"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

duminică, 18 iunie 2017

Ucenici ai lui Hristos

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
Duminica a II-a după Rusalii a Sfinţilor români)
Evanghelia de la Matei 4,18–23
18 Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. 19 Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. 20 Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. 21 Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. 22 Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. 23 Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.
1. Două perechi de frați. Evanghelia acestei Duminici ne înfăţişează chemarea de către Iisus a primilor Săi ucenici.
Textul este foarte apropiat de cel de la Marcu (1,16-20). Atât Marcu, cât şi Matei ne vorbesc de chemarea a două perechi de fraţi: Petru şi Andrei, fratele lui; şi Iacov al lui Zevedeu şi Ioan, fratele lui. Amândoi evangheliştii ne spun că toţi cei patru erau pescari şi că Iisus i-a aflat pe ţărmul Mării Galileii. Şi anume, pe primii doi i-a aflat aruncându-şi mreaja în mare; iar pe ultimii doi, dregându-şi mrejele împreună cu tatăl lor Zevedeu. Amândoi evagheliştii ne spun că Iisus i-a chemat să-L urmeze, cu cuvintele: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”; şi că şi unii şi alţii, primii lăsând mrejele, cei din urmă lăsând nu numai corabia şi mrejele, ci şi pe tatăl lor, Zevedeu, au mers după Iisus.
Se poate, deci, spune că Sf. Matei a urmat îndeaproape, în această scurtă relatare, modelul pe care i-l oferea Evanghelia de la Marcu. Totuşi, unele foarte mici modificări în raport cu acest model ne ajută să discernem mai bine mesajul mateian. Astfel, Simon din Marcu (1,16) devine la Matei (v. 18) „Simon ce se numeşte Petru”. Deşi Matei ştie că numele de Petru îi va fi dat de Mântuitorul numai mai târziu (Mt 16,18; cf. Mc 3,16), el foloseşte totuşi, de la început, şi numele sub care va fi îndeobşte cunoscut acest Apostol în Biserică.
2. „Îndată”. În ce priveşte răspunsul celor două perechi de fraţi la chemarea lui Iisus, Sf. Matei adaugă, în raport cu Marcu, un singur cuvânt, care apare de două ori, adică în fiecare din cele două referiri la răspunsul celor chemaţi. Este vorba de cuvântul (adverbul) „îndată”: „Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El” (v. 20); „Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El” (v. 22). În sfârşit, ca şi Marcu, Matei aminteşte, în legătură cu fiii lui Zevedeu, de „corabia” (barca) ce le aparţinea acestora. E deja, poate, un indiciu că familia lui Zevedeu era oarecum înstărită, posedând o „corabie”. Însă, Matei nu-i menţionează şi pe „simbriaşii” angajaţi de Zevedeu şi de fiii săi. Acest detaliu, care apare la Marcu (1,20), sugerează că, într-adevăr, a doua pereche de fraţi chemaţi acum de Iisus, anume Iacov şi Ioan, proveneau dintr-o familie mai înstărită, care folosea şi lucrători plătiţi. De ce această omisiune? Poate pur şi simplu deoarece detaliul i se pare lui Matei fără prea multă importanţă şi deoarece prezenţa sa strică oarecum simetria celor două chemări. Dacă însă ţinem seama de acel „îndată” introdus de Matei în versetele 20 şi 22, putem bănui că el operează această omisiune pentru a sublinia cu şi mai multă tărie radicalismul urmării imediate a lui Iisus: în relatarea mateiană, cei doi fii ai lui Zevedeu îl lasă singur pe tatăl lor.
