"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

duminică, 8 iulie 2018

Omilie la (vindecarea) slăbănogul(ui) coborât prin acoperiş

Sfântul Ioan Gură de Aur

l. Când am vorbit acum câtăva vreme despre slăbănogul care zăcea pe un pat lângă scăldătoare , am găsit multă şi mare comoară. N-am săpat în pământ, ci am săpat în sufletul lui şi am găsit comoara! Nu comoară cu aur şi argint şi pietre preţioase, ci plină de putere de a îndura, de înţelepciune, răbdare şi multă nădejde în Dumnezeu, care-i mai scumpă decât tot aurul şi toată bogăţia. Bogăţia cea materială este supusă vicleniei hoţilor, gurii calomniatorilor, mâinii spărgătorilor şi răutăţii slugilor. Iar când scapă de toate acestea, atunci atrage asupra stăpânilor ei prăpădul cel mai mare: deşteaptă ochii invidioşilor, şi de aici se nasc mii şi mii de furtuni. Dar bogăţia cea duhovnicească scapă de toate aceste primejdii: este mai presus de orice pericol; îşi râde de hoţi, de spărgători, de invidioşi şi calomniatori, îşi râde chiar de moarte. La moarte nu se desparte de cei ce o au, ci atunci mai cu seamă, după moarte, este mai sigură stăpânirea ei; călătoreşte o dată cu stăpânii ei, se mută cu ei în viaţa viitoare, ajunge minunat apărător al celor cu care a păşit pe celălalt tărâm şi-L pleacă pe Judecător spre îndurare.


Această bogăţie am găsit-o şi noi din belşug săpând în sufletul slăbănogului. Martori îmi sunteţi voi, care aţi luat cu multă râvnă din bogăţia lui duhovnicească, dar n-aţi secătuit-o. Aşa e natura bogăţiei duhovniceşti: se aseamănă cu izvoarele apelor; dar, mai bine spus, întrece chiar belşugul de ape al izvoarelor, căci atunci e mai îmbelşugată bogăţia aceasta, când sunt mulţi cei care iau din ea. Nu se împarte, nici nu se micşorează când intră în suflete, ci odată intrată, rămâne în fiecare suflet necontenit întreagă şi nefurată; căci bogăţia aceasta niciodată nu poate pieri. Lucrul acesta s-a întâmplat şi atunci. Atât de mulţi dintre voi s-au aplecat asupra acestei comori, şi toţi aţi luat din ea după putere. Dar pentru ce vorbesc de voi, când bogăţia lui duhovnicească a rămas întreagă, cu toate că de atunci şi până astăzi i-a îmbogăţit pe mii şi mii? Să nu ne simţim niciodată obosiţi în faţa acestei bogăţii duhovniceşti; ci, atât cât putem, să scoatem şi acum din ea şi să vedem pe Stăpânul Cel iubitor de oameni, să vedem pe sluga cea răbdătoare! Treizeci şi opt de ani a luptat cu o boală de nevindecat; a fost chinuit mereu, dar nu s-a necăjit, n-a scos cuvânt de hulă, n-a învinuit pe Făcător, ci a îndurat cu curaj şi cu multă blândeţe nenorocirea aceea.

– De unde se vede asta? Scriptura nu ne-a spus nimic lămurit din viaţa lui de mai înainte, ci ne-a făcut cunoscut atâta numai: că era bolnav de treizeci şi opt de ani . La fel, nu ne-a spus nici că nu s-a necăjit, nu s-a revoltat, nu s-a descurajat!

– Şi totuşi Scriptura ne-a spus asta, dacă iei seamă cu luare-aminte la cuvintele ei, nu în treacăt şi la întâmplare. Când auzi că a venit la el Hristos, pe Care nu-L cunoştea cine este, ci-L socotea simplu om, căruia-I vorbea cu atâta blândeţe, poţi vedea înţelepciunea lui de mai înainte. Când Hristos 1-a întrebat: Voieşti să te faci sănătos? , n-a spus ceea ce putea să spună: “Mă vezi paralizat şi la pat de atâta vreme, şi mă mai întrebi dacă vreau să mă fac sănătos? Ai venit să mă insulţi când sunt aşa de nenorocit? Ai venit să mă ocărăşti, să-Ţi baţi joc de mine şi să râzi de nenorocirea mea?”  N-a grăit,  nici  n-a gândit astfel,  ci  a spus  cu blândeţe: Da, Doamne!  Dacă după treizeci şi opt de ani de boală era aşa de liniştit, aşa de blând, cu toate că-i fusese încercată toată tăria sufletului, toată puterea gândurilor, gândeşte-te ce om trebuie să fi fost el la începutul bolii lui! Ştiţi doar cu toţii că bolnavii nu sunt la fel de morocănoşi la începutul bolii, ci mai târziu, după ce zac mai multă vreme. Atunci mai cu seamă, când boala se lungeşte vreme îndelungată, devin împovărători, atunci sunt de nesuferit tuturora. Dacă omul acesta cugeta aşa după atâţia ani de boală, dacă răspundea atât de blând, apoi este limpede că şi mai înainte a îndurat suferinţa lui cu multă tărie.

