duminică, 31 decembrie 2017

Predică la Anul Nou - Pr. Ilie Cleopa

Părinţilor şi fraţilor şi iubiţi credincioşi,

...(Astăzi) Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare din Răsărit prăznuieşte trei sărbători: Anul Nou, Tăierea îm­pre­jur cea după trup a lui Hristos Mântuitorul şi Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capado­chi­ei. Şi pentru că... nu se poate cuprinde într-o pre­di­că tot ce ar trebui spus despre aceste trei praznice, m-am gândit... să mă ocup într-o mică parte din predică de însemnătatea anului nou.


Cum s-a ajuns la noi, românii, să se prăznuiască anul nou la 1 ianuarie? Iată prin ce împrejurări s-a ajuns la aceasta şi ce însemnătate are anul nou.

Să ştiţi, fraţilor şi părinţilor, că Dumnezeu a făcut lumea aceasta primăvara şi a terminat-o, cum aţi auzit, în şase zile. Dar vinerea aceea, când s-a terminat lumea, era în ziua de 14 martie, când era lună plină. Aşa dogma­ti­seşte Dumnezeiescul Părinte Ioan Damaschin. Nu se ştia pe atunci ce-i acela calendar, că nici nu era zidit omul, sau după ce l-a zidit, omul era deocamdată în Rai.

După mărturia unor teologi, Adam şi Eva au stat şapte sute de ani în Rai, iar alţii zic că numai şapte zile, sau şaptezeci; alţii că şapte ani.

Toţi sunt pentru cifra şapte, dar nu se ştie exact cât au stat ei în Rai. Lui Dumnezeu, când a făcut lumea cu cuvântul, nu I-au trebuit ciocane şi hârleţe şi sapă şi mistrie ca să o facă: „El a zis şi s-au făcut. El a poruncit şi s-au zidit” (Psalmii 148, 5). Dar a pus lumii acesteia nişte legi veşnice; toate se rotesc cu atâta precizie în ceasul universului, se învârtesc cu o precizie de înspăimântă şi pe îngeri, nu numai pe oameni. Pentru ce? Pentru că e lucrul lui Dumnezeu Atotţiitorul.

Şi când a făcut Dumnezeu lumea, soarele era la zenit, adică în mijlocul cerului. Dar stihiile lumii făcute de El, pământul şi cerul şi soarele şi luna şi stelele nu au stat nemişcate nici o clipă, ci mereu se mişcă. Toate se mişcă în cerc, ele veşnic se întorc de unde au plecat. Aşa se mişcă stelele, aşa soarele şi luna, aşa toate planetele şi tot ce a făcut Dumnezeu. Tuturor le-a pus lege să se mişte şi totodată să nu se mişte la întâmplare, ci cu mare rânduială. Încât s-au uimit şi cei mai învăţaţi oameni ai lumii din anti­chi­ta­te şi au cunoscut pe Dumnezeu din zidiri, fără să-L cu­noască din Scripturi. Şi au strigat: „Mare eşti, Doam­ne şi minunate sunt lucrurile Tale!”. Aşa a fost mai apoi ca­zul şi cu Isaac Newton, cu Kepler şi cu ceilalţi mari astro­nomi, care din singură mişcarea universului au în­ţe­les că este o mână, este un centru de îndrumare care le poartă pe acestea cu atâta precizie.

Mişcarea regulată în cerc a stelelor ne dă calen­da­rul. Dar prin ce l-a întemeiat Dumnezeu în chip deosebit? L-a întemeiat prin cei doi ochi ai lumii: soarele şi luna. După ei a făcut să se orienteze toată suflarea, până la sfârşitul lumii. Şi aţi auzit că se vorbeşte în Pascalie de crugul soarelui şi de crugul lunii. Ce este crugul soa­re­lui? Este un ciclu de 28 de ani, de când soarele porneşte de la punctul lui şi face atâtea rotaţii în fiecare an, încât ajunge în 28 de ani exact la locul de unde a pornit. Iar ciclul lunar este de 19 ani. Luna merge în jurul pământului de 13 ori într-un an, dar în jurul soarelui, are nevoie de 19 ani, până ajunge de unde a pornit şi iar şi iar şi iar... . Astfel, ciclul lunar are 19 ani, iar ciclul solar e de 28 de ani. Şi până ce luna înconjoară soarele de 19 ori, soarele face ocolul cerului în 28 de ani. Înmulţeşte pe hârtie 28 cu 19; cât dă? 532 de ani. Acesta e ciclul mare pascal, după care s-a întocmit Pascalia de Sfântul Chiril al Alexandriei şi a lui Dionisie cel Mic şi a altor paschologi.

