"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

sâmbătă, 21 aprilie 2018

Uceniţele Domnului

Duminica a III-a după Paşti

(a Mironosiţelor)
Evanghelia de la Marcu 15,43 – 16,8)
15 43 Şi venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aştepta şi el împărăţia lui Dumnezeu, şi, îndrăznind, a intrat la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. 44 Iar Pilat s-a mirat că a şi murit şi, chemând pe sutaş, l-a întrebat dacă a murit de mult. 45 Şi aflând de la sutaş, a dăruit lui Iosif trupul. 46 Şi Iosif, cumpărând giulgiu şi coborându-L de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu şi L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, şi a prăvălit o piatră la uşa mormântului. 47 Iar Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. 16 1 Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. 2 Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. 3 Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? 4
 Dar, ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. 5 Şi, intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. 6 Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. 7 Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veţi vedea, după cum v-a spus. 8 Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.
 1. Credincioasele ucenițe ale Domnului. Troparul glasului al IV-lea le numeşte pe femeile mironosiţe „uceniţele Domnului”. E un titlu ce li se cuvine pe drept, pentru fidelitatea lor faţă de Învăţătorul, o fidelitate nu numai până la moarte, ci chiar şi dincolo de moarte. Sf. Simeon Noul Teolog zice că adevăratul ucenic nu se leapădă de învăţătorul şi părintele său duhovnicesc chiar dacă acesta ar fi hulit şi prigonit de toată lumea. Ucenicul va trebui să-l apere cu toată puterea sa; iar atunci când, murind învăţătorul în urma prigoanei, nu-i va mai putea sluji în alt fel, să-i facă o îngropare cuviincioasă.
Aşa au făcut mironosiţele. Ele I-au fost credincioase lui Iisus nu numai până la moarte, ci şi după moarte. Apostolii n-au dovedit o astfel de credincioşie, deşi îşi luaseră cu toţii un angajament solemn în acest sens (Mt 26,35). Răstignirea Mântuitorului i-a tulburat însă în aşa măsură, încât au început să pună la îndoială tot ceea ce crezuseră şi mărturisiseră mai înainte despre Iisus-Mesia. Cum, un Mesia răstignit? Un Mesia spânzurat pe lemn, lepădat de poporul Legii şi blestemat de Legea însăşi? „Iar noi nădăjduiam că El este Cel ce avea să izbăvească pe Israel” – zic cei doi ucenici pe drumul spre Emaus (Lc 24,21). „Nădăjduiam, dar nu mai nădăjduim” – aşa ar putea fi înţeles acest cuvânt al lor. Erau trişti sărmanii ucenici (Lc 24,17), dar nu şi credincioşi. Domnul Cel înviat îi mustră pentru necredinţa (necredincioşia) lor: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima în a crede toate câte au spus proorocii!” (Lc 24,25). Sf. Marcu (16,14) ne spune că şi atunci când S-a arătat „celor unsprezece”, Domnul „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor”.
Nu primesc însă o astfel de mustrare mironosiţele. Ele se dovedesc credincioase şi, tocmai de aceea, curajoase în a-L căuta pe Iisus. Ele n-au uitat tot ceea ce făcuse Domnul pentru ele. Cel puţin pe una dintre ele – pe Maria Magdalena – Domnul o smulsese din însăşi gura gheenei. Le lega de El o iubire şi o duioşie mai presus de orice cuvânt omenesc. Şi, iată, această iubire plină de credinţă nu se clatină nici în furtuna cea mai grea!
Cineva nota că, dacă urmărim viaţa pământească a Mântuitorului, vom constata că niciodată nu i-au făcut nici un rău copiii şi femeile. În ce le priveşte pe acestea din urmă, de la Sf. Fecioară, de la Marta şi Maria şi de la păcătoasele care-I spală picioarele cu lacrimi, până la schismatica şi păcătoasa samarineancă şi până la o păgână ca soţia lui Pilat, iată o întreagă suită de femei care însoţesc luminos întreg parcursul lucrării de mântuire a Fiului lui Dumnezeu întrupat! În acest cadru, mironosiţele şi slujirea pe care ele I-o aduc Mântuitorului apar ca o frumoasă şi sfântă încununare.
