sâmbătă, 8 iulie 2017

Demonizări

1. Gadara, Gherasa, Gherghesa. Toate cele trei Evanghelii sinoptice istorisesc minunea (Mt 8,28 – 9,1; Mc 5,1-20; Lc 8,26-39). Relatarea de la Matei este însă cea mai scurtă. Sfinţii Marcu şi Luca ne oferă o serie de detalii suplimentare, al doilea (Luca) folosind îndeaproape textul celui dintâi (Marcu).
O primă problemă o constituie faptul că la Marcu şi la Luca este vorba de un singur demonizat, în timp ce la Matei sunt doi. Această deosebire se poate explica în două feluri: fie că Iisus a vindecat atunci doi demonizaţi, dar numai unul dintre ei şi-a exprimat dorinţa de a-L urma pe Iisus şi numai acela a devenit un vestitor al Mântuitorului, Sfinţii Marcu şi Luca fiind interesaţi îndeosebi de acest final fericit al întâmplării (Mc 5,18-20; Lc 8,38-39); fie că Sfântul Matei combină într-o singură relatare două vindecări de demonizaţi, săvârşite în momente diferite.

O a doua problemă este aceea a denumirii ţinutului în care s-a petrecut minunea. În ediţia sinodală, la Matei şi Marcu apare „ţinutul Gadarenilor”, iar la Luca „ţinutul Gherghesenilor”. Problema provine de la variaţia existentă în manuscrise. În toate cele trei relatări sinoptice, unele manuscrise au „Gadarenilor”, altele au „Gherasenilor”, iar altele au „Gherghesenilor”. Gherasa era o cetate din regiunea Decapole (Decapolis); ea există până astăzi, în Transiordania, având o denumire apropiată de cea din antichitate: Jerash. Deoarece se află la o distanţă de aproape 50 km spre sud-est de lacul Galileii, este puţin probabilă localizarea aici a minunii din Evanghelia de astăzi. Gadara era şi ea o localitate din Decapole, aflată la vreo 8 km spre sud-est de Lacul Galileii (denumirea ei modernă este Um Qeis); „ţinutul” ei, după o informaţie pe care o avem de la Iosif Flaviu (Vita, IX, 42), se întindea până la „marginile Tiberiadei” (= Lacul Galileii). Cât despre varianta „Gherghesenilor”, şansele ca ea să fie originală sunt foarte puţine; se crede că această variantă constituie o corectare introdusă de Origen în secolul III şi preluată apoi de unele manuscrise. Origen preferă denumirea „Gherghesa” nu pentru că ea ar fi existat în manuscrisele pe care le cunoştea – el nu ne spune nimic despre aceasta –, ci pe temeiul îndoielnic al unei tradiţii locale (ea este locul „de unde se arată că porcii au fost aruncaţi de către demoni”) şi pe temeiul încă şi mai îndoielnic al etimologiei („Gherghesa – zice el – înseamnă «locul celor care au îndepărtat»” şi astfel denumirea „cuprinde o referinţă profetică la purtarea faţă de Mântuitorul a cetăţenilor acelor locuri, care «L-au rugat să se ducă din hotarele lor»”). (Cf. Bruce M. Metzger, A Textual Commentary on the Greek New Testament, United Bible Society, London/New York, 1975, p. 23-24). În ediţiile critice ale textului original grecesc s-a adoptat – cu o anumită marjă de incertitudine şi ţinându‑se seama mai ales de „atestarea externă”, adică de frecvenţa apariţiei în manuscrisele existente – „Gadarenilor” în textul mateian şi „Gherasenilor” în textele celorlalte două Evanghelii.