Gândindu-ne dar şi noi la acestea, să imităm răbdarea celui ce-a fost rob ca şi noi! Paralizia aceea e îndestulătoare ca să întărească sufletele noastre. Nimeni nu-i atât de trândav şi atât de slab, încât, gândindu-se la mărimea suferinţei aceleia, să nu îndure cu mult curaj toate nenorocirile ce-ar veni peste el, oricât de greu de suferit ar fi! Nu numai însănătoşirea lui, ci şi boala lui ne-au ajuns pricină de foarte mult folos. Vindecarea lui a deşteptat sufletele ascultătorilor spre slăvirea lui Dumnezeu, iar boala şi neputinţa lui v-au îndemnat la răbdare şi v-au îmboldit spre aceeaşi râvnă. Da, chiar faptul că a zăcut de o astfel de boală şi că boala i s-a prelungit atâta vreme, chiar asta este un semn al purtării de grijă a lui Dumnezeu. După cum giuvaergiul toarnă aurul în cuptorul de topit şi-1 lasă să fie încercat la foc până când vede că a ajuns cu totul curat, tot aşa şi Dumnezeu lasă să fie încercate în necazuri şi suferinţe sufletele oamenilor, până când ajung curate şi limpezi; şi culeg mult folos din această încercare. Deci şi acesta este un foarte însemnat chip de binefacere.

2. Să nu ne tulburăm dar, să nu ne descurajăm când suntem supuşi încercărilor! Dacă giuvaergiul ştie cât timp trebuie să lase aurul în cuptor şi când să-1 scoată, şi nu-1 lasă să stea până se strică sau arde de tot în foc, cu mult mai mult Dumnezeu ştie aceasta; şi când vede că am ajuns curaţi, ne scoate din încercări, ca nu cumva, din pricina mărimii şi mulţimii relelor, să ne împiedicăm şi să cădem. Să nu ne necăjim deci, nici să fim mici la suflet de cădem în vreo nenorocire neaşteptată, ci să ne lăsăm în voia Celui Ce cunoaşte bine necazul nostru, ca să ne cureţe prin foc sufletul, cât timp va voi El. Face aceasta spre folosul şi câştigul celor încercaţi. De aceea un înţelept ne îndeamnă zicând: Fiule, de te apropii ca să slujeşti lui Dumnezeu, pregăteşte-ţi sufletul pentru încercări, încordează-ţi inima ta şi rabdă, şi să nu te tulburi în vremea încercării!  Să lăsăm, spune acest înţelept, în seama lui Dumnezeu totul! El ştie bine când trebuie să ne scoată din cuptorul răutăţilor. Trebuie dar să ne lăsăm în toate împrejurările din viaţă în seama Lui, să-I mulţumim totdeauna, să le îndurăm cu recunoştinţă pe toate, fie binefacerile, fie pedepsele, pentru că şi acesta este un chip de binefacere. Doctorul este doctor nu numai când spală, hrăneşte şi scoate la aer, în grădini, pe bolnav, ci şi când arde şi taie. La fel, tatăl este tată nu numai când îngrijeşte de fiul său, ci şi când îl alungă din casă, când îl ceartă, când îl bate; nu-i atunci mai puţin tată decât dacă îl laudă. Ştiind deci că Dumnezeu este mai iubitor decât toţi doctorii, nu iscodi, nu-I cere socoteală pentru felul în care te vindecă, ci să ne lăsăm deopotrivă în seama Lui, fie că vrea să ne dea tihnă, fie că vrea să ne pedepsească! Şi prin una, şi prin alta ne face sănătoşi şi prieteni ai Lui. Dumnezeu ştie ce nevoie avem fiecare dintre noi şi care e folosul fiecăruia; ştie cum şi în ce chip să ne mântuiască pe fiecare dintre noi, şi pe calea aceea ne duce. Să-L urmăm dar oriunde ne-ar porunci, să nu întrebăm deloc, fie că ne porunceşte să mergem pe o cale uşoară şi lesnicioasă, fie că ne porunceşte să mergem pe o cale anevoioasă şi aspră. Aşa a făcut şi slăbănogul acesta. Un chip de binefacere faţă de el a fost acesta, că i-a curăţit sufletul într-un timp atât de îndelungat, făcându-1 să intre, ca într-un cuptor de topit, în fierbinţeala încercărilor. Alt chip de binefacere, nu mai mic decât cel dintâi, a fost acela că (Domnul) i-a stat alături în vremea încercărilor şi i-a dat multă mângâiere. El era Cel Ce-1 ţinea, îl îmbărbăta şi-i întindea mâna, nelăsându-1 să cadă. Dar când auzi că Dumnezeu îl întărea, nu-1 lipseşti pe paralitic de laude, nici pe el, nici pe alt om care a îndurat cu răbdare încercările. De-am fi de mii de ori înţelepţi, de-am fi mai puternici şi mai tari decât toţi, n-am putea rezista nici celei mai mici încercări dacă ne-ar lipsi ajutorul lui Dumnezeu. Dar pentru ce vorbesc eu de noi, nişte oameni de rând, nişte oameni nevrednici de luat în seamă? De-ai fi Pavel sau Petru, de-ai fi Iacov sau Ioan, fără ajutorul de sus eşti biruit uşor, te împiedici, cazi! Drept dovadă, vă voi citi chiar cuvintele lui Hristos. Domnul i-a spus lui Petru: Iată, Satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu; iar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta!  Ce înseamnă a cerne ? Înseamnă “să vă ducă, să vă poarte, să vă zguduie, să vă mişte, să vă scuture, să vă chinuie, aşa cum se întâmplă cu cele pe care le cerni”. „Dar Eu, spune Hristos, 1-am oprit, ştiind că nu puteţi îndura încercarea.” Cuvintele ca să nu piară credinţa ta arată că Petru şi-ar fi pierdut credinţa dacă Hristos îngăduia Satanei să-1 cearnă. Dacă Petru, care-L iubea cu înfocare pe Hristos, care şi-a pus de nenumărate ori sufletul pentru El, care sărea totdeauna înaintea cetei apostolilor, care a fost fericit de Dascăl  şi tocmai de aceea a fost numit Petru , pentru că avea neclintită şi nestrămutată credinţa, dacă Petru ar fi fost doborât şi şi-ar fi pierdut credinţa de ar fi îngăduit Hristos diavolului să-1 încerce cât voia, cine altul ar fi putut rămâne în picioare fără ajutorul Lui? De asta şi spune Pavel: Credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui să fiţi încercaţi peste puterile voastre, ci va aduce, o dată cu încercarea, şi scăparea, ca să puteţi răbda!  Cu alte cuvinte, Pavel spune aşa: “Dumnezeu nu numai că nu ne lasă să cădem în încercări mai mari decât puterile noastre. Dar chiar în încercările care vin peste noi pe măsura puterilor noastre, chiar în acelea El este lângă noi ca să ne ajute şi să ne întărească, dacă noi mai întâi facem tot ce stă în puterea noastră. De pildă, dacă suntem râvnitori, dacă ne punem nădejdea în El, dacă-I mulţumim, dacă primim totul cu îngăduinţă, dacă răbdăm. Nu numai în primejdiile mai mari decât puterile noastre, dar chiar în cele pe măsura puterilor noastre avem nevoie de ajutorul de sus, dacă vrem să le înfruntăm curajos”. Iar în altă parte Pavel spune: Precum prisosesc patimile lui Hristos în noi, tot aşa prin Hristos prisoseşte şi mângâierea noastră , ca să putem mângâia şi noi pe cei ce sunt în tot necazul, prin mângâierea cu care am fost mângâiaţi noi înşine de Dumnezeu . Prin urmare, Cel Ce 1-a mângâiat pe Pavel, Acela a îngăduit ca Pavel să fie dus în încercări.