Evangheliile relevă cu mare fineţe iubirea plină de duioşie a mironosiţelor. Pe Maria Magdalena o înfăţişează plângând lângă mormântul gol. Iar atunci când îngerii o întreabă de ce plânge, răspunsul ei exprimă într-un mod extraordinar adâncul ei ataşament faţă de Iisus: „Că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus” (In 20,13b). „Domnul meu” – zice Maria. Iisus rămâne pentru ea „Domnul”, chiar dacă a murit pe Cruce; şi oricât de mulţi ar fi fost cei care L-au urmat şi L-au iubit pe Iisus, ba chiar oricât de mulţi ar fi fost cei care I-au rămas credincioşi şi care L-ar fi putut socoti drept Domnul lor, relaţia Mariei cu El este cu totul unică şi personală. Aşa va fi întotdeauna legătura oricărui adevărat credincios cu Domnul său.
2. În căutarea lui „Iisus Cel răstignit”. Din Evanghelia acestei Duminici, un cuvânt atrage mai ales atenţia: anume că mironosiţele Îl caută pe Iisus Cel răstignit. „Căutaţi pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit?” – le întreabă îngerul (Mc 16,6). Nu era atât o întrebare, cât o constatare. Aşa şi apare redat acest cuvânt al îngerului în paralela de la Matei (28,5): „Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutaţi”.
„Cel răstignit” – acest participiu perfect pasiv cu articol hotărât este, desigur, un titlu. În textul de la Marcu, Iisus este nu numai „Nazarineanul”, ci şi „Cel răstignit”; iar Matei reţine pentru Iisus numai acest titlu din urmă.
Femeile mironosiţe se dovedesc a fi cu adevărat „uceniţele Domnului”, tocmai pentru faptul că Îl caută pe Iisus Cel răstignit!
Mulţi au mers după Iisus atâta vreme cât El le apărea drept un făcător de minuni ca nimeni altul. Mulţi erau gata să-I devină ucenici atâta vreme cât El era personajul cel mai popular şi a Cărui faimă trecea chiar dincolo de hotarele Ţării Sfinte. Mulţi Îl vor căuta după ce au auzit că a înviat din morţi. Mironosiţele Îl caută însă atunci când nu-L ştiau decât ca pe Răstignitul lepădat, batjocorit şi dispreţuit de toţi, mort pe crucea infamă a făcătorilor de rele. Sunt, deci, prezente, la punerea lui în mormânt, în graba dinaintea sâmbetei. Şi, socotind că, tocmai datorită acestei grabe, trupului pus în mormânt nu i s-au făcut toate cele cuvenite – şi mai ales tot ceea ce le poruncea dragostea lor nemărginită – îndată ce opreliştea sabatului încetează, ele pregătesc miresmele cuvenite şi, dis-de-dimineaţă, biruindu-şi frica, iată-le lângă mormântul lui Iisus! Nu ştiau prea bine cum se vor descurca. Ce vor spune şi ce vor face în faţa străjerilor puşi de sinedrişti să păzească mormântul cu străşnicie? Cum vor putea să rostogolească piatra grea de pe uşa mormântului? Iubirea însă nu cunoaşte frica; ea „toate le crede, toate le nădăjduieşte” (I Cor 13,7).
3. Ucenici fără Cruce? Mulţi ar vrea să fie ucenici ai Domnului, dar fără Cruce. Poate nu este fără semnificaţie faptul că, atunci când li S-a arătat, după Înviere, ucenicilor Săi, Domnul le-a arătat mâinile, picioarele şi coasta Sa (Lc 24,39-40; In 20,27). Le arată astfel că, deşi a înviat, El rămâne pe totdeauna pentru ei Iisus Cel răstignit. Şi că a-I fi ucenic înseamnă a-L urma pe calea Crucii. Ispita de a căuta un Iisus fără Cruce s-a dovedit puternică pentru creştini, de la înseşi începuturile Bisericii. Până astăzi, sunt mulţi creştinii care fug de Cruce şi care-şi imaginează un Iisus pe potriva poftelor lor. S-a ajuns atât de departe cu această rătăcire, încât de câteva decenii există în Apus – mai ales în America – un curent care se face promotorul a aceea ce se numeşte „Evanghelia prosperităţii”. Potrivit acestei concepţii, dovada că eşti adevărat creştin o constituie faptul că-ţi merge bine din punct de vedere pământesc. Binecuvântarea lui Hristos s-ar oglindi mai ales în bunăstarea trupească şi materială. Propovăduitorii acestei „evanghelii” par a spune că, de pildă, cine posedă un Mercedes este un mai bun creştin decât cel care are o maşină ieftină sau nu are nici una.
