sâmbătă, 26 august 2017

Tânărul cel bogat – Predică la Duminica a XII – a după Rusalii

Iată-ne, iubiţi credincioşi, ajunşi în Duminica numită şi a „tânărului celui bogat”, a cărui poveste este cuprinsă în Evanghelia de la Matei, la capitolul 19, versetul 16-26. Să luăm împreună aminte la text!
„Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: «Învăţătorule bun, ce bine voi face, ca să am viaţa veşnică?» Iar El a zis: «De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile». El I-a zis: «Care?» Iar Iisus a zis: «Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi».
Zis-a Lui tânărul: «Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?»
Iisus i-a zis: «Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi!»

Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: «Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu».
La acest cuvânt, ucenicii s-au uimit foarte, zi-când: «Dar cine poate să se mântuiască?»
Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: «La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă»”.
Iată-ne, iubiţilor, în faţa icoanei acestui tânăr care, printre altele, se vădeşte a fi un tânăr foarte bine intenţionat. Este printre puţinele ori când Domnul intră în vorbă cu cel care Îl întreabă, pentru că, în genere, spune Scriptura, cutărică a între-bat pe Domnul, voind să-L ispitească. Tânărul nu-L întreabă pentru a-L ispiti pe Hristos, în genul aceluia cu: „Se cuvine să dăm cezarului, sau nu se cuvine să dăm cezarului”, ci iată: tânărul Îl întreabă pentru că voia să se îndrepte pe sine. Voia să se îndrepte pe sine, întrebându-L pe învăţător ce bine să facă pentru a avea viaţă veşnică. Domnul nu-i spune ce bine are de făcut, ci-i spune ce trebuie făcut: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!”
„Păzeşte poruncile!” – îi zice Domnul – ca şi cum ar fi binele cel mai de preţ. Păzeşte poruncile, zice Domnul, ca şi cum cu ele ai avea deodată înaintea ochilor tăi Împărăţia întreagă. Păzeşte poruncile, pentru că, fără păzirea lor, n-ai cum să vezi Împărăţia lui Dumnezeu. Păzeşte poruncile, pentru că poruncile sunt ferestrele prin care poţi privi în Împărăţie.
Tânărul, nu ca unul care habar n-are de Dumnezeu, ci ca unul care încearcă, într-adevăr, să se îndrepte pe sine, întreabă: „Care sunt poruncile?” Nu ca şi cum nu le-ar şti, poate doar cu o doză de a vedea dacă este corect sau este incorect ce a făcut până acolo, sau poate cu dorinţa aceasta a tinereţii de a-şi dovedi sieşi că este bună de ceva. Şi Domnul înşiră poruncile, dar i le înşiră altfel decât le ştim noi în Decalog: „Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
Unele le ştim deja. Ordinea lor: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta…” ne arată clar că firii acesteia tinereşti îi sunt caracteristice mai ales acestea dintâi: uciderea, adulterul, furtul, mărturisirea strâmbă sau necinstirea părinţilor. Şi Domnul pune foarte bine în sistemul de valori redimensionat aceste porunci, pentru că El venea să „plinească Legea”, nu s-o strice, dar venea s-o plinească împlinind-o, dar şi dăruindu-i plinăta-te deplină prin prezenţa Sa. Pentru că adaugă ceva la sfârşitul poruncilor acestora, care şochează un pic: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” înseamnă, de fapt, să iubeşti pe aproapele tău cum Dumnezeu îl iubeşte, pentru că Dumnezeu ne iu-beşte mai mult decât ne iubim noi pe noi înşine – spunea Sfântul Siluan. Şi aşa este. Să-l iubesc pe aproapele meu ca şi cum Dumnezeu ar privi prin mine sau ca şi cum eu aş privi prin ochii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte: să-l iubesc pe aproapele meu mai mult decât mă iubesc eu pe mine însumi.