3. Antecedente ale acelui „îndată” al răspunsului ucenicilora) Lc 5,1-11. Se cuvine să mai relevăm o altă trăsătură importantă, de data aceasta comună primelor două Evanghelii. Anume faptul că, în relatarea de la Matei, ca şi în cea de la Marcu, nu ni se spune nimic despre vreo întâlnire precedentă a celor chemaţi cu Iisus. Cele două relatări lasă impresia că chiar la prima întâlnire şi fără nici o pregătire prealabilă Iisus i-a chemat pe cei patru şi că ei au şi răspuns imediat chemării Sale. E adevărat că în Sfintele Evanghelii mai găsim şi alte astfel de chemări spontane, cu răspunsuri tot atât de spontane şi de integrale ca şi a celor două perechi de fraţi din Evanghelia de astăzi. Aşa a fost, de pildă, chemarea şi răspunsul lui Matei însuşi, fostul vameş Levi (Mt 9,9; Mc 2,14; Lc 5,27-28), sau chemarea şi răspunsul lui Zacheu (Lc 19,1-9), deşi el n-a fost unul dintre Cei Doisprezece. În schimb, pentru primii chemaţi, Evangheliile de la Luca şi de la Ioan ne spun că, de fapt, au existat anumite precedenţe, care explică, cel puţin parţial, răspunsul prompt al benefeciarilor acestei chemări. Astfel, Sf. Luca situează chemarea primilor ucenici în urma unei pescuiri minunate (Lc 5,1-11). Sunt menţionaţi în mod expres Simon Petru şi, ca tovarăşi ai săi la pescuit, Iacov şi Ioan (Luca nu-l menţionează pe Andrei). Văzând minunea, aceştia au fost cuprinşi de spaimă, iar Petru „a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (v. 8). Iar Iisus i-a zis: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (v. 10). Această chemare, deşi este redată la singular, a fost adresată, de fapt, şi celorlalţi, cum rezultă din v. 11, unde se spune că ei toţi „au lăsat totul şi au mers după El”.
Această promptitudine în ascultarea chemării lui Iisus se explică mai bine, din punct de vedere psihologic, dacă ea a avut loc în urma unei astfel de mari minuni asupra naturii. Marea Galileii (numită şi Marea Tiberiadei sau Lacul Ghenizaretului) era destul de săracă în peşte, cum este şi astăzi. Nişte oameni a căror ocupaţie de bază era pescuitul în apele acestei mări, cum erau cele două perechi de fraţi, ştiau cel mai bine acest lucru. O pescuire atât de bogată, încât „li se rupeau mrejele” (Lc 5,6), putea, într-adevăr, să-i determine la o astfel de ascultare necondiţionată şi totală a chemării lui Iisus.
4. Antecedente ale acelui „îndată” al răspunsului ucenicilorb) In 1,35-42. Evanghelia a patra ne spune şi ea că au existat astfel de antecedente ale relaţiei lui Iisus cel puţin cu unii dintre cei patru (In 1,35-42). Aflăm, din această Evanghelie, că Andrei a fost unul dintre ucenicii lui Ioan Botezătorul. El – şi, desigur, şi fratele său Simon (Petru) – aveau, deci, serioase preocupări religioase încă înainte de a-L fi cunoscut pe Mântuitorul. Ei erau dintre acei credincioşi iudei care „aşteptau mântuirea” (Lc 2,38) sau „mângâierea lui Israel” (Lc 2,25), adică venirea lui Mesia, în conformitate că făgăduinţele pe care le făcuse Dumnezeu prin sfinţii Săi prooroci. Mai mult, Andrei nu era un oarecare între ucenicii lui Ioan. Mulţi l-au căutat pe Ioan Botezătorul şi i-au ascultat cuvântul. Dar nu mulţi au fost cei care au şi luat în serios acest cuvânt, mai ales vestirea sa despre Hristos. Evanghelia a patra ţine însă să ne spună că atunci când, după botezul lui Iisus în Iordan, Sf. Ioan Botezătorul, inspirat de Duhul Sfânt, L-a identificat ca pe „Mielul lui Dumnezeu”, doi dintre ucenicii săi, auzindu-l, au mers după Iisus (In 1,36-37). „Iar Iisus, întorcându-Se şi văzând că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi? Iar ei I-au zis: Rabbi (care se tâlcuieşte: Învăţătorule), unde locuieşti? El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers, deci, şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea” (In 1,38-39). Şi Evanghelistul ne dezvăluie în continuare identitatea unuia dintre acei ucenici: „Unul dintre cei doi care auziseră de la Ioan şi veniseră după Iisus era Andrei, fratele lui Simon Petru” (v. 40). Cine va fi fost celălalt ucenic? Să fi fost Ioan însuşi, viitorul evanghelist? Se poate! Căci, în ge­neral, Ioan preferă să-şi treacă numele sub tăcere sau să facă aluzie la propria persoană prin expresii obscure ca „celălalt ucenic” sau „ucenicul pe care-l iubea Iisus”. Dacă este aşa, atunci au existat antecedente şi în ce priveşte întâlnirea lui Iisus cu fiii lui Zevedeu, cel puţin cu unul dintre ei.