Este mare pericolul de a-L pierde pe Iisus Cel răstignit. Unei astfel de ispite erau gata să-i cadă victime mulţi credincioşi din Corint. Seduşi de o înţelepciune lumească, ei erau pe cale de a reduce propovăduirea Crucii – cu întreg radicalismul ei, cu „nebunia” şi cu „sminteala” ei – la o sumă de speculaţii, la o învăţătură ca oricare alta. Unde putea duce o astfel de tendinţă o arată, de pildă, doctrinele eretice ale gnosticismului aşa-zis „creştin”, ce vor apărea şi se vor dezvolta într-o epocă ulterioară. Dar o arată şi comportarea „căldicică” a multora dintre „creştinii” vremii noastre, care, cu sau fără preocupări de ordin teoretic, practică un „creştinism” pentru care fuga de Cruce apare drept caracteristica principală. O astfel de tendinţă este cea mai gravă pervertire a Evangheliei. Pericolul ei este cu atât mai mare, cu cât cei care-i cad victime au impresia că sunt pe calea cea bună, că sunt buni creştini şi că nu au nimic de schimbat în mentalitatea şi în felul lor de a înţelege şi de a trăi creştinismul.
4. „Aflarea şi vestirea lui Iisus Cel răstignit”. Apostolul Pavel a intervenit prompt şi radical împotriva tendinţei din Corint. El le aduce aminte că, atunci când le-a propovăduit „taina lui Dumnezeu” (I Cor 2,1), le-a vestit, de fapt, taina Crucii: „Căci am judecat să nu ştiu între voi altceva, decât pe Iisus Hristos, şi pe Acesta răstignit” (I Cor 2,2). Dacă iudeii umblă după semne, dacă elinii caută înţelepciune, „noi – zice Apostolul – propovăduim pe Hristos Cel răstignit” (I Cor 1,23).
Pentru noi, astăzi, acest mesaj este reafirmat cu tărie de Părintele Iosif Trifa și de credincioșii săi ucenici. El a definit Oastea Domnului ca fiind „aflarea şi vestirea lui Iisus Cel răstignit”. De aici şi decurge forţa mesajului său. Cum decurge şi necesitatea mişcării duhovniceşti pe care el a iniţiat-o şi importanţa majoră a misiunii încredinţate acestei mişcări. În faţa unui creştinism secularizat, în mijlocul unei lumi „creştine” în care Crucea nu mai e deloc la modă, Oastea Domnului are misiunea de a face ucenici ai lui Iisus Hristos Cel răstignit.
5. Femeia creștină și păcatele de moarte de astăzi. Duminica Mironosiţelor este pentru Biserica noastră Duminica „uceniţelor”, ceea ce înseamnă că ea este, alături de Buna Vestire, o sărbătoare creştină a femeii. Mesajul pe care această Duminică îl adresează credincioaselor Bisericii este foarte clar: ea le cheamă să devină „uceniţele Domnului” prin căutarea şi aflarea lui Iisus Cel răstignit.