2. Legiune. În plus faţă de textul mateian, la Marcu şi la Luca demonii sunt siliţi să-şi demaşte numele: „Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care‑ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el” (Lc 8,30; cf. Mc 5,9). O legiune a armatei romane din acea vreme cuprindea nu mai puţin de 6000 de pedestraşi, plus trupele auxiliare. Mântuitorul pune această întrebare nu numai pentru ca ucenicii să-şi dea seama cât de îngrozitor era răul de care era stăpânit acel om, ci şi pentru a-l readuce pe demonizat la conştiinţa propriei sale personalităţi, care, în străfundul ei rămăsese neafectată de demonizare. O condiţie a vindecării sale era aceea ca el să realizeze că nu este identic cu puterile cele rele care-i dictau comportarea.
3. Un nou vestitor al lui Hristos. Sfinţii Marcu şi Luca mai au în plus faţă de textul mateian un important dialog între omul vindecat şi Iisus: „Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Lc 8,38-39; cf. Mc 5,18-20). Dacă „mulţimea” din ţinut Îl alungă pe Iisus, acest om, deşi nu-i este îngăduit să-L urmeze, se face un adevărat ucenic al Mântuitorului şi un apostol al Său pentru cetatea sa, ba chiar, dacă ţinem seama de textul de la Marcu, pentru întreaga regiune (5,20: „şi a început să vestească în Decapole câte i-a făcut Iisus lui”).
4. „Mulţimea de posedaţi care sunt pradă patimilor”. Din relatările evanghelice ale acestei minuni, ca şi, în general, din relatările despre vindecările de demonizaţi din alte texte biblice putem învăţa foarte multe lucruri folositoare pentru a ne apăra de asuprirea demonilor şi de pierzarea în care caută ei să ne arunce. Iar dacă suntem deja victime ale uneltirilor lor, putem învăţa cum să ne vindecăm de răul pe care ni-l pricinuiesc. Tâlcuirile patristice adaugă multe precizări importante. Ele insistă asupra faptului că demonizaţi sunt nu numai cei care manifestă diferite forme de nebunie ce pot fi cauzate de o posesiune demonică, ci şi toţi cei care sunt robi ai patimilor. Unii Sfinţi Părinţi asimilează cele şapte duhuri necurate de care vorbeşte Mântuitorul în Mt 12,45 şi pe cei şapte demoni ce ieşiseră din Maria Magdalena (Lc 8,2; cf. Mc 16,9) cu cele şapte păcate de moarte (a se vedea, de pildă, Herma, Păstorul, Porunca II, 3; V, 2, 8; IX, 11; X, 2; XII, 2, 2; Pilda IX, 22, 3; în vol. Scrierile Părinţilor apostolici,  de Pr. D. Fecioru, PSB, 1, Bucureşti, 1979, p. 247, 253, 258, 258-259, 263, 307). Dionisie Areopagitul vorbeşte de „mulţimea de posedaţi care sunt pradă patimilor” (Ierarhia bisericească, PG 3, 436B). Acest fel de demonizare îl paşte pe oricare dintre creştini, căci patimile continuă să se manifeste în noi atâta vreme cât n-am ajuns la asemănarea cu Dumnezeu. Patimile reprezintă în noi partea omului celui vechi. Noi avem însă puterea de a ne opune lucrării diavolului. Prin harul Botezului, am fost eliberaţi de sub tirania vrăjmaşului; astfel încât, dacă nu ne supunem lui cu voia, el nu poate nicidecum să exercite vreo influenţă asupra noastră. Chiar dacă un om botezat a fost o vreme, datorită nevegherii sale, victimă a lucrărilor demonice, el îşi păstrează, în virtutea harului primit la Botez, puterea de a opune acestor lucrări un refuz categoric în orice moment al vieţii sale şi de a se întoarce prin pocăinţă.