Nu putem să trecem peste acest text fără a ne umple încă o dată inimile de taina şi de duioşia acestei întâlniri cu Iisus, în intimitatea locuinţei Sale provizorii în care i-a invitat pe cei doi ucenici ai lui Ioan. Din ucenici ai lui Ioan ei devin de acum înainte, în modul cel mai firesc şi conform dorinţei celei mai adânci a Botezătorului însuşi, ucenici ai lui Hristos. Iar Andrei va rămâne în Tradiţia Bisericii cu supranumele de „Cel întâi chemat” (în greceşte: Protoklitos, folosit astăzi de greci şi ca nume propriu, mai ales de monahi şi, în forma feminină Protokliti, de monahii). Cât de minunată a putut fi această întâlnire! Cu câtă uimire şi cu o cât de negrăită bucurie Îl vor fi descoperit, la rândul lor, pe Mielul lui Dumnezeu! După această întâlnire, ei au putut să-i mărturisească lui Ioan, fostul lor dascăl, care li-L arătase pe Hristos, cu cuvintele pe care le vor folosi locuitorii Siharului către femeia samarineancă: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (In 4,42).
Aflându-L pe Mântuitorul, ei, imediat, L-au vestit altora. Şi în primul rând L-au vestit celor din familia lor. Sf. Ioan Teologul ne spune mai departe: „Acesta (Andrei, n. n.) a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: Am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte Hristos). Şi l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chefa (ce se tâlcuieşte Petru)” (In 1,41-42).
5. Un model exemplar al întâlnirii cu Iisus. Trecând peste glosele explicative ale evanghelistului (scriind unor cititori care nu ştiau limba ebraică, el simte nevoia de a le explica unele cuvinte sau nume din această limbă; cf. v. 38), reţinem câteva lucruri importante din aceste două versete. Faptul că Andrei l-a găsit „întâi” pe Petru, ar putea însemna că şi Petru se afla pe undeva prin preajma lui Ioan Botezătorul şi că, deci, şi el fusese ucenic al său. Apoi, se cuvin subliniate atât graba, cât şi forţa deosebită a mărturisirii lui Andrei. E un model exemplar al întâlnirii cu Iisus, o întâlnire care duce la credinţa în El şi la mărturisirea acestei credinţe. Desigur că şi fratele lui Andrei a crezut în Iisus, chiar atunci, de la prima întâlnire cu El. Textul ioaneic nu ne-o spune în mod direct, dar ne-o sugerează prin însuşi faptul că situează aici momentul când Iisus i-a dat lui Simon supranumele de Chefa, adică (în traducere grecească) Petru (= piatră, stâncă; cf. Mt 16,18). Şi totuşi, am putea spune că credinţa lui Petru are un antece­dent, fiind pregătită de mărturisirea atât de înflăcărată a lui Andrei.