Şi de ce am luat istoria aşa de departe? Ca să vedeţi cum a ajuns anul nou la noi. Deci, când s-au făcut primele calendare din epoca străveche, pe timpul lui Irod, împăratul Ninivelor, ei nu se orientau, ca noi, după ca­len­dare cu 12 luni, că nu ştiau. Ei aşteptau mişcarea as­tre­lor cereşti, a crugului soarelui sau al lunii şi ştiau că a tre­cut un an din crugul soarelui şi doi şi trei şi la 29 de ani va fi împlinit ciclul mare solar sau crugul soarelui, cum îl numeau ei. Şi când luna se va întoarce de 19 ori, va fi împlinit ciclul mare luni-solar al lor.

Mai târziu s-a mai deşteptat lumea. Aşa vechii chal­dei, popor mai vechi decât evreii, au fost mari astronomi. Ei au împrumutat mult civilizaţiei egiptenilor şi perşilor, apoi aceştia elinilor şi aşa mai departe, până a ajuns în părţile noastre, ale Europei. Aceia au observat şi alte miş­cări pe cer, nu numai mişcările soarelui şi ale lunii şi trep­tat au început să alcătuiască un fel de calendar pe pă­mânt, după calendarul cerului sau după calendarul soa­relui sau al lunii solare.

Calendarul ceresc fiind opera lui Dumnezeu, nu ră­mâ­ne nici o iotă în urmă şi nu poate să se clintească, pen­­tru că zice: „poruncă a pus şi nu va trece” (Psalmii 148, 6). El nu poate să rămână în urmă. Iar calendarele făcute de oameni au fost mii până acum, ba poate zeci de mii.

În fiecare epocă, după mintea din acel timp: au fost calendare de umbră, calendare de soare, calendare de nisip, calenda­re­le faraonilor Egiptului, cum a fost Ramses şi alţii. Au fost o mulţime de calendare la egipteni şi la popoare mai vechi ca egiptenii, cum au fost de pildă asirienii. Unele se con­duceau după calendare fructifere; când se coceau por­tocalii, şi asta se întâmpla de două ori pe an, socoteau că s-a împlinit un an. A fost calendarul Nilului, care a func­ţionat sute de ani. Căci Nilul se revărsa periodic, de do­uă ori într-un an. Dar Nilul, din cauza ploilor de la Ecuator, se revărsa uneori mai înainte de două luni, altă dată mai în urmă şi aşa mai departe. Ei ştiau că atunci când s-a făcut orezul, sau s-a revărsat Nilul de două ori, e anul nou.

Dar ştiinţa n-a fost mulţumită cu calendare din aces­tea. Şi nici nu trebuia să fie, sau să se ia după lu­cruri de acestea care n-au mers regulat. De aceea, oa­me­nii au vrut să facă alte calendare, mai bune, ca să se apro­pie mai mult de calendarul cerului, de calendarul pe care l-a făcut Atotţiitorul Dumnezeu. Primii care au în­ce­put să facă aceste calendare au fost egiptenii. Ei au făcut pri­ma dată calendarul de 12 ani, măcar că luna avea câte 28-30 de zile şi calendarul lor era mai scurt decât ca­len­da­rul de acum, anul având numai 354 de zile.