5. Lupta împotriva duhurilor rele. Diavolul nu cunoaşte odihnă în efortul său de a-i atrage pe oameni în căderea sa. Sfântul Antonie cel Mare înva­ţă că diavolii „pe noi, creştinii, pizmuindu-ne, toate le mişcă, voind să ne împiedice în suişul spre cer, ca să nu ne urcăm acolo de unde au căzut ei”. Şi adaugă: „De aceea e nevoie de multă rugăciune şi nevoinţă, ca primind cineva prin Duhul darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte cele ale lor: care dintre ei sunt mai puţin răi, care mai răi decât aceia şi în ce uneltire se străduieşte fiecare dintre ei şi cum poate fi învins şi scos fiecare din bine. Căci multe sunt meşteşugirile lor şi multe cursele lor. Fericitul Apostol şi cei ce le-au cunoscut ca el pe acestea zic: „Nu ne sunt necunoscute gândurile lor” (II Cor 2,14)” (Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa cuviosului Părintelui nostru Antonie, XXII, în Idem, Scrieri, Partea a doua, trad., introd. şi note de Pr. Prof. D. Stăniloae, PSB, 16, Bucureşti, 1988, p. 207).
Sfântul Antonie a ajuns el însuşi să cunoască „gândurile” celui rău; cu acest discernământ duhovnicesc, el ne oferă învăţături de mare valoare privind lupta împotriva duhurilor rele. El ne îndeamnă, în primul rând, că „nu trebuie să ne temem de momelile lor” şi că nălucirile pe care le pricinuiesc aceste duhuri „nu sunt nimic, ci se mistuie îndată, mai ales dacă omul se întăreşte cu credinţa şi se împrejmuieşte cu semnul crucii” (ibid., XXIII, p. 207). Mântuitorul l-a biruit  şi l-a legat pe balaurul diavol „ca pe o vrabie, ca să ne putem bate joc de el” (Iov 40,19-24). Atât el cât şi demonii cei împreună cu el au fost doborâţi la pământ ca nişte scorpii şi şerpi, spre a fi călcaţi în picioare de noi creştinii. Şi dovada acestui fapt e că noi vieţuim potrivnic lui. Căci cel ce se lăuda să sece marea şi să cuprindă lumea, iată că nu poate să împiedice acum nevoinţa voastră şi nici pe mine să grăiesc împotriva lui. Să nu luăm, deci, seama la cele ce spune, căci minte, nici să ne speriem de nălucirile lui, fiind şi acestea mincinoase” (ibid., XXIV, p. 208).
Aşa ne vorbeşte marele Antonie, care, prin viaţa sa ascetică şi prin puterea rugăciunii, necontenit l-a făcut de ruşine pe ispititor şi care, mai ales, într-o înfruntare dramatică, descrisă mai înainte în aceeaşi viaţă a sa scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare (VIII-X), a ieşit biruitor împotriva unei hoarde de demoni care luau chipul a diferite fiare şi-l atacau chiar fizic, pricinuindu-i răni grele şi extrem de dureroase. Sfântul „gemea de durerea trupului, dar veghea cu mintea. Şi bătându-şi joc de ei, zicea: „Dacă aţi avea vreo putere în voi, ar fi fost destul să vină numai unul din voi. Dar fiindcă v-a slăbit Domnul, încercaţi să mă speriaţi prin mulţime. E un semn al neputinţei voastre că luaţi chipurile animalelor”. Şi îndrăznind, iarăşi zicea: „De sunteţi tari şi aţi luat putere împotriva mea, nu zăboviţi, ci năvăliţi. Iar de nu puteţi, pentru ce vă tulburaţi în zadar? Nouă ne este pecete şi zid de apărare credinţa în Domnul nostru”. De aceea, încercând multe, scrâşneau din dinţi, încât se făceau mai degrabă pe ei de râs, decât pe el” (ibid., IX, p. 199).
Multe alte mărturii şi îndemnuri de acest fel găsim în viaţa citată a Sfântului Antonie. Este important să reţinem această învăţătură că diavolul este neputincios în faţa credinciosului întărit prin credinţa în Hristos şi prin harul Său. Credinţa în Hristos este pavăza cu care, cum zice Sfântul Apostol Pavel, vom putea stinge „toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului” (Ef 6,16). Bineînţeles, nu trebuie să uităm că avem de dus lupta împotriva demonilor. „Căci lupta noastră – zice Apostolul – nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpâni­torilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri” (Ef 6,12). Dar, în Hristos, avem certitudinea biruinţei.