Uită-te acum câtă purtare de grijă are Hristos faţă de slăbănog, după ce 1-a vindecat! Nu 1-a lăsat să plece, ci găsindu-1 în templu, îi spune: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti!  Dacă Dumnezeu din ură ar fi îngăduit suferinţa paraliticului, nu 1-ar fi scăpat de boală, nici nu 1-ar fi întărit pentru viitor. Dar cuvintele: Ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău  arată tocmai acest lucru: că Hristos doreşte să oprească mai dinainte suferinţele viitoare. A pus capăt bolii, dar n-a pus capăt neliniştii, a izgonit suferinţa, dar n-a izgonit frica, pentru ca neclintită să rămână binefacerea ce i s-a făcut. Aşa face un doctor purtător de grijă! Nu pune numai capăt bolii, ci-1 întăreşte (pe bolnav) şi pe viitor. Asta a făcut şi Hristos! Amintindu-i trecutul, i-a întărit pentru viitor sufletul. Pentru că adeseori, o dată cu durerile se şterge şi amintirea durerilor, de aceea Hristos i-a spus slăbănogului: De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!, voind să-i rămână necontenit în suflet amintirea suferinţei sale.

3. Purtarea Lui de grijă şi bunătatea Lui se pot vedea nu numai de aici, ci şi din păruta Lui mustrare. Că nu a vorbit în gura mare despre păcatele sale! Da, i-a spus că din pricina lor a pătimit tot ce-a pătimit, dar n-a dat în vileag care-i erau păcatele, nici n-a spus: “Ai păcatul cutare şi cutare!”, nici: “Ai greşit cutare şi cutare!”, ci a arătat asta cu un simplu cuvânt: De acum să nu mai greşeşti! Spunându-i doar atât cât să-i amintească trecutul, 1-a făcut mai sârguitor pentru viitor. Hristos ne-a făcut cunoscută răbdarea aceluia, bărbăţia lui şi toată înţelepciunea lui, când 1-a silit să-şi plângă toată suferinţa, când paraliticul I-a vorbit despre râvna lui: până merg eu, altul se coboară înaintea mea , dar nu i-a vădit păcatele lui. Da, după cum noi vrem să stea umbrite păcatele noastre, tot aşa o vrea şi Dumnezeu; mai mult chiar decât noi. De aceea Domnul 1-a vindecat în faţa tuturora, dar sfatul şi îndemnul le-a dat îndeosebi. Niciodată Dumnezeu nu strigă în gura mare păcatele noastre, afară doar atunci când vede că nu ne pasă dacă păcătuim mereu. Chiar când spune cuvintele acestea: M-aţi văzut flămând, şi nu M-aţi hrănit; M-aţi văzut însetat, şi nu Mi-aţi dat să beau , apoi le spune pentru veacul de acum, ca să nu mai auzim aceste cuvinte în veacul viitor. Ameninţă, strigă aici în auzul tuturora, ca să nu ne strige dincolo păcatele în auzul tuturora. Tocmai pentru aceea a ameninţat cu dărâmarea cetatea Ninive, ca să n-o dărâme. Că dacă ar vrea să facă cunoscute tuturora păcatele noastre, n-ar spune mai dinainte că le va face cunoscute! Dar aşa, spune mai dinainte că le va face cunoscute, pentru ca, înţelepţindu-ne de frica vădirii lor, dacă nu de frica pedepsei, să lepădăm toate păcatele. Aceasta se întâmplă şi la botez. La botez omul este adus la scăldătoarea apelor, fără ca Dumnezeu să facă cuiva cunoscute păcatele lui; darul pe care-1 dă celui botezat îl face cunoscut şi arătat tuturora, dar păcatele nimeni altul nu le ştie decât El şi cel ce primeşte iertarea. Aşa a făcut Domnul şi cu slăbănogul acesta. Vădirea păcatelor o face fără martori; dar, mai bine spus, cuvintele lui Hristos nu-s o vădire, ci chiar o îndreptăţire; Hristos caută să-i arate pricinile suferinţei lui; îi spune, îi arată că nu în zadar, nici fără rost 1-a lăsat să sufere atâta vreme; i-a adus aminte de păcatele sale, i-a spus pricina bolii sale: Găsindu-1 în templu, spune Scriptura, i-a zis: “De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!” .