Poporul iudeu – care a fost în robia egiptenilor 430 de ani – când a ieşit din robie a împrumutat calen­da­rul egiptean, căci altul mai bun nu se găsea în acea vre­me şi l-au folosit pe el 1500 de ani, până la Împăratul Iuliu Cezar, cu circa 44 de ani înainte de venirea Mântui­torului. Dar până la acea dată calendarul folosit ră­mă­se­se foarte mult în urmă. De aceea romanii, vrând să-şi fa­că un calendar mai bun, au trimis – pe vremea lui Iu­liu Cezar – pe Iulian Sosigene în toate părţile lumii, să va­dă care calendar e mai aproape de calendarul ceresc, ca­re se potriveşte mai mult cu calendarul Dumnezeiesc.

Şi acela fiind însărcinat de împăratul Iuliu Cezar, a cercetat toate calendarele de pe valea Nilului, din Pa­les­ti­na, de prin Africa şi tot pe al evreilor l-a găsit mai a­proa­pe, fiindcă era luat de la egipteni. Dar lipseau 11 zile şi şase ceasuri faţă de mişcările astrelor de pe cer. Deci i-a mai adăugat 11 zile şi şase ceasuri. Din anul de 354 de zi­le s-a făcut calendarul de 365 de zile. Şi la patru ani, în­mulţind cele şase ceasuri care treceau în plus în fiecare din aceşti ani, mai erau 24 de ceasuri, deci mai puneau o zi. Aşa s-a născut anul bisect, adică trei ani de câte 365 de zile, iar al patrulea (bisect) de 366.

La început toate popoarele, respectând tradiţia du­pă care începutul lumii a fost în martie, de atunci înce­peau anul, indiferent ce calendar ar fi avut ele. Aşa au so­cotit şi egiptenii şi evreii şi romanii. Mai apoi romanii au adăugat lunile ianuarie şi februarie şi au stabilit în­ce­pu­tul anului la 1 ianuarie.

Ei aveau obiceiul că în ziua de 1 ianuarie luau im­po­zitele de la popor, schimbau pe dregători, plăteau sa­la­rii­le la salariaţi, la militari, îi avansau pe unii din aceştia la grade mai mari.

Tot la 1 ianuarie aveau şi cele mai mari festivităţi, iar cu acest prilej făceau mare zarvă de cân­tece şi jocuri, cum le vedeţi până acum. Că de la ro­mani şi de la păgâni vin obiceiurile acestea de-a umbla din poartă în poartă şi a fluiera şi a cânta şi a face câte şi mai câte. Că nu de la Biserica lui Hristos vin acestea, ci de la popoarele păgâne, căci romanii le-au împrumutat de la egipteni, egiptenii de la asirieni şi aşa mai departe. Obiceiurile acestea nu sunt creştineşti, ci păgâneşti, fiind­că şi noi ne tragem din popoare păgâne, căci şi ro­ma­nii şi dacii au fost popoare păgâne.

Dar lumina credinţei lui Iisus Hristos a strălucit la Ro­ma şi în Imperiul Roman din sudul Dunării, iar de aco­lo a trecut şi la daci, dincoace de Dunăre, mai ales du­pă ce Dacia a fost cucerită de Traian şi mulţime de co­lo­nişti din Peninsula Balcanică au inundat ţara strămo­şi­lor noştri. Şi aşa a ajuns creştinismul cu lumina credinţei dincoace de Dunăre şi a început să înflorească aici Bi­se­ri­ca lui Hristos. Dar prin aceşti colonişti au venit la noi şi obi­ceiurile acestea de 1 ianuarie. Şi aşa se fac în această zi petreceri în loc de sfinte slujbe de mulţumire lui Dumnezeu şi de cerere a ajutorului Lui. Obiceiurile aces­tea au trecut de la ei la noi, cum le vedeţi până astăzi, pre­cum şi calendarul de 12 luni. Astfel am ajuns şi noi, românii, să prăznuim ziua de 1 ianuarie, ziua anu­lui nou civil.