Evanghelia a patra nu ne vorbeşte despre chemarea de la Marea Tiberiadei. Astfel, pericopele de la Matei şi de la Marcu despre chemarea primilor ucenici nu au o paralelă în această Evanghelie. Cum nu are, de altfel, nici relatarea de la Luca. Sf. Ioan Teologul va prezenta şi el o pescuire minunată. Dar în timp ce minunea de care ne vorbeşte Sf. Luca se petrece la începutul relaţiei dintre Iisus şi primii Săi ucenici, pescuirea minunată de la Ioan are loc după Înviere (In 21,1 şi urm.), deci la sfârşitul relaţiei pământeşti a lui Iisus cu ucenicii Săi.
6. Accente teologice specifice la Sf. Matei. În modul specific în care Evangheliile prezintă acest moment discernem accente nu lipsite de o mare valoare teologică. Şi chiar dacă şi la Marcu chemarea primilor ucenici şi răspunsul lor prompt nu au antecedente în întâlniri anterioare ale acestora cu Iisus, o trăsătură specifică a textului mateian ne dezvăluie o perspectivă la care ţine Matei şi care se dovedeşte de o mare actualitate şi pentru noi.
Această trăsătură reiese mai ales din contextul în care situează Sf. Matei scurta relatare a chemării primilor ucenici. Marcu reţine foarte bine ideea că Iisus îi cheamă să devină „pescari de oameni”; acest lucru îl face tot aşa de bine şi Matei. În lumina parabolei năvodului (Mt 13,47-50), este absolut clar că expresia „pescari de oameni” defineşte activitatea misionară pe care o vor desfăşura Sfinţii Apostoli. Am văzut că expresia apare, de asemenea, la Sf. Luca. Faptul este important. Domnul îi cheamă pe Apostoli – şi este vorba, în mod clar, de Cei Doisprezece – să devină vestitori ai Evangheliei Sale şi să adune în „năvodul” Împărăţiei Sale pe toţi cei pe care îi vor „pescui” prin misiunea lor apostolică. Evanghelia de la Matei se şi încheie cu trimiterea Apostolilor ca „pescari de oameni” la „toate neamurile” (Mt 28,18-20).
Aici însă, Matei lărgeşte perspectiva. Pericopa este precedată (în 4,12-16) de referirea, în legătură cu venirea lui Iisus în „Galileea neamurilor”, la însăşi Biserica dintre neamuri (la ceea ce se numeşte, cu un termen tehnic, Biserica păgâno-creştină) şi la credincioşii veniţi dintre păgâni, la noul popor al lui Dumnezeu care, dacă înainte zăcea „în întuneric” şi „în umbra morţii”, acum, prin Evanghelia lui Hristos, „a văzut lumină” (adică pe Hristos–Lumina). Exegeţii subliniază faptul că Matei este un exponent al comunităţii sale, al Bisericii sale şi că, vorbind de comunitatea lui Matei, trebuie să ne gândim la o Biserică din Siria (poate chiar la Biserica din Antiohia). Preocuparea lui Matei pentru Biserica sa, pentru problemele şi dificultăţile ei – o preocupare prezentă peste tot în prima Evanghelie – se vădeşte şi în cazul de faţă. Scriind despre chemarea primilor ucenici imediat după referirea la „Galileea neamurilor” şi la cei dintre neamuri care au văzut „lumină mare”, Sf. Matei dă noţiunii de „ucenic” un sens larg. S-a spus, cu drept cuvânt, că „ucenici” este în Evanghelia de la Matei „un termen eclesiologic”, în sensul că membrii Bisericii sunt, în general, „ucenici”; şi că, pentru comunitatea bisericească din care face parte şi căreia i se adresează, în primul rând, Sf. Matei, textul despre chemarea ucenicilor vorbeşte, de fapt, despre însăşi originea ei (Ulrich Luz, Das Evangelium nach Matthäus, EKK, vol. I, Benziger/Neukirchener, ed. a 4-a, 1997, p. 175). Că aceasta este perspectiva lui Matei rezultă şi din ceea ce urmează după istorisirea despre chemarea primilor ucenici (adică din ceea ce se numeşte contextul posterior al pericopei). Într-adevăr, în continuare (Mt 4,23-25) este vorba de chemarea multor ucenici. Iisus străbate „toată Galileea” şi vestea despre El ajunge şi „în toată Siria”. Peste tot, El Îşi desfăşoară activitatea mesianică prin cuvânt („propovăduind Evanghelia Împărăţiei”, v. 23) şi prin faptă (adică prin minuni). Chemarea la ucenicie este astfel adresată tuturor. Şi răspunsul celor care primesc această chemare este tot atât de prompt ca şi al celor patru ucenici de care a fost vorba în contextul imediat anterior: „Şi mulţimi multe mergeau după Iisus, din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan” (v. 25). Cuvintele folosite sunt aceleaşi: „Au mers după El”, citim în versetele 20 şi 22, despre modul în care au răspuns cele două perechi de fraţi; „mergeau după El”, citim în v. 25, despre mulţimile de „ucenici” pe care îi atrăgea pe urmele lui Iisus propovăduirea „Evangheliei Împărăţiei” şi faptele Sale minunate.