Aşadar, pentru că am cules atâtea foloase de la cel slăbănog mai înainte, haide să venim şi la altul, despre care ne vorbeşte Matei. Şi în minele de aur, în acelea se sapă mai adânc, unde se găseşte aur mai mult. Ştiu că mulţi care citesc Evangheliile fără luare-aminte socot că e vorba de unul şi acelaşi slăbănog la toţi cei patru evanghelişti. Dar nu-i aşa! De aceea trebuie să fim cu mintea trează şi cu mare luare-aminte. Cercetarea aceasta nu priveşte lucruri de puţină însemnătate, ci ea, dacă primeşte desluşirea cuvenită, este de folos şi împotriva păgânilor, şi împotriva iudeilor, şi împotriva multor eretici. Că toţi aceştia îi învinuiesc pe evanghelişti că se contrazic, că nu sunt de acord între ei. Dar nu-i aşa, Doamne fereşte! Chiar dacă persoanele pomenite de evanghelişti sunt deosebite, totuşi unul este harul Duhului, care a mişcat sufletul fiecăruia. Iar unde-i harul Duhului, e dragoste, şi bucurie, şi pace; nu-i război, nici ceartă, nici luptă sau ambiţii.

Dar cum vom arăta că nu-i vorba de unul şi acelaşi om, ci de altul deosebit? După multe semne: după timp, după loc, după împrejurări, după zi, după felul vindecării, după venirea Doctorului, după pustietatea în care se găsea cel ce a fost tămăduit.

–  Şi ce-i cu asta?, aş putea fi întrebat. M-au vorbit în chip diferit mulţi evanghelişti şi despre alte minuni?

– Da, dar altceva e să vorbească diferit, şi altceva să vorbească  potrivnic   unul   altuia.   Când   vorbesc  diferit despre unul şi acelaşi fapt, nu-i nici dezacord, nici contradicţie. Dar în istorisirile despre cei doi paralitici, ar fi contradicţie mare dacă nu s-ar dovedi că unul este slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, şi altul este acela despre care vorbesc ceilalţi trei evanghelişti. Şi am să vă dau câteva pilde, ca să vedeţi ce înseamnă să vorbeşti diferit sau să vorbeşti în contradictoriu. Un evanghelist spune că Hristos a purtat crucea ; ceilalţi, că a dus-o Simon Cirineul . Aici nu e contrazicere şi luptă între un evanghelist şi altul.

– Dar cum nu-i contrazicere între a duce crucea şi a nu o duce?

– Nu-i, pentru că s-au întâmplat şi una, şi alta. Când au ieşit din pretoriu, Hristos purta crucea; pe drum a luat-o Simon şi a dus-o el.

Tot aşa şi cu tâlharii de pe cruce. Un evanghelist spune că amândoi ÎI ocărau ; alt evanghelist, că unul îl ţinea de rău pe celălalt . Dar nici aici nu-i contrazicere.

– Pentru ce?

– Pentru că şi aici s-au întâmplat şi una, şi alta. La început, amândoi tâlharii L-au ocărât; dar mai târziu, după ce s-au făcut semnele acelea, după ce s-a cutremurat pământul, după ce s-au despicat pietrele , după ce s-a întunecat soarele , unul din ei s-a schimbat, s-a înţelepţit, a cunoscut pe Cel răstignit, a mărturisit despre împărăţia Aceluia. Şi ca să nu crezi cumva că schimbarea aceasta s-a făcut prin silnicie şi mânată din afară, şi nici să rămâi nedumerit, evanghelistul îţi arată că tâlharul acesta, chiar pe cruce, îşi păstrase la început răutatea lui de mai înainte; aceasta pentru ca să ştii că, schimbându-se prin propria sa voie şi de la sine, a avut parte de harul lui Dumnezeu, şi aşa a ajuns bun.