Vi le-am spus acestea tare pe scurt, pentru că nu vi le pot arăta acum mai pe larg. Oamenii s-au obişnuit de la început să pună semne câţi ani au trecut de la zi­di­rea lumii. Biblia nu spune aceasta, căci ea nu se ocupă de cronologie. Ea e o carte de morală, de sfinţenie, plină de Duhul Sfânt. Prin ea se arată că există Dumnezeu, că El este Creatorul lumii, se arată legile date de El în­tre­gu­lui univers, se arată că El pedepseşte păcatul şi răsplă­teş­te virtutea, că cei ai Lui sunt drepţi, sfinţi, iar ceilalţi sunt păcătoşi şi vor lua plată după faptele lor şi osândă din­colo. De acestea se ocupă Biblia.

Auzi – zic unii – că Biblia spune că numai şapte mii de ani are lumea aceasta! Te rog să-mi arăţi, învăţatule în Biblie, unde spune Biblia că lumea-i de şapte mii de ani? Ia-o de la un cap la altul şi dacă ţi se va arăta undeva în Scriptură că lumea-i numai de şapte mii de ani, atunci dă-o pe foc!

Nu. Oamenii au pus termen de când s-a zidit lu­mea. Marele Vasile în Hexaimeron vorbeşte de temelia pă­mân­tului, de facerea lumii, arătând – după mărturia Sfin­tei Scripturi – că pământul era netocmit şi nevăzut. „Dar când era, nici tu nu ştii, nici eu, ci numai Cel ce l-a fă­cut, Dumnezeu”, spune Sfântul Ierarh. Deci Biblia spu­ne că pământul era netocmit şi nevăzut (Facerea 1, 2). Care e­ra netocmirea pământului? Ea stătea în faptul că n-avea nici o vegetaţie, nici un animal, nu era nimic.

Apoi ne dez­văluie care era cauza nevederii: erau apele, căci pă­mân­tul era în fundul apelor; precum şi faptul că nu exis­tau încă cei ce au ochi (Sfântul Vasile cel Mare, „Hexaime­ron”, pp. 6-8). Cine să-l fi văzut pe atunci? Dumnezeu îl ve­dea unde era, dar nu erau zidite cele cu ochi, nici ani­ma­le­le, nici oamenii, nici păsările. Dar pământul era, căci el da­tează de multe milioane de ani, poate să fi fost acolo de sute de milioane. „Dumnezeu a făcut pământul şi Singur El ştie de când este pământul şi cât are să mai dăi­nu­ias­că”, răspunde Marele Vasile celor ce iscodeau vârsta pă­mân­tului.

Dumnezeu a zis să se adune apele întru adu­nă­rile sale şi să se arate pământul. El l-a scos cum ai scoa­te caşul din zer la stână. Aşa a scos Dumnezeu pă­mân­tul din ape. Şi nu-i nici o greutate la Dumnezeu aceas­ta, căci auzi ce spune Marele Vasile: „Te minunezi că pământul e mare? Ascultă pe Isaia: «Doamne, Tu ai fă­cut pământul ca pe nimic!» (Isaia 40, 23)”. Nimic e el înaintea lui Dumnezeu.

E mare pământul? Dar planeta Jupiter e de 1300 de ori mai mare decât Pământul şi are patru sa­te­liţi mult mai mari ca Pământul. Dar Sirius, care-i de mi­lioane de ori mai mare chiar decât Soarele! Ce-i la Dumnezeu pământul? Pentru mine-i mare şi-i minunat, dar nu şi pentru Cel care l-a făcut. Acela l-a făcut, cum zi­ce Isaia, ca pe o nimica şi toate popoarele lumii înaintea Lui sunt ca o picătură din cadă.

Şi au pus oamenii semne de la zidirea lumii, că atâ­ţia ani sunt de la Adam şi toţi ceilalţi au auzit de la unul, dar nimeni nu ştie precis câţi ani sunt de la Adam. Unii zic că Hristos a venit în lume la 5508 ani de la face­rea lumii, alţii la 4999. Cronologii nu se învoiesc la ce an a venit Hristos în lume, pentru că nimeni nu ştie exact când a făcut Dumnezeu lumea şi câţi ani sunt de la zidi­rea lumii.