La femei, parcă chiar mai mult decât la bărbaţi, apare în întreaga-i monstruozitate un „creştinism” împreunat cu călcarea în picioare a Crucii. Hotărâte cu orice preţ pentru o viaţă comodă şi cu cât mai puţine probleme, multe – vai, cât de multe – sunt astăzi, de pildă, „creştinele” care-şi ucid pruncii în pântece. Avortul, steriletul, „anticoncepţionalele” – fals numite astfel, căci şi ele, de fapt, ucid, iar funcția lor proprie este aceea de pesticide umane (este corectă, așadar, denumirea lor de „pilule anti-baby”) – sunt folosite din plin şi de femeile care umplu bisericile. Deşi de săvârşirea uciderii prin aceste mijloace sunt vinovaţi în aceeaşi măsură bărbaţii – de la medicii care ucid prin avort şi de la producătorii mijloacelor mecanice sau chimice împotriva vieţii pruncilor, până la părinţii, soţii şi amanţii care incită sau îşi au aportul la ucidere – totuşi, cu cât mai monstruos pare păcatul pentru mama care devine ucigaşă a propriului ei copil!
Dar, alături de acest păcat monstruos, cât de multe şi de grave sunt păcatele vremii noastre, promovate de o mentalitate în care Crucea este refuzată cu obstinaţie! Suntem cutremuraţi de monstruozitățile ce se vor legalizate, împotriva vieții de familie, împotriva vieții copiilor nenăscuți sau născuți (de pildă, eutanasierea extinsă și la copii, dar și alte forme de atentat la viața și la sănătatea copiilor), împotriva moralei elementare. Unele din aceste aberații criminale, susținute și impuse obstinat de oameni și de femei fără Dumnezeu, au și fost deja legalizate, iar altele sunt pe cale de a fi legalizate în diferite țări, noi știind că, întotdeauna, vine îndată și înregimentarea noastră, a românilor, în fronturile întunecate ale acestor aberații antihristice (și antiumane). Ce îngrozitoare batjocură la adresa lui Hristos şi a Crucii Sale!
Dar refuzul Crucii se vede nu numai în aceste păcate mari. Mentalitatea anti-Cruce se vede până şi în înfăţişarea lumească a „credincioaselor” care ne umplu bisericile. Faţa, părul şi mâinile vopsite, cercei şi inele, îmbrăcăminte făcută parcă mai mult să dezbrace decât să îmbrace, o comportare neruşinată şi provocatoare, sunt tot atâtea manifestări desfrânate. Ele nu se socotesc nicidecum obligate la decenţa, mai mult, la smerenia pe care se cuvine s-o iubească şi s-o caute fiecare creştin. Ce mai contează faptul că învăţătura creştină le îndeamnă la cu totul altceva? Ba îşi găsesc apărători şi dintre teologi sau clerici, care susţin nici mai mult nici mai puţin decât că ceea ce spun Apostolii în privinţa ţinutei femeii în biserică, ceea ce învaţă Sfinţii Părinţi, ceea ce decretează sfintele canoane ale Bisericii ţin de mentalitatea specifică vremurilor vechi, o mentalitate care nu şi-ar mai avea actualitatea în vremea noastră.
6. Apostolii despre ținuta femeii credincioase. Cred că este necesar ca, mai ales în această Duminică, să reamintim câte ceva din învăţătura sfinţilor cu privire la ţinuta femeii creştine.
Sf. Apostol Pavel ne-a lăsat cuvinte nepieritoare în această privinţă. Astfel, el cere credincioaselor ca la adunările de cult să aibă capul acoperit (I Cor 11,5-16). Şi precizează că nu numai „însăşi firea” (v. 14) şi nici numai „obiceiul” din toate „Bisericile lui Dumnezeu” (v. 16) constituie temeiuri pentru o astfel de atitudine, ci că există şi un motiv mai înalt: „Femeia este datoare să aibă (semn de) supunere asupra capului ei pentru îngeri” (v. 10). „E datoare”, zice Apostolul, adică nu numai îndemnată sau sfătuită; ținuta decentă a femeii în biserică – și nu numai – nu este, deci, negociabilă. Şi: „pentru îngeri”, adică din respect pentru îngerii prezenţi în chip nevăzut în biserică.