Mai este ceva aici care aproape şochează: Domnul nu citează extrem de corect din Scriptură. Cu alte cuvinte, nu este un evanghelizator în sensul modern al cuvântului, un turuitor de versete, ci citează aşa cum îi era necesar tânărului la punctul respectiv, în momentul respectiv. Aviz acelora care cred că dacă vor să-L vestească pe Dumnezeu trebuie să ne turuie nouă: „din Evanghelia… capitolul… şi versetul…” imediat, pentru a da soluţii la toate problemele noastre. Niciodată n-o să combatem avortul citând numai din Scriptură… Sau niciodată n-o să facem pe vreun om să se lase de băut numai citându-i Scriptura. Sau niciodată n-o să putem face să se lase un copil, un tânăr, de adulterul sau de păcatul său, citând numai din Scriptură, „înşirând cuvinte goale / ce din coadă au să sune”, potrivindu-le cum ne taie pe noi capul… Ci, iată, dăruindu-le tinerilor sistemul de valori de care au nevoie, arătându-le că a fi tânăr cu adevărat înseamnă „să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aceasta este tinereţea fără bătrâneţe pe care Hristos ne-o oferă ca răspuns la tinereţea îmbătrânitoare a vieţii de fiecare zi. Iar ultima poruncă, aceea: „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” ne trece tineri în veşnicie, pentru că cine iubeşte are inima tânără până dincolo de mormânt.
Tânărul aproape că rămâne şocat şi dă un răs-puns care pe noi, aproape pe toţi, ne şochează: „Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?” adică: „Doamne, eu pe acestea le-am împlinit, aş vrea să fiu desăvârşit! Ce-mi mai lipseşte?”
Şi Domnul îl loveşte exact acolo unde tânărul, care deja probabil începuse să se înfumureze, exact acolo, aşadar, unde tânărul era mai slab: în dorinţa lui de bogăţire, în dorinţa lui de lux, în dorinţa lui de a trăi bine. Iisus i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează‑Mă”. Cu alte cuvinte: Sărăceşte-te de tine, ca să te îmbogăţeşti de Mine! Despoaie-te de averile tale, ca să te înveşmântezi cu averile Mele! Împrăştie-ţi averea ta acelora care au nevoie de minimum de supravieţuire, pentru ca tu să poţi supravieţui la maximum în Împărăţia Mea!
E şocant răspunsul fără cuvinte al tânărului care pleacă întristat, căci avea multe avuţii. Domnul şi Dumnezeul nostru identificase în mărul minunat ce I se arătase, locul unde sapă viermele mai cu putere: era dorinţa tânărului de a trăi bine, era falsul ideal al tânărului…
În epoca ce tocmai a apus în România – dacă a apus! – povestea un părinte care era exilat în Lunca Dunării, în Bărăgan, că se întâlnea el, licenţiat în teologie şi-n istorie, cu studii de Drept în Franţa, cu foarte multă puşcărie făcută sub ruşi şi mai apoi sub comuniştii noştri rusizaţi, povestea că veneau la orezăria unde muncea el ca motorist tineri de pe la facultăţi sau de prin licee, ca să mai facă câte un ban în Câmpia Bărăganului. Şi-i întreba: „Ce-ţi doreşti tu cel mai mult?” Unul dintre ei răspundea: „Aş vrea să am haine de la Romarta” – în vremea aceea, o casă de lux, în moda anilor ’50-’56 – să mă îmbrac bine, să mănânc bine…”
„Şi mai departe?” „Păi… cam atât”. Pe o altă tânără a întrebat-o: „Tu ce-ai vrea să se aleagă de tine în viaţă?” „Păi aş vrea să termin facultatea – ea era studentă la Biologie – vreau să termin facultatea, să mă căsătoresc cu Ionică, să avem copii…” „Bine, şi mai departe?…” Nu mai exista mai departe în idealul lor, pentru că prea-i învăţaseră mulţi că se trag din maimuţă… şi începuseră să trăiască exact ca maimuţele: numai pentru pântec şi pentru săritul dintr-o creangă în alta. Umanitatea lor era călcată în picioare de o doctrină care nu voia să creadă că omul este chipul slavei lui Dumnezeu.