Când s-a zidit lumea numai Dumnezeu ştie, ni­meni altcineva. Aşa spunea Marele Vasile. Dar oamenii au sta­bilit un fel de epoci, de ere. Ei au zis: atâţi ani sunt de la Adam, apoi zic că a fost era lui Avraam ş. a. Unele le-au pus în legătură cu diferite evenimente: era alexan­dri­nă, de când Alexandru cel Mare a avut război cu perşii; era romană, de la fondarea Romei; apoi era martirilor, de la începutul creştinismului până pe vremea lui Diocle­tian. Dar de abia de la împăratul Justinian, de la 517, au început să se numească anii de la Hristos.

Era creştinismului nostru începe de la Mântuitorul... . Am vrut să vă spun câte ceva despre anul nou. Aşa a ajuns şi la noi să se prăznuiască anul nou şi să se înceapă de la 1 ianuarie, după tradiţia ră­ma­să nouă de la Roma.

Şi sunt calendare diferite şi astăzi. În Abisinia, o ţa­ră creştină, creştinii primesc tăierea-împrejur, ca evreii.

Sunt popoare care au calendarul cu doi ani, cu trei ani mai înainte, sau cu şase. Dar calendarul cel mai a­pro­piat de calendarul luni-solar este calendarul pe care-l avem noi, ortodocşii. El este îndreptat de conferinţa in­ter­or­todoxă de la Constantinopol, din 15 noiembrie 1923, pe timpul Patriarhului Meletie al V-lea şi e cel mai a­proa­pe de cel ceresc. În 42.000 de ani, el abia rămâne cu o zi în urmă. Iar calendarul gregorian, pe care l-a îndrep­tat Papa Grigore al IX-lea în 1583, prin marele filosof şi as­tronom Lilie, rămâne la 3.600 de ani cu o zi şi o noapte în urmă; deci el rămâne mai mult în urmă ca al nostru, din punct de vedere ştiinţific. Noi după calendarul acesta ne călăuzim şi el este aprobat de toată Biserica.

Dar vreau să vă spun că, începând de la anul nou, gri­ja noastră cea mai mare trebuie să fie alta: cel mai ma­re lucru e să ne înnoim viaţa, să luăm aminte cu fiecare an nou să lăsăm câte un păcat care ne stăpâneşte cine ştie de când şi să punem în locul lui o virtute, să iertăm gre­şalele celor ce ne-au supărat, să-i iertăm pe toţi, să în­ce­pem anul nou cu inima curată şi cu credinţă în Dumnezeu, să nu începem la crâşmă cu beţie, cu fluiere, cu câte şi mai câte petreceri. Că dacă începi bine din ziua în­tâi, fiindcă ziua bună se arată de dimineaţă, aşa o să-ţi meargă tot timpul.

Du-te prin sate acum, în noaptea aceasta: e iadul pe faţa pământului! Iată cum ştiu oamenii să mulţu­meas­că lui Dumnezeu că le-a mai dat un an de viaţă! Dar vine moartea şi-l strânge de gât, de nu mai poate spune nici preotului ce a făcut, că i s-a legat limba! Cât ar mai vrea el atunci să-i mai dea Dumnezeu un ceas; dar nu-i mai dă, e rânduit: când ţi-o veni ceasul, te ia şi te duce. Ai vrea să te rogi: „Doamne, mai dă-mi un minut!”, dar nu-ţi dă, ai avut destule! Dumnezeu este prea drept, ţi-a dat vreme, dar n-ai vrut să te îndrepţi, să te pocăieşti, să plângi, să te rogi. Ţi-a dat atâţia ani de viaţă şi n-ai avut nici o grijă. Şi atunci vei vedea că nu mai este pocăinţă în timpul morţii.