Apostolul revine asupra acestei teme în I Tim 2,9-15, unde spune chiar mai mult. Referindu-se tot la ţinuta femeii în adunările liturgice, Sf. Pavel zice: „Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi podoabă din sfială şi cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur sau mărgăritare sau din veşminte de mult preţ; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei care se fac mărturie de evlavie” (v. 9-10). În continuare, el porunceşte femeii să nu se facă învăţătoare a altora în biserică (v. 11-14). (În contradicţie flagrantă cu acest cuvânt apostolic, în multe din confesiunile protestante femeile sunt astăzi pastori şi chiar episcopi.) Şi Apostolul încheie cu un cuvânt extrem de important despre valoarea soteriologică a naşterii şi creşterii copiilor: „Dar (femeia) se va mântui prin naştere de fii, dacă stăruieşte, cu deplină înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (v. 15).
Apostolul Petru lasă şi el o învăţătură asemănătoare despre comportarea femeii (I Pet 3,1-6). Femeile, zice el, să fie supuse bărbaţilor lor (v. 1-2; cf. Ef 5,22-24; Col 3,18). Iar în ce priveşte podoaba credincioaselor creştine, iată ce zice acelaşi Apostol: „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu” (v. 3-4).
7. Ioan Gură de Aur despre adevărata frumusețe a femeii. Sf. Părinţi ai Bisericii învaţă şi ei, cu toţii, la fel. Astfel, de pildă, Sf. Ioan Gură de Aur revine de multe ori, în omiliile sale, asupra ţinutei şi comportării femeii. „Tu, femeie credincioasă – zice marele Părinte antiohian –, care ai cap pe Hristos, tocmai tu strecori printre noi meşteşuguri drăceşti? Nu-ţi aduci aminte, oare, de apa Sfântului Botez care ţi-a spălat faţa, de jertfa care îţi împodobeşte buzele, de sângele care îţi înroşeşte limba (prin împărtăşirea cu Sfânta Euharistie, n. n.)? Dacă te-ai gândi la toate acestea, oricât de iubitoare de podoabe şi de găteli ai fi, n-ai îndrăzni, nici n-ai suferi să-ţi pui pe faţă praful şi cenuşa. Află că eşti unită cu Hristos şi alungă urâţenia aceasta! Hristos nu Se bucură de vopselile acelea, ci caută o altă frumuseţe, de care este şi tare îndrăgostit, frumuseţea sufletului adică. Această frumuseţe ţi-a poruncit şi profetul s-o îngrijeşti, spunând: „Şi va pofti Împăratul frumuseţea ta” (Ps 44,13). Să nu ne pocim, deci, fără rost. Nici una din operele lui Dumnezeu nu-i nedesăvârşită şi nici nu are nevoie de îndreptarea ta. Nimeni n-ar încerca să adauge ceva statuii unui împărat, după ce statuia a fost înălţată. Încercarea-i primejdioasă şi atrage cea mai mare pedeapsă. Statuia e făcută de un om şi nu-i adaugi nimic; faţa ţi-i făcută de Dumnezeu şi tu o îndrepţi? Nu te gândeşti la focul iadului? Nu te gândeşti la pustietatea sufletului? De dragul sulemenelilor îţi neglijezi sufletul, că toată grija ţi-o cheltuieşti cu trupul! Dar pentru ce vorbesc de suflet? Chiar trupului i se întâmplă contrariul a ceea ce te străduieşti să obţii. Uită-te numai! Vrei să fii frumoasă? Aceasta te face urâtă!…Vrei să pari tânără? Aceasta te îmbătrâneşte iute. Vrei să fii împodobită? Aceasta te face de ruşine! O femeie care umblă după găteli şi sulimanuri face de ruşine nu numai femeile de acelaşi rang cu ea, ci şi pe servitoarele care o ştiu cum este, şi pe casnicii care o cunosc; dar, mai înainte de toţi, pe ea însăşi. Dar pentru ce trebuie să vorbesc de toate acestea? Am lăsat la o parte tocmai păcatul cel mai grozav, că superi pe Dumnezeu, că-ţi îngropi cinstea, aprinzi flacăra geloziei, te iei la întrecere cu femeile care bat străzile” (Omilii la Matei, trad. de Pr. D. Fecioru, PSB, 23, Bucureşti, 1994, p. 378-379).
PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!