prins substratul acestei chemări. Iat-o însă pe aceasta că aude, aude că Domnul o cheamă.
 Se îmbarcă pe o corabie unde, pentru deplasarea către Constantinopol, îşi vinde în continuare trupul. Ajunge în Constantinopol şi, pentru a mân-ca, îşi vinde în continuare trupul. Poate chiar pentru a-şi cumpăra cele necesare participării la slujbă îşi vinde în continuare trupul. Dar vine momentul în care vrea cu tot dinadinsul să intre în biserică. Şi iată ca un curent dinăuntru nu o acceptă să intre în comuniune cu oamenii aceia. Crucea era arătată şi pusă înaintea iconostasului; dar ea nu putea înainta înăuntru, o forţă nevăzută trăgând-o parcă înspre afară. Toţi oamenii ceilalţi înaintau, numai ea, ca şi cum ar fi mers contra curentului, nu se putea apropia nicicum de Cruce. Vedea bucuria de pe chipul oamenilor care ieşeau, simţea probabil bucuria aceasta răspândită pretutindeni şi, mai cu seamă, vedea, probabil, vindecări ale unor şchiopi, ale unor orbi, ale unor bolnavi; auzea predici nemaipomenite, dar… din afara bisericii. Ea însăşi, prin modul în care se comportase până atunci, ştia că nu are ce căuta în Biserică, simţea că nu aparţine Bisericii.
Şi vine momentul acesta fantastic în care Maria Egipteanca alunecă în genunchi înaintea icoanei Maicii Domnului şi se roagă cu lacrimi fierbinţi să-i îngăduie să se închine înaintea Sfintei Cruci, pentru ca apoi să înceapă o viaţă nouă. Deci, cu alte cuvinte, să pună prin Cruce începutul vieţii.
Şi iată că Maica Domnului primeşte rugăciunile ei. Maria Egipteanca vine, se închină înaintea Sfin-tei Cruci şi dispare pentru totdeauna din viaţa aceea boemă şi mondenă a Alexandriei vremurilor acelora.
Iată însă că povestea nu se opreşte aici. Ni se vorbeşte, mai apoi, în viaţa Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca, de un stareţ: Zosima, un bărbat ce trăia într-una din mănăstirile din zonele Palestinei, şi căruia i se arată semn ceresc, cu deosebire un cârd de păsări care-l cheamă spre pustie. Exista obiceiul în vremea aceea ca monahii să se strângă la începutul postului, să-şi dea binecuvântări între ei şi mai apoi fiecare să se răspândească în pustie, pentru a se ruga în linişte, pentru a posti în linişte, mai cu seamă pentru a se bucura în linişte de întâlnirea cu Dumnezeu.
Era momentul, începutului postului, şi Zosima a văzut la un moment dat pasările, purtându-l în pustie spre un loc pe care nu avea de unde să-l cunoască. De undeva din apropiere apare o arătare care-i cere binecuvântarea ca el, Zosima, să nu se uite către ea, pentru că este femeie şi nu mai are decât părul capului ca să se acopere. Zosima îşi dezbracă supra-reverenda, cum i-am zice noi, deci haina de deasupra reverendei, pe care o poartă monahii, în general, o acoperă pe femeie şi tot ceea ce v-am povestit eu până acum află din gura ei. Femeia se retrăsese. Erau patruzeci de ani de când, în pustie, nu trăia decât cu rădăcini, cu apă, zdrobită de arşiţa zilei şi călcată în picioare parcă de frigul nopţii, dar cu gândul numai la Dumnezeu, Cel ca-re‑i îngăduise să se apropie de Sfânta Cruce.
Femeia aceasta înţelesese că dacă ochiul te sminteşte, trebuie scos; sau dacă piciorul te sminteşte, trebuie tăiat, că mai bine este să intri în viaţă fără una din ceea ce pare binecuvântare la un moment dat, decât să intri cu binecuvântările acestea pământeşti, fără a mai putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu.