4. Şi sunt în Evanghelii şi alte multe locuri de acest fel, care par că se contrazic; dar nu-i nicio contrazicere între ele, căci s-au întâmplat şi cele spuse de un evanghelist, şi cele spuse de celălalt evanghelist, deşi nu în acelaşi timp; ci un evanghelist a spus ce s-a întâmplat mai înainte, altul, ce s-a întâmplat mai târziu. Aici, cu slăbănogii, lucrurile nu se petrec aşa, ci mulţimea semnelor spuse arată, chiar celor care sunt cu puţină luare-aminte, că altul este slăbănogul despre care vorbeşte Ioan, şi altul acela despre care vorbesc ceilalţi trei evanghelişti. Şi nu mică-i dovada aceasta, ca să arăţi că evangheliştii sunt de acord între ei şi nu se contrazic. Dacă la toţi evangheliştii ar fi vorba de acelaşi om în suferinţă, contradicţia ar fi mare; dar pentru că sunt doi slăbănogi deosebiţi, orice contradicţie dispare.

Haide dar să spunem pricinile care ne fac să susţinem că e vorba de doi oameni deosebiţi.

– Care sunt acestea?

– Un slăbănog este vindecat în Ierusalim, celălalt, în Capernaum; unul la scăldătoarea apelor, celălalt, într-o casă. Iată dovezile date de locul unde s-au făcut vindecările. Unul a fost vindecat în zi de sărbătoare. Iată dovada dată de împrejurări. Unul era bolnav de treizeci şi opt de ani; despre celălalt, evanghelistul nu ne spune nimic. Iată dovada dată de durata bolii. Unul a fost vindecat sâmbăta. Iată dovada dată de ziua tămăduirii. Dacă şi celălalt ar fi fost vindecat sâmbăta, Matei n-ar fi tăcut (asupra ei), nici iudeii care erau de faţă n-ar fi stat liniştiţi. Dacă iudeii s-au mâniat pe Hristos pentru altă pricină, cu toate că nu-1 vindecase pe slăbănog sâmbăta, cu atât mai mult nu s-ar fi oprit de a-L învinui dacă le mai dădea şi sâmbăta prilej s-o facă! La unul Se duce Hristos; Se duce la cel care nu avea nici un om într-ajutor: Doamne, spuse el, om nu am…!  Celălalt avea mulţi prieteni, care I-au coborât prin acoperiş chiar . Unuia i-a vindecat trupul înaintea sufletului; mai întâi i-a întărit slăbiciunea lui, şi apoi i-a zis: Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti!  Cu celălalt nu se petrec lucrurile aşa, ci mai întâi îi vindecă sufletul – că îi zice: Îndrăzneşte, fiule! Iertate îţi sunt păcatele tale!  -, şi apoi îi vindecă paralizia.

Prin cele spuse am dovedit deci bine că despre alt slăbănog e vorba la Ioan, şi de altul la ceilalţi trei evanghelişti. Trebuie acum să ne întoarcem la începutul istorisirii şi să vedem cum 1-a vindecat Hristos pe unul şi cum 1-a vindecat pe altul, şi pentru ce i-a vindecat în chip deosebit; să vedem pentru ce pe unul l-a vindecat sâmbăta, iar pe altul nu 1-a vindecat sâmbăta; pentru ce la unul S-a dus El Însuşi, iar pe altul l-a aşteptat să-I fie adus; şi pentru ce unuia i-a vindecat întâi trupul, iar altuia întâi sufletul. N-a făcut astfel la întâmplare şi fără rost, că era înţelept şi purtător de grijă. Să fim dar cu luare-aminte şi să ne uităm la Cel Ce vindecă! Dacă atunci când doctorii taie sau ard sau, în alt chip, taie de tot sau numai în parte un mădular schilodit sau bolnav, mulţi înconjoară cu înţelegere pe bolnav şi pe doctorul care operează, cu atât mai mult trebuie să facem astfel acum, când şi Doctorul e mai mare, şi boala mai grea, şi e tămăduită nu cu meşteşug omenesc, ci cu har dumnezeiesc. Acolo vezi piele tăiată, sânge curgând, carne putredă scoasă afară, simţi mult dezgust de cele ce vezi, dar şi multă compasiune şi întristare nu numai la vederea rănilor, ci şi a durerii celor arşi şi tăiaţi; că nimeni nu-i atât de împietrit, încât să stea lângă cei ce suferă acestea, să-i audă cum se vaită, şi să nu i se rupă inima, să nu se tulbure, să nu i se umple sufletul de tristeţe; cu toate acestea, le îndură pe toate din pricină că doresc să vadă. Aici nu vezi nimic (din toate acestea)! Nu se aduce foc, nu se afundă cuţitul în trup, nu curge sânge; bolnavul nu suferă, nu se vaită. Pricina? Înţelepciunea Doctorului, care n-are nevoie de niciunul din aceste mijloace din afară, ci e o singură cale îndestulătoare. E de ajuns numai porunca Doctorului, ca să se pună capăt tuturor suferinţelor.

