"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

duminică, 18 iunie 2017

PREDICĂ LA DUMINICA A II-A DUPĂ RUSALII

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
Iubiţi credincioşi, iată-ne ajunşi în a II-a Duminică după Rusalii, după Pogorârea Sfântului Duh, şi îngăduiţi-mi să vă pun înaintea ochilor inimii şi ai sufletului Evanghelia zilei, cuprinsă în Evanghelia de la Matei 4, 18-23:
 «În vremea aceea, pe când umbla Iisus pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari.
Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.
De acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i‑a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El.
Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.»
 Neputinţa dintâi pe care, iată, Evanghelia ne arată că Domnul o tămăduieşte în popor, este acea boală numită frica de responsabilitate, ascunderea de Dumnezeu de teama de a nu fi responsabil pentru faptele pe care le faci.

Hristos Domnul astăzi Îşi alege ucenicii cu strigare divină: „Vino după Mine!”, pe cei care vor fi sămânţa Bisericii, pe cei care, cu Hristos şi în Hristos, vor mări până la marginile pământului şi până dincolo de ceruri ceea ce, în modul cel mai minunat cu putinţă, noi numim noua Împărăţie a lui Dumnezeu, ce ne cuprinde pe fiecare dintre noi în parte: preoţi sau mireni deodată, sfinţi sau păcătoşi în aceeaşi vreme, cu condiţia ca fiecare dintre noi, mai ales cei păcătoşi, să ne venim de fiecare dată în fire şi să strigăm Domnului: Dumnezeule, milostiv fii nouă, păcătoşilor!
În general, Evangheliile care vorbesc despre alegerea Apostolilor îi înşiră pe toţi doisprezece, inclusiv pe Iuda, cel prin care se face vânzarea. Şi, aşa cum spuneam şi în Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, de îndată, după ce Iuda s-a spânzurat şi Biserica a primit harul Duhului Sfânt, mai înainte de a primi Duhul Sfânt însă, ucenicii au purces la alegerea celui de-al doisprezecelea, prin tragere la sorţi, prin alegere la sorţi, şi sorţii au căzut pe Matia, cum ne spun Faptele Apostolilor. Iată că la alegerea lui Dumnezeu – acest strigăt: „Vino după Mine” – se adaugă tot o alegere a lui Dumnezeu, dar de data aceasta ceva mai ascunsă, prin această tra-gere la sorţi între doi candidaţi la apostolie.
Îngăduiţi-mi însă astăzi să vă vorbesc despre un alt apostol, despre alt mesager al Împărăţiei lui Dumnezeu, care ne va dărui fiecăruia dintre noi bucuria deplină a cunoaşterii Împărăţiei lui Dumnezeu. Este vorba despre Sfântul Apostol Pavel, cel care se adaugă numelor celor doisprezece Apostoli, nume care sunt acestea, ne spune tot Evanghelia de la Matei:
„Întâi Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele Iui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan, fratele lui; Filip şi Vartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut”.
Lor li se adaugă deci Matia, prin tragere la sorţi să-i spunem, şi Saul din Tarsul Ciliciei, cel ce avea să devină Pavel, Apostolul neamurilor.
Realizarea convertirii lui Saul din Tars nu porneşte din ceea ce am numi noi făcătură de mână omenească. La întrebarea dacă Saul din Tars L-ar fi cunoscut pe Domnul în mod direct, bazându-ne pe observaţiile unui pofesor de Teologie de la Sibiu, de acum câţiva ani, părintele Grigorie Marcu, putem argumenta împotriva ideii că L-ar fi cunoscut, astfel: Saul din Tars n-a putut fi la Ierusalim în vremea când Mântuitorul propovăduia Împărăţia Cerurilor. Dacă ar fi fost, era cu neputinţă să asiste ca un indiferent la drama de pe Golgota. Cu firea sa înflăcărată, el nu putea fi decât prigonitor, victimă sau călău, căci Saul din Tars nu era unul dintre acele suflete slabe despre care Dante spunea că cerul le respinge şi infernul nu le primeşte.
Dacă Saul din Tars L-ar fi cunoscut pe Mântuitorul în trup, atunci ar fi trebuit să-L recunoască, fireşte, când i S-a arătat pe drumul Damascului. Ori noi citim în Faptele Apostolilor 9, 5 întrebarea pe care i-o pune Pavel-Saul arătării luminoase: „Cine eşti, Doamne?”. Ori aceasta ne dovedeşte că Saul nu L-a cunoscut în trup pe Mântuitorul.