Viaţa Maicii merge mai departe, pentru că, după această Spovedanie, să-i spunem, adresată părintelui Zosima, acesta se întoarce la mănăstire cuprins de spaimă parcă, tocmai pentru a sluji în continuare Liturghiaşi, la un moment dat, pasările se arată iarăşi, chemându-l să ducă Împărtăşanie Cuvioasei Maici Maria Egipteanca. Se teme să ducă Împărtă-şania, mai cu seama că Nilul crescuse, dar iată, minune de la Dumnezeu, Acesta îi trimite doi crocodili care-l poartă de pe un mal pe celălalt al Nilului. Acolo îi dă Împărtăşania şi se întoarce înapoi la mănăstire, pentru ca, după o vreme, iarăşi păsările să-i vestească un lucru deosebit, şi anume, moartea Mariei Egipteanca, pe care o simţea, bănuia că va veni. Şi iată că descoperă trupul fără viaţă al Mariei Egipteanca îngropat; el vede de pe partea cealaltă a Nilului cum un leu, cu laba, îngroapă în ţărâna pustiei pe Maria Egipteanca, Sfânta Pustiei.
Iată, aşadar, că, prin minunea lui Dumnezeu, cineva pricepe că, dacă ochiul te sminteşte, trebuie scos, şi dacă piciorul te sminteşte, trebuie tăiat. Este pilda cea mai importantă pe care ne-o dă, omeneşte posibil, iată, perioada aceasta a Triodului.
Sfânta Maria Egipteanca n-a primit predica neapărat de la apostoli. N-a fost, fără îndoială, o figură deosebită din punct de vedere pozitiv, a epocii sale, în oraşul Alexandriei. L-a aflat pe Dumnezeu acolo unde mulţi L-au aflat, adică în pustie, în deşertul cel luminat de har al Palestinei.
Ce ne pune înaintea ochilor noştri însă aceasta perioadă a Triodului, pentru a ne întări în drumul puţin pe care-l mai avem de parcurs? Să ne aducem aminte! Mai avem o Duminică pentru a intra în Ierusalim cu Domnul şi mai apoi, vine Duminica cea mare a Sfintei Învieri. Iată că, acum, în prag de intrare în Ierusalim, Domnul ne arată că nu putem intra oricum, or având pildă această ieşire din păcate, această smulgere din păcate, pentru a ne retrage în deşertul liniştii, în deşertul Postului, în deşertul rugăciunii, pentru a ne bucura cu adevărat de dulceaţa aceea minunată a Împărtăşaniei cu „lemnul cel dulce” al Împărtăşaniei.
Iubiţilor, iată în Duminica de astăzi Dumnezeu prefaţează, dacă vreţi, şi minunata pildă a tuturor acelora care vor să moară pentru Hristos, fără a fi decapitaţi, sau neapărat arşi sau ucişi. Există o moarte minunată, şi anume aceea care este trecere de la moarte la viaţă, este moartea creştină care ne învaţă pe fiecare dintre noi câte ceva.
Maria Egipteanca se face începătoare lecţiei tuturor monahilor care mai înainte au dus viaţă desfrânată, pentru ca mai apoi, venindu-şi în fire ase-meni fiului risipitor, întărindu-se cu Sfânta Cruce – şi ne aducem aminte împreună de Duminica Sfintei Cruci urcând treptele „Scării” Sfântului Ioan Scărarul, să se bucure, iată, de Preaslăvirea lui Dumnezeu şi de bucuria binecuvântată a împărtăşirii cu Sfintele Taine.
Este vreme de post şi de rugăciune. Să nu uităm însă că nu ne putem apropia de Sfânta Împărtăşanie decât prin Taina Sfintei Spovedanii. Aşteaptă Domnul să mergem înaintea Lui, El stând nevăzut şi primind mărturisirile noastre cele cu umilinţă. Deci să nu ne ruşinăm, nici să nu ne sfiim să-I spunem Domnului toate câte am păcătuit, şi să ne aşternem în genunchi la picioarele Crucii Sale, înaintea Duhovnicului, pentru a putea primi iertare de păcatele noastre. Dar, înainte de aceasta, să luăm aminte că, pe măsura păcatului, Maria Egipteanca s-a căit şi pe măsura dorinţei ei de a scoate ochiul pentru păcat, i-a intrat în vederea sa şi în lumina sa lumina cea necreată a lui Dumnezeu.
Facă Domnul ca şi noi să ne bucurăm şi în această Duminică, şi în cea a Floriilor, de vederea acestui har duhovnicesc, şi să ne pregătim a-L Întâmpina pe Domnul nu cu lauri, nu cu ţimbale, nu cu cântări, ci cu inimi aprinse şi cu buze pregătite să se roage Lui, pentru a-I preamări Învierea Sa. Mariei Egipteanca să ne rugăm să ne dea din harul ei şi din bucuria cu care ea a ştiut să lase cele ale lumii pentru a intra în cele ale lui Dumnezeu. Amin.
 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula,din ”Cântare de biruinţă cântând”
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!