Lucru de mirare nu-i numai acesta, că vindecarea se face cu atâta uşurinţă, ci şi acela că se face fără durere. Domnul nu pricinuieşte durere celor pe care-i vindecă. Aşadar, pentru că e mai mare minunea, mai mare vindecarea, iar plăcerea celor care privesc este lipsită de orice tristeţe, haide să fim cu luare-aminte la chipul în care vindecă Hristos. Şi intrând în corabie, a trecut şi a venit în cetatea Sa, şi iată, I-au adus Lui un slăbănog care zăcea în pat; şi văzând Iisus credinţa lor, a zis slăbănogului:”Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt păcatele!”  Aceştia care 1-au adus pe slăbănog sunt mai slabi în credinţă decât sutaşul, dar mai tari decât slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda. Sutaşul nici n-a chemat pe Doctor, nici n-a dus bolnavul la Doctor, ci s-a apropiat de Hristos ca de Dumnezeu şi a spus: Zi numai cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea! Aceştia nu L-au chemat pe Doctor în casa lor – şi în această privinţă sunt asemenea în credinţă cu sutaşul -, dar 1-au adus pe bolnav la Doctor, şi în această privinţă sunt mai slabi în credinţă, că n-au spus: Zi numai cu cuvântul! Aceştia sunt apoi mai tari în credinţă decât slăbănogul de la scăldătoare. Acela a spus: Doamne, om nu am ca să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa! ; dar aceştia ştiau că Hristos nu are nevoie de nimic: nici de apă, nici de scăldătoare, nici de altceva asemenea. Cu toate acestea, Hristos a scăpat de boală nu numai pe sluga sutaşului, ci şi pe fiecare dintre cei doi slăbănogi, şi n-a spus: “Pentru că ai credinţă mai mică, vei dobândi şi vindecare mai mică!”, ci a slobozit cu laude şi cununi pe cel ce arătase mai mare credinţă, zicându-i: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!  , iar pe cel care avusese credinţă mai mică decât sutaşul nu 1-a lăudat, dar nu 1-a lipsit de sănătate, după cum nu 1-a lipsit de sănătate nici pe cel care nu arătase niciun fel de credinţă. Ci, după cum doctorii vindecă pe bolnavi luând de la unii o sută de galbeni, de la alţii jumătate, de la alţii mai puţin, iar de la alţii nimic, tot aşa şi Hristos: a primit de la sutaş multă şi nespusă credinţă; de la slăbănogul adus de cei patru inşi, mai mică, iar de la cel de la scăldătoare, nici umbră de credinţă; cu toate acestea, pe toţi i-a vindecat.

– Dar pentru ce a învrednicit de binefacerea Sa şi pe cel care nu arătase niciun pic de credinţă?

– Pentru că nu din pricina trândăviei lui, nici din pricina nepăsării lui sufleteşti nu arătase credinţă, ci din pricină că nu-L cunoştea pe Hristos, din pricină că nu auzise de nicio minune, mare sau mică, de-a Lui. De asta a şi dobândit iertare. La asta face aluzie evanghelistul când spune: Că nici nu ştia Cine este  . L-a cunoscut după chip numai când L-a văzut a doua oară.

5. Unii spun că slăbănogul adus de cei patru inşi a fost vindecat pentru credinţa acelora, dar nu-i aşa. Cuvintele: Văzând credinţa lor  arată nu numai credinţa celor ce 1-au adus, ci şi pe a celui adus.

– Ce vrei să spui? Nu se vindecă cineva prin credinţa altuia?

– Nu cred! Doar dacă cineva, fie din pricina vârstei crude, fie din pricina unei boli covârşitor de mari, nu poate să creadă.

– Cum dar atunci, (s-a întâmplat) cu femeia cananeancă: a crezut mama, şi a fost vindecată fiica ei ? Cum a fost ridicată din boală şi  mântuită sluga prin credinţa sutaşului?

– Pentru că bolnavii aceştia nu puteau crede! Ascultă ce spune femeia cananeancă: Fiica mea este chinuită rău de diavol şi uneori cade în apă, alteori în foc . Cum ar fi putut crede fiica cananeencei, când era întunecată la minte şi stăpânită de diavol, când nu-şi putea veni niciodată în fire, nici nu putea fi sănătoasă? Cum s-au petrecut lucrurile cu cananeanca, astfel s-au petrecut şi cu sutaşul. Sluga sutaşului zăcea în casă. Nici el nu-L cunoştea pe Hristos, nici nu-L ştia Cine este. Cum ar fi putut crede într-un necunoscut, de care încă nu luase cunoştinţă? Asta nu se poate  spune  despre  slăbănogul  coborât  prin  acoperiş. Acesta credea!

– De unde ştim asta?