De ce vă spun aceasta? Pentru că, vai nouă! dacă privim bine împrejurul nostru, vedem că marea majoritate a tineretului are idealul foarte aproa-pe de nasul său, extrem de aproape şi că mulţi dintre ei trăiesc numai pentru – daţi-mi voie să folosesc cuvântul – pentru ţoale de gală, pentru chefuri de gală, pentru o viaţă care mai mult îi apropie de iad decât de Împărăţia lui Dumnezeu. Şi noi toţi, ce ne numim creştini, suntem de vină că nu strigăm din mijlocul discotecilor, din mijlocul barurilor, din mijlocul străzilor, de pe acoperişurile caselor: „Să ne pocăim toţi, că se apropie Împărăţia lui Dumnezeu!”
Nu la modul jignitor. Domnul nu jigneşte pe tânăr. Comentariul pe care-l face, îl face după plecarea tânărului. Deci nu la modul jignitor, ci la modul în care trebuie să ne ajutăm aproapele, iubindu-l ca pe noi înşine. De aceea, important este, pentru a-i putea ajuta pe fraţii noştri tineri, mai tineri şi copii, să treacă peste marile crize prin care, fără îndoială, trebuie să trecem toţi ca oameni, să le oferim înaintea ochilor lor idealul creştin! Să le arătăm că, dincolo de burta noastră şi de hainele noastre şi de modul nostru de a fi, este haina Împărăţiei, este hrana Împărăţiei şi este modul de a trăi în Împărăţia lui Dumnezeu, acolo unde toate cele după care alergăm pe pământ nu mai au nici o valoare. Nu cred – şi rămân convins în ceea ce spun – nu cred că în Împărăţia lui Dumnezeu se circulă cu maşini luxoase şi se trăieşte în hoteluri şi se cheltuiesc bani grei pentru a te face mai frumos, pentru a te tunde mai interesant, pentru a vedea un film mai deştept, ci adevărata comoară cu care poţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu este marea taină a iubirii aproapelui, marea taină a iertării aproapelui, despre care am vorbit în săptămânile ce au trecut, şi mai cu seamă, marea taină a iubirii lui Dumnezeu.
Concluzia Domnului: „Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor”, ba Domnul şi exemplifică: „Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât un bogat în Îm-părăţia lui Dumnezeu”. Exemplificările pe care Dumnezeu le dă, concluzia Lui ar trebui să ne pună pe gânduri pe toţi, pentru că fiecare dintre noi ne credem şi ne visăm mai bogaţi decât suntem. Şi trebuie să purtăm de grijă ca nu cumva bogăţia noastră să fie orientată în jos, spre altă împărăţie decât cea a lui Dumnezeu.
Cine ne-ar asculta acum, cuvântând despre această pildă, se va fi întrebat exact ca Apostolii: „Bine, atunci cine poate să se mântuiască?” Iată răspunsul: „Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”. Adevărul e că este imposibil să ne mântuim, imposibil, de-a dreptul imposibil să ne mântuim fără Dumnezeu. Dar cu Iisus Hristos, Domn şi Dumnezeu, posibilitatea mântuirii noastre este extrem de apropiată. Numai că noi de fiecare dată trebuie să ne trudim, să ne trudim din cale‑a-fară pentru a putea să ne bucurăm de rostul şi de rodul trudei noastre.