7. Actualitatea chemării la ucenicie. Din cele de mai sus, se vede clar că Sf. Matei relevă actualitatea chemării Mântuitorului pentru oamenii din vremea în care el îşi scria Evanghelia. Şi, prin ei, pentru noi, cei de astăzi. Da, evanghelistul relatează chemarea primilor ucenici. Dar interesul său nu este numai – şi în primul rând – acela de a face istorie. Chemarea ucenicilor şi răspunsul lor la această chemare are, pentru Sf. Matei, o semnificaţie „tipică” (exemplară). Mântuitorul care străbătea odinioară hotarele Ţării Sfinte este Acelaşi cu Hristos Cel preamărit de-a dreapta Tatălui. Sau, cum va spune Epistola către Evrei, „Iisus Hristos – ieri şi azi şi în veac – este Acelaşi” (13,8). Cu aceeaşi putere adresează El oamenilor chemarea, atunci şi acum, de a-I deveni ucenici. Şi singurul răspuns adecvat la această chemare este de a lăsa toate şi de a‑I urma Lui îndată. Oriunde se propovăduieşte Evanghelia Împărăţiei (Mt 4,17 şi 23), oamenii sunt chemaţi la o ascultare şi la o supunere radicală.
Iată marea lecţie pe care ne-o dă Evanghelia de astăzi!
Nu este vrednic de Hristos cel ce iubeşte ceva din lumea aceasta mai mult decât pe Hristos (Mt 10,37). Ba, mai mult, nu este vrednic de Hristos acela care nu rupe chiar relaţiile de familie atunci când acestea îi sunt o piedică în calea urmării Sale (Mt 19,27-29; cf. Lc 14,26). Iar această supunere radicală faţă de Hristos şi faţă de Evanghelia Sa – arată Sf. Matei –, o supunere care poate implica chiar smulgerea din propria familie, se cere din partea tuturor „ucenicilor”, a tuturor membrilor Bisericii.
Prin însuşi faptul că este închinată Sfinţilor români – a celor cunoscuţi şi recunoscuţi ca atare, dar, deopotrivă, a celor necunoscuţi, cu mult mai mulţi – Duminica aceasta ne arată că şi noi putem deveni ucenici adevăraţi ai Mântuitorului. Sunt sfinţi pe care, pe drept, ni-i socotim mai apropiaţi; oameni care au trăit la noi şi în condiţii deloc mai uşoare decât ale noastre. Şi cât de fericiţi putem fi că-i avem, că pământul patriei noastre poartă urmele paşilor lor sfinţi şi păstrează moaştele lor!
Iubitul meu frate, şi pe tine te cheamă Domnul Hristos să fii ucenicul Său. Şi ţie îţi adresează chemarea mântuitoare de a lăsa toate şi de a-I urma Lui, pe calea cea slăvită a Crucii şi a Învierii. Auzi tu chemarea Lui blândă, dar fermă şi radicală? Şi este, oare, răspunsul tău pe măsura acestei chemări? Eşti tu, cu adevărat, ucenic al Domnului?
PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!