Pe prigonitorul creştinilor, Saul, îl găsim părtaş la lapidarea Sfântului Arhidiacon Ştefan, în Faptele Apostolilor, capitolele 6 şi 7, unde, chiar dacă nu aruncă laolaltă cu ceilalţi cu pietre, nu beneficiază de circumstanţe atenuante. Dimpotrivă, aşa cum va scrie în Epistola Romani 1, 32, el este tot atât de culpabil ca şi ucigaşii, pentru că a încuviinţat faptele lor: uciderea întâiului martir, Ştefan arhidiaconul.
Unealtă a oficialităţii iudaice în prigoana ce se porneşte împotriva creştinilor, Saul devine eroul zilei, suflând mereu cu ameninţare şi prăpăd împotriva Domnului, al Cărui trup se pare că-l credea ascuns, iar nu înviat. Am mai spus aceasta când, o dată cu Gala Galaction, am afirmat că se pare că Sfântul Apostol Pavel, mă rog, Saul din Tarsul Ciliciei, avea convingerea fermă că Domnul n-ar fi înviat, şi că Apostolii ar fi furat trupul Acestuia şi l-ar fi ascuns. De aceea prigoana porneşte mai întâi împotriva Ierusalimului, locul cel mai lesne pentru ascuns, pentru moment, trupul lui Hristos. Iar mai apoi, pentru că nu găsise trupul, acesta plecase în Damasc, unde, cu scrisori din partea iudeilor, ar fi trebuit să cerceteze casele evreilor de acolo, în căutarea trupului Iui Hristos, Damascul beneficiind la acea dată de o puternică diasporă evreiască, în care se afla şi o puternică diasporă creştină. Prigoana ce o porneşte este rememorată de Sfântul Apostol Pavel astfel: „Eu, unul, am gândit în mintea mea că faţă cu numele lui Iisus Nazarineanul trebuie să fac tot ceea ce e potrivit, ceea ce am şi făcut în Ierusalim, căci pe mulţi sfinţi i-am închis în temniţe cu pu-terea pe care o luasem de la arhierei. Iar, când erau daţi la moarte, întăream şi eu cu glasul meu. Şi îi pedepseam adesea prin toate sinagogile şi-i sileam să hulească şi, mult înfuriindu-mă împotriva lor, îi urmăream până şi prin cetăţile de dinafară”.
Textele nu sunt cuprinse numai în Faptele Apostolilor, ci şi în Epistola I Corinteni sau în Epistola Galateni, către Filipeni, sau în I Timotei. Prigoana aceasta va fi avut martirii săi, ale căror nume nu le ştim, dar judecând după cuvintele dure cu care-şi descrie acţiunea din această perioadă, în faptele Apostolilor 8, 4 şi Faptele Apostolilor 9,l-2, putem presupune că numărul celor care au pătimit nu a fost mic. Că groaza numelui său ajunsese departe ne-o dovedeşte faptul că Anania, creştinul din Damasc ce avea să-i redea, cu voia lui Dumnezeu, vederea Saulului devenit Pavel, auzise de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor din Ierusalim, mai înainte de a da faţă cu prigonitorul. Pentru condamnarea creştinilor din Damasc, Sinedriul ierusalimitean i-a dat puteri depline şi o mână de oameni înarmaţi; o gardă care era în solda templului, asemeni celor care luaseră parte la arestarea Domnului în Grădina Ghetsimani.
Convertirea lui Saul şi-a găsit astfel o descriere pe care putem s-o redăm cu aceste cuvinte: Ajuns în preajma porţilor Damascului, se întâmplă minunea care-i frânge viaţa în două. Saul învaţă aici articolul fundamental al teologiei sale, pe care-l va valorifica de nenumărate ori în impresionanta moştenire scripturistică ce-a lăsat-o Bisericii lui Dumnezeu: Hristos şi credincioşii Săi sunt una.
Aceştia formează Trupul Bisericii, iar Hristos este Capul Trupului. Cum este posibilă această împreunare mistică dintre Hristos şi mădularele Bisericii Sale, Apostolul nu ne va lămuri nicicând. Esenţial este că ea există. Domnul i-a dovedit magnifica ei realitate când i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” (Fapte 9, 4). Ce se va fi petrecut în mintea lui la auzul acestor cuvinte venite de dincolo de lume e lesne de bănuit, pentru că Saul nu-L cu-noştea pe Domnul şi nu ştia să-L fi târât în temniţă şi să-L fi maltratat sau să-L fi dat Sinedriului pentru judecată, sau, cum o spune el, să ridice glasul la condamnarea Lui la moarte. Iar dacă dum-nezeiasca arătare i-a grăit totuşi, aşa cum am auzit: „Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” Saul a trebuit să‑şi dea seama, măcar la această răscruce a vieţii Sale, că toate loviturile care au căzut peste trupurile prigoniţilor din Ierusalim şi din cetăţile din afară au nimerit în coasta străpunsă a Dumnezeu-Omului, pentru că Hristos şi aleşii Săi sunt una. Adevărul acesta va răsuna de pe buzele sale mai fierbinte şi mai cuceritor decât de pe oricare altă gură de misi-onar creştin, pentru că nu l-a primit de la oameni, nici din om, ci Hristos Însuşi i l-a împărtăşit.