Finalul Evangheliei, capitolul din Evanghelie, capitolul 19, pe care Evanghelia din Biserică nu-l atinge, dar care merită luat în ochi de către noi, este reacţia lui Petru la ceea ce spusese Domnul, pentru că zice: „Iată, noi am lăsat toate” – pentru că-L auzise pe Domnul zicând: Lasă toate şi-Mi urmează! „Iată, noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat. Cu noi ce va fi?” Iar Iisus le-a zis: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul Slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăs-prezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat fraţi sau surori sau tată sau mamă, sau femeie, sau copii va primi însutit înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.”
În numele Lui însă trebuie lăsate toate acestea, nu în numele unor false ideologii creştine, nu în numele unor false umanisme, ci în numele Lui, în numele Aceluia în care „tot genunchiul să se plece”. În numele lui Iisus Hristos.
Imaginea aceasta din urmă ne duce cu gândul la spusa Scripturii că sfinţii vor judeca lumea. O să ziceţi: „E greu de crezut”. Ei, nu-i chiar atât de greu de crezut. Iată, să ne închipuim în ochii minţii o întâlnire între omul contemporan şi Hristos la Judecată, când îi va spune lui Hristos: „Doamne, iartă-mă, dar în vremea comunistă n-am putut mânca decât salam, n-am putut posti, pentru că n‑aveam decât salam cu soia, iartă-mă, uite, asta este!…” Fără îndoială că Domnul nu este într-atât de stupid încât să-l certe neapărat pentru asta, dar închipuiţi-vă că ar zice: „Nu s-a putut posti? Dar ia cheamă-l pe părintele cuviosul cutare, sau pe sora cutare, care a locuit în mijlocul oraşului şi mânca numai pâine cu apă…” Sau: „Doamne, n-am avut vreme să citesc, ştii, probleme cu ochii… E drept că m-am uitat mai mult la televizor decât trebuie, dar totuşi, n-am avut cum citi…” „Tu, om văzător, n-ai avut cum citi? Ia cheamă-l pe părintele Teofil, nevăzătorul, să le spună cum a putut el, orb, să citească de-atâtea zeci de ori Scriptura şi de-atâtea sute de ori sute de pagini de-ale Sfinţilor Părinţi!”
Iată cum sfinţii vor judeca lumea! La tot ceea ce noi vom spune că n-am putut să facem, Dumnezeu ne va aduce argumentele vii ale contemporanilor noştri care au putut să facă…
Îmi îngădui să vă citesc în încheiere, pentru a vă dovedi că trudă este mântuirea noastră, spusa unui sfânt contemporan nouă, a unui părinte îmbunătăţit, arhimandritul Sofronie din Anglia, ucenic de-al Sfântului Siluan Athonitul, care într-o carte despre rugăciune spunea aşa: „Orice faptă creştinească se leagă obligatoriu cu truda. Iubirea, ca cel mai înalt lucru, cere şi cel mai mare efort. Viaţa creştinului în fiinţa sa lăuntrică este urmarea lui Hristos. «Ce ai tu? Tu urmează-Mi Mie!» cum spune Mântuitorul în Evanghelia de la Ioan (21, 21-22). Fiecare credincios, într-o oarecare măsură, repetă drumul Domnului, dar nu stă în puterea lui să-şi ia crucea pe umeri pentru a merge în Ghetsimani şi mai departe pe Muntele Golgota, căci: «fără Mine – zice Domnul – nu puteţi face nimic», şi cui i s-a dat această înfri-coşătoare binecuvântare, acela şi-a anticipat învierea sa, credinţa şi milostenia lui Dumnezeu. Iată de ce acel «Să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze» sau «Du-te, vinde-ţi averea, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea urmea-ză‑Mi!», o dată împlinite, anticipează învierea noastră”.
Să luăm aminte, aşadar, că Domnul belşugului astăzi ne cere să ne despovărăm de posibilele lanţuri ale prea marii dorinţe de a avea totul pe pă-mânt. Binecuvântat fie El, Adevăratul dătător de bogăţie! Amin.
 Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
din ”Cântare de biruinţă cântând” 
Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzate 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2012

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!