Deci, să ne gândim că, trecând un an de zi­le, foarte mult trebuie să plângem lui Dumnezeu că n-am fă­cut nimic bun şi să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a aju­tat cu mila şi cu îndurarea Lui să trecem iarăşi 365 de zile şi să ajungem până azi.

Toţi trebuie să mulţumească. Toată zidirea lui Dumnezeu. Căci viaţa şi fiinţele şi toate vremile sunt în mâ­na lui Dumnezeu. Tocmai acum trebuie să mulţumim lui Dumnezeu, ca să nu vină urgia Domnului peste noi.

Aşteptăm mila lui Dumnezeu, dar odată n-are să mai fie timp. Căci vine moartea pentru fiecare, vine drep­ta­tea lui Dumnezeu, de care nu poate scăpa nimeni, nu pot scăpa nici împăraţii. Unde-s împărăţiile, unde-s fa­ra­o­nii Egiptului, unde sunt sultanii turcilor, unde-s craii Ger­maniei, unde-s împăraţii de care se cutremura lumea, un­de-s împărăţiile, unde-s cetăţile, unde-s oraşele, unde-i oraşul Pompei şi unde este Cartagina şi oraşele vechi ca­re s-au dărâmat de cutremur?! Unde-s cetăţile lumii, unde-s puternicii, unde-s cei învăţaţi, unde-s filosofii, unde-s cei care au purtat schip­tru, cei care au purtat diademe şi ale căror capete stră­lu­ceau ca soarele, unde-s?! Praf, pământ şi pulbere s-au fă­cut! Aşa-i dreptatea lui Dumnezeu şi vai de noi de chel­tuim vremea în zadar! Marele Apostol spune: „Răs­cum­păraţi vremea, că zilele rele sunt”.

Vom cere să mai trăim un minut şi n-are să ne mai dea Dumnezeu. Pentru că trecem fără griji prin viaţa aceas­ta, ne încurcăm cu grijile veacului de parcă am fi ne­muritori. Fum suntem. În toată ziua Biserica ne spune: „Omul ca iarba; zilele lui ca floarea câmpului, aşa vor în­flori” (Psalmii 102, 15). I-a spus Dumnezeu lui Isaia, pentru toţi: „Tot trupul e iarbă şi slava omului ca floarea ierbii, uscatu-s-a iarba şi floarea ei a căzut”; şi iarăşi zice Duhul Sfânt în Psalmi: „Zilele lui ca umbra trec”, „că s-au stins ca fumul zilele mele”; şi iarăşi: „anii lor ca un paianjen s-au socotit”; şi iarăşi: „zilele mele ca umbra s-au plecat şi eu ca iarba m-am uscat”. Pentru cine vorbeşte aici Duhul Sfânt? Pentru noi. Să avem urechi, să nu fim surzi!

Să nu ne astupăm urechile, că visuri suntem sub soare. Oricine ar fi, praf şi pulbere este. Nimic nu rămâne veşnic pe pământ. Unde-s puternicii de care se cutre­mu­ra lumea până ieri? Du-te şi vezi-i în gheena, cum îi mun­cesc dracii! Du-te şi întreabă-i acolo: cu ce v-aţi ales din viaţa aceasta? Unde a rămas stăpânirea, unde ştiin­ţa, unde puterea popoarelor? I-a luat după dreptate moar­tea şi-i ţine în legături până în ziua Judecăţii de apoi.

Să ve­ghem, dar, cum petrecem timpul înaintea Dom­nu­lui, căci negreşit vom muri şi ne va cere socoteală ce-am vorbit în fiecare clipă şi ce-am gândit şi ce-am lucrat.

Aceasta v-o spun pentru anul nou: să mulţumim Preasfintei Treimi şi Preacuratei Maicii Domnului, care mijloceşte pentru toată lumea, că ne-a învrednicit să trea­că un an.

Să ne hotărâm, în inima noastră, să punem în­ce­put bun şi să petrecem de aici înainte cu Dumnezeu, creş­tineşte.

Să ne împăcăm cu Dumnezeu mai înainte de a ne răpi moartea. Amin!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!