– Chiar din chipul în care a fost adus! Să nu te uiţi numai la aceea că 1-au coborât prin acoperiş! Ci gândeşte-te cât trebuie să fi suferit bolnavul ca să primească să fie coborât prin acoperiş. Ştiţi bine, de altfel, cât de fricoşi şi de capricioşi sunt bolnavii, că adeseori refuză chiar îngrijirile ce li se dau la pat, că preferă să sufere durerile bolii decât să îndure amărăciunea doctoriilor. Slăbănogul acesta a îndurat să iasă din casă, să fie purtat prin mijlocul pieţei şi să fie văzut de atâţia oameni. Or, obiceiul bolnavilor acesta este: vor mai degrabă să moară decât să descopere altora suferinţele lor. Bolnavul acesta n-a fost aşa. Când a văzut lume adunată în faţa casei, uşa prinsă, intrarea în port zăgăzuită, a primit să fie coborât prin acoperiş. Atât de dibaci e dorul, atât de inventivă dragostea! Cel care caută găseşte, celui care bate i se va deschide . N-a spus celor ce-1 purtau: “Ce înseamnă asta? Pentru ce vă frământaţi? Pentru ce vă zoriţi? Să aşteptăm să fie golită casa, să plece lumea! Vor pleca odată cei adunaţi aici, şi atunci ne vom putea apropia de El, îndeosebi, să-I spunem ce ne doare. Pentru ce să dezvălui în faţa tuturor suferinţele mele, să mă cobor în casă pe sus, să mă schimonosesc?” N-a grăit aşa nici în sinea sa, nici celor care-1 purtau, ci socotea un lucru de preţ să facă pe atâţia oameni martori ai vindecării sale. Şi se poate vedea credinţa lui nu numai din acestea, ci chiar din cuvintele lui Hristos. După ce a fost coborât prin acoperiş şi adus înaintea Lui, Hristos îi zice: Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!  La auzul acestor cuvinte, nu s-a supărat, nu s-a necăjit, nici n-a spus Doctorului: “Ce înseamnă asta? Am venit să-mi vindeci boala, şi Tu mă vindeci de altceva? Asta-i prefăcătorie, scuză! Voal pentru ascunderea neputinţei! Ierţi păcate care nu se văd?” Dar n-a grăit aşa, nici n-a gândit, ci a aşteptat şi a lăsat pe Doctor să Se folosească de calea de vindecare pe care o voia. De aceea şi Hristos nu S-a dus la el, ci a aşteptat să vină acesta, ca să arate tuturora credinţa lui.

– Dar nu putea să-1 facă să vină mai uşor la El?

– Da, dar n-a făcut-o, ca să arate tuturora râvna lui şi clocotitoarea lui credinţă. După cum s-a dus la cel bolnav de treizeci şi opt de ani, pentru că acela nu avea pe nimeni lângă el, tot aşa a aşteptat ca acesta să vină la El, pentru că avea mulţi prieteni. Aceasta, pentru a face cunoscută credinţa unuia prin aducerea lui la El, şi să ne arate şi pustiul din jurul celuilalt prin ducerea Lui la el şi, deci, să descopere tuturor râvna unuia şi răbdarea celuilalt, dar mai cu seamă iudeilor ce erau atunci de faţă. Într-adevăr, iudeii erau în chip obişnuit invidioşi şi plini de răutate şi le părea rău de binefacerile pe care le primeau semenii lor; de aceea, uneori, pornind de la timpul în care făcea Hristos minunile, Îl acuzau spunând că vindecă sâmbăta; alteori, pornind de la viaţa celor cărora le făcea bine, spuneau: Dacă ar fi Acesta profet, ar şti cine-i femeia care se atinge de El! ; fără să-şi dea seama că aşa mai cu seamă trebuie să facă un doctor, să intre printre bolnavi, să fie totdeauna alături de ei, nu să fugă şi să se depărteze de ei. Asta a vrut să le spună atunci şi iudeilor prin cuvintele: N-au trebuinţă cei sănătoşi de doctor, ci cei bolnavi!  Deci, ca să nu-I aducă iudeii iarăşi aceleaşi învinuiri, le arată mai întâi că cei care se apropie de El merită să fie vindecaţi datorită credinţei pe care o arată. De aceea a arătat pustietatea unuia şi râvna şi credinţa fierbinte ale celuilalt. Pe unul 1-a vindecat în zi de sâmbătă, iar pe celălalt, în altă zi, pentru ca – văzând că Îl învinuiesc şi ÎI mustră pe Hristos când vindecă şi în altă zi – să ştii că iudeii Îl învinuiau nu pentru că păzeau legea, ci pentru că nu-şi mai puteau stăpâni invidia.

– Dar pentru ce nu 1-a vindecat de boală mai întâi? Pentru că i-a spus: Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt ţie păcatele tale!

– Preaînţelept a făcut şi asta! Şi doctorii obişnuiesc ca, înainte de a pune capăt bolilor, să stârpească izvorul lor. De pildă, când văd că bolnavii suferă de ochi şi li se scurge din ochi o scursoare rea şi neplăcută, doctorii lasă deocamdată vindecarea ochilor şi se îngrijesc de cap, unde e rădăcina şi izvorul bolii. Tot aşa a făcut şi Hristos: a oprit mai întâi izvorul relelor. Da, izvor al relelor, rădăcină şi mamă a tuturor relelor este păcatul. Păcatul ne paralizează, ne slăbănogeşte trupul nostru! De aceea şi spune acum: Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!  Celuilalt slăbănog îi spune: Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău!  A arătat şi unuia, şi altuia că din pricina păcatelor le-au venit bolile. Şi la început, la începuturile lumii, din pricina păcatului s-a abătut boala peste trupul lui Cain. După ce şi-a ucis fratele, după ce a săvârşit nelegiuirea aceea, după aceea i-a paralizat trupul, că tremurătura  nu-i altceva decât paralizie; iar când puterea care-1 conduce pe om slăbănogeşte, nu mai se poate susţine mădularele, nu mai poartă grijă de ele, iar mădularele, lăsate în părăsire, tremură şi fac mişcări fără socoteală.