Din pulberea în care dumnezeiasca arătare i-a îmbrâncit semeţia, se scoală un om nou. Saul din Tars şi-a încheiat aici zbuciumata-i curgere întru fariseismul lui de toate zilele. Din scrumul prigonitorului Său, Hristos Dumnezeu va face să crească neîntrerupt Pavel, Apostolul neamurilor. În clipa aceea, istoria lumii a luat alt curs: „ţepuşa” din Faptele Apostolilor 9, 5 s-a prefăcut în vas ales al lui Dumnezeu, cum ne spune acelaşi capitol 9 al Faptelor Apostolilor la versetul l5 (cf. Părintele Grigorie Marcu).
Din momentul Damascului, Sfântul Apostol Pavel devine o personalitate echilibrată, un aliaj duhovnicesc de reală valoare, care va transplanta creştinismul din Răsărit în Europa. Natură de elită, personalitate de stil nobil şi cu posibilităţi geniale, el va trudi, se va smeri şi va conduce cu forţa convertirea. Spusa lui va face întotdeauna să răzbată până la marginile pământului şi dincolo de ele adevărul Evangheliei lui Hristos. Iar ceea ce el identifică în drumul Damascului, toţi cei care vor mărturisi pe Hristos până la sfârşitul veacurilor o vor face, ştiind că este real. Pentru fiecare prigonit în numele lui Hristos se aude glasul: Pentru ce Mă prigoneşti? Deoarece cu fiecare prigonit al tuturor timpurilor, în numele lui Hristos, Cel care a acceptat să ia crucea şi să-I urmeze Lui, în numele lui Hristos aşadar, durerea este şi a lui Hristos, patima este şi a lui Hristos, rana este şi a lui Hristos.
Fără îndoială că Pavel, fără să vrea, răspundea, prin activităţile sale ce vor urma după acest moment al Damascului, la strigătul dintâi al Evangheliei de la Marcu: „Pocăiţi-vă, convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”. Şi Mântuitorul ştia că lucrurile acestea se vor împlini, iată, prin acest al treisprezecelea Apostol, necitat de Evanghelii, dar citat în Evanghelia pururi deschisă a Împărăţiei lui Dumnezeu, Saul cel din Tarsul Ciliciei, fariseul cel până în măduva oaselor – şi nu am spus-o în sensul peiorativ al cuvântului, ci prin voia Sa, – i-a ales să fie începători ai credinţei. Minunat lucru pentru aceia care nu s-au rupt de apostolie, pentru aceia care poartă în sufletul lor Taina Sfintei Împărtăşanii, Taina Botezului, Taina Spovedaniei, Taina Preoţiei, Taina Cununiei, Taina Sfântului Maslu şi celelalte taine mari ale Bisericii, pentru că le primesc din mâna Apostolilor, prin episcopii lor şi prin preoţii lor.
Iată-ne, aşadar, la o săptămână după Pogorârea Duhului Sfânt, văzându-ne cum ne creşte Biserica prin martiri şi iată-ne astăzi văzând cum a început să crească Biserica prin Apostoli. Baza Bisericii, măduva ei cea mai de taină, picior al Sfintei Mese, dacă vreţi, sunt întotdeauna Apostolii şi Mucenicii noştri de la începutul veacului. Ei se continuă şi îşi continuă lucrarea lor până astăzi: Apostolii prin episcopi şi preoţi şi diaconi, iar martirii prin cei care cu credinţă în suflet au mărturisit pe Domnul şi Dumnezeul nostru, indiferent de condiţiile sociale sau politice în care şi-au desfăşurat creştinismul lor.
Ce mare lucru e să înţelegi că dragostea nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr şi mai cu seamă să pricepi că dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă şi că ea nu cade niciodată.
Dragostea nu cade niciodată pentru că având bază în acest: „Vino după Mine” al Mântuitorului şi‑a primit răspunsul prin martiriul Apostolilor şi prin moartea martirilor, cei care au înţeles, aşa cum am văzut Duminica trecută, că nu ei, ci Hristos din ei pătimeşte, că în dinţii fiarelor trupurile lor se vor face făină aleasă pentru prescura cea mare a Bisericii lui Hristos.
Iată-ne, aşadar, încă o dată înaintea chipului luminos al Apostolilor. Să luăm seama, dar, să nu-l întunecăm cu păcatul nostru, cu necuviinţa noastră că fără de apostol şi fără de episcop şi fără de preot şi fără de diacon n-avem cum să fim Biserica Dragostei care nu cade. Amin.
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!