6. Despre cei care se predau de voie celui rău. Din nefericire mulţi dintre creștini nu-și exercită puterea pe care au primi­t‑o prin Sfântul Botez. Ei se dedau la tot felul de păcate, predându-se astfel fără luptă vrăjmaşului mântuirii lor. Mai mult, necunoscând puterea harului, ei îşi fac o prea înaltă părere despre puterea celui rău şi socotesc că nici nu i s-ar putea împotrivi cu succes. Ba chiar ajung să creadă şi să spună că e mai sigur să te pui bine şi cu diavolul. De aici, nu numai renunţarea cu totul la lupta împotriva ispitelor, ci şi recurgerea la vrăjitorie şi, în general, la mijloacele oculte, prin care, în orbirea lor, oamenii lipsiţi de credinţa cea mântuitoare cred că pot pune în folosul lor puterea demonilor. Toate acestea sunt, de fapt, forme de satanism, prin care oamenii, în loc să se închine lui Dumnezeu, se supun şi le aduc un cult nebunesc demonilor. Mai ales datorită acestor grave rătăciri satanice se ajunge la formele cele mai acute de demonizare, manifestate prin pierderea raţiunii, prin nebunie. Mulţi dintre cei care ajung la diferite forme de nebunie sunt victime ale recurgerii la vrăjitorie. Dionisie Areopagitul scrie: „Renunţând la a-şi conforma viaţa după pilda dumnezeiască, ei adoptă, dimpotrivă, simţămintele şi purtările mârşavilor demoni; întorcându-se, prin nebunia cea mai rea şi cea mai pierzătoare pentru ei, de la bunătăţile care există cu adevărat şi a căror posedare înfruntă moartea şi aduce o fericire veşnică, ei îşi îndreaptă dorinţele şi faptele spre stricăciunile materiei şi spre mulţimea patimilor, spre plăcerile cele stricăcioase şi pierzătoare, spre aparenţa nesigură a acestei fericiri himerice pe care o oferă realităţile străine” ( cit., PG 3, 432C).
7. Diagnoză și terapeutică duhovnicească. Trebuie să precizăm că, chiar în aceste cazuri, demonii nu pot altera însăşi fiinţa sufletului omenesc. Ci ei acţionează asupra sufletului prin mijlocirea trupului, pe care-l pot afecta mai uşor şi în chip mai direct. Evagrie Ponticul notează, într-adevăr, că demonii caută să altereze starea sufletului modificând constituţia trupului şi acţionând asupra creierului (Cuvânt despre rugăciune, 68 şi 72, în Filocalia, trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, vol. I, Sibiu, 1947, p. 82 şi 83). Iar Sfântul Ioan Casian dă indicaţii precise asupra modului în care lucrează diavolul în anumite cazuri de posesiune: „Duhul necurat intră în acele membre în care se găseşte puterea sufletului şi, impunân­du‑le o greutate nemăsurată şi de nesuferit, cufundă şi înăbuşă într-o întunecime foarte deasă puterile minţii. Vedem că uneori se petrec lucruri asemănătoare şi din cauza vinului, sau a febrei, sau a unui frig prea mare, sau din alte cauze din afară. Diavolul, care căpătase puterea asupra trupului lui Iov, a fost oprit de Domnul să intre şi în sufletul acestuia, cum se vede din cuvintele: „Iată, îl predau în mâinile tale, dar nu te atinge de sufletul lui” (Iov 2,6), adică să nu-i iei mintea, slăbindu-i locuinţa sufletului, să nu‑i întuneci inteligenţa şi înţelepciunea când el îţi rezistă, înăbuşind cu greutatea ta partea principală a inimii lui” (Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, VII, 12, în Idem, Scrieri alese, trad. de Prof. Vasile Cojocaru şi Prof. David Popescu, PSB, 57, Bucureşti, 1990, p. 421).
Când nebunia este cauzată de demonizare – şi adeseori, chiar dacă nu e singura cauză, demonizarea poate fi una din cauzele bolii – terapeutica medicală nu va putea, ea singură, să conducă la vindecare. E nevoie atunci şi de o terapeutică duhovnicească. Biserica posedă mijloacele acestei vindecări. În vieţile sfinţilor citim despre nenumărate vindecări de demonizaţi săvârşite de creştinii îmbunătăţiţi şi mai ales de părinţii cu darul discernământului duhovnicesc şi cu putere asupra duhurilor necurate. Fundamentul acestei terapeutici este rugăciunea. Alte mijloace sunt: Sfântul Maslu şi ungerea cu untdelemnul sfinţit la această Sfântă Taină, stropirea cu apă sfinţită, rugăciunea cu punerea mâinilor pe capul bolnavului. Uneori este necesară exorcizarea, în forma ei tradiţională, care însă trebuie aplicată numai pe baza unui bun discernământ duhovnicesc şi de către părinţi îmbunătăţiţi. În deja citata Viaţă a Cuviosului Părintelui nostru Antonie (LXIII, p. 228-229) este relatată vindecarea unui demonizat, la care marele Părinte a folosit şi exorcismul.
Dar nu numai aceste forme de demonizare trebuie vindecate, ci tot ceea ce înseamnă cădere în robia celui rău. Tot păcatul, adică, toată patima. „Demonul e mult iubitor de păcat”, zice Sfântul Antonie cel Mare (ibid., VII, p. 196). El caută în tot felul să ne atragă în cursa lui. „Cei deprinşi cu luptele care se duc înlăuntrul omului ştiu bine că suntem ispitiţi neîncetat de viclenia vrăjmaşului”, zice Sfântul Casian (op. cit., VII, 8, p. 419). El însă adaugă imediat: „Diavolul poate într-adevăr să ne ispitească, dar noi avem libertatea voinţei, prin care primim sau respingem ispitele lui… Este sigur, aşadar, că nimeni nu poate fi amăgit de diavol, dacă n-a consimţit el însuşi prin voinţa sa liberă la aceasta” (ibid.). Mai mult, aşa cum spuneam, prin harul Botezului am fost eliberaţi de sub tirania vrăjmaşului şi am primit puterea de a ne opune lucrării sale.
Dumnezeu Însuşi îngăduie uneori să fim ispitiţi de satana, prin suferinţe trupeşti, pentru îndreptarea şi purificarea noastră. Astfel, Sfântul Pavel vede în „ghimpele” din trupul său – o boală cronică, ce se manifesta din timp în timp prin crize violente – un „înger al satanei”, căruia Domnul i-a îngăduit să-l „bată peste obraz” pe Apostol spre a nu se trufi pentru multele sale daruri şi descoperiri (II Cor 12,7-9). Sfântul Casian zice că Dumnezeu îi iubeşte atât de mult pe cei credincioşi, încât, chiar pentru greşeli foarte uşoare, îi lasă să fie chinuiţi trupeşte de satana, uneori cu boli grele, pentru ca ei să fie curăţiţi aici, pe pământ, de orice pată şi să treacă în veşnicie ca aurul şi argintul încercat în foc, fără a mai avea nevoie de vreo altă curăţire (ibid., VII, 25, p. 428). Să nu ne întristăm de aceste suferinţe, care sunt spre mântuirea noastră. Ci, văzând în ele semne ale iubirii nemărginite a lui Dumnezeu, să fim mulţumitori.
Evanghelia acestei Duminici, care ne înfăţişează pe de o parte vindecarea de către Mântuitorul Hristos a unui demonizat, iar pe de altă parte pierzarea de către demoni a turmei de porci, ne arată, în esență, două lucruri: bunătatea lui Dumnezeu, manifestată în Hristos; şi răutatea diavolului. Dumnezeu ridică şi vindecă pe cel fără speranţă de scăpare; iar demonii, chiar dacă se recunosc biruiţi, caută totuşi să facă tot răul de care mai sunt în stare.
Înțelegem noi, oare, cu adevărat, ce măreață izbăvire ne oferă iubirea și harul lui Hristos?
 PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!