6. Aceasta a arătat-o şi Pavel. Mustrând un păcat săvârşit de corinteni, zicea: De aceea sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi . De aceea şi Hristos stârpeşte mai întâi pricina relelor; spunându-i: Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt ţie păcatele tale! Îi întăreşte cugetul, îi ridică sufletul lui abătut. Cuvântul lui Hristos s-a făcut faptă; a intrat în conştiinţa slăbănogului, s-a atins de sufletul lui şi i-a alungat toată tulburarea şi neliniştea. Nimic nu ne face atâta bucurie, nimic nu ne dă atâta curaj cât conştiinţa că nu ne putem reproşa nimic. Îndrăzneşte, fiule, iertate îţi sunt ţie păcatele tale! Unde e iertare de păcate, acolo e şi înfiere. Nu putem spune Tată, până ce mai întâi nu ne spălăm păcatele în colimvitra apelor celor sfinte. Când ieşim din ele, lepădând povara aceea rea, atunci spunem: Tatăl nostru Care eşti în ceruri… .

– Dar pentru ce n-a făcut aşa şi cu slăbănogul cel paralizat de treizeci şi opt de ani, ci i-a vindecat mai întâi trupul?

– Pentru că aceluia îndelungatul timp de suferinţă i-a topit păcatele. Da, o încercare mare poate uşura povara păcatelor. Aşa cum a spus despre Lazăr, că a lepădat păcatele lui şi că acum este mângâiat , în altă parte spune iarăşi: Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu! Grăiţi către inima Ierusalimului, că a luat din mâna Domnului pedeapsă îndoită pentru păcatele lui!  Şi iarăşi profetul spune: Doamne, pace dă-ne nouă, că pe toate ni le-ai dat nouă!  Prin aceste cuvinte ne arată că pedepsele şi suferinţele aduc iertare de păcate. Şi din alte multe locuri din Scriptură se poate face arătat lucrul acesta. După părerea mea, Hristos n-a vorbit slăbănogului de la Vitezda deloc despre iertarea păcatelor, ci 1-a întărit numai pentru viitor, pentru că boala îndelungată îi ştersese păcatele. Sau, dacă nu din pricina asta, atunci din pricină că slăbănogul de la Vitezda nu avea o părere cu adevărat mare despre Hristos; de aceea a făcut mai întâi o faptă mai mică, văzută şi arătată: i-a vindecat mai întâi trupul. Cu slăbănogul coborât prin acoperiş n-a făcut aşa; pentru că acesta credea mai mult, pentru că avea suflet mai înalt, i-a vorbit mai întâi de boala cea mai grea; dar, în afară de toate acestea, şi pentru ca să arate egalitatea Lui de cinste cu Tatăl. După cum pe slăbănogul celălalt 1-a vindecat într-o sâmbătă, voind să-i îndepărteze de la păzirea prescripţiilor legii iudaice, iar din învinuirile ce I le aduceau iudeii să ia prilej ca să le arate că e deopotrivă cu Tatăl, tot aşa şi acum, ştiind mai dinainte ce au să spună iudeii, a spus cuvintele: Iertate îţi sunt păcatele tale!, pentru ca, luând început şi prilej de aici, să le arate că are aceeaşi cinste ca şi Tatăl. Că nu-i totuna să vorbeşti despre aceste lucruri de la tine, fără să te provoace nimeni, fără să ai o pricină din afară, şi să vorbeşti despre ele în chip de îndreptăţire, dându-ţi alţii pricină de vorbit. Cel dintâi fel de vorbire supără pe ascultători; cel de-al doilea fel e mai uşor de primit, nu întâmpină nicio piedică. De aceea vedem că Hristos foloseşte acest din urmă mod ca să arate nu atât prin cuvinte, cât prin fapte, că e deopotrivă cu Tatăl. Asta lasă evanghelistul să se înţeleagă când spune că iudeii Îl prigoneau nu numai pentru că dezleagă sâmbăta, ci şi pentru că spunea că Dumnezeu este Tatăl Său, făcându-Se pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu , ceea ce este cu mult mai mult.

Ce au spus iudeii cei pizmăreţi şi răi, care se topeau de supărare din pricina binelui altora, care se străduiau totdeauna să găsească prilej să-L prindă pe Hristos? Iată ce spun: Pentru ce huleşte Acesta? Nimeni nu poate ierta păcatele, decât numai Dumnezeu!  După cum dincolo Îl prigoneau că dezleagă sâmbăta, iar din învinuirile lor a luat prilej ca să arate, sub chip de apărare, că este deopotrivă cu Tatăl, spunând: Tatăl Meu lucrează, şi Eu lucrez! , tot aşa şi aici, arată că este deopotrivă cu Tatăl pornind tocmai de la învinuirile ce I le aduceau. Că ce spun? Nimeni nu poate ierta păcatele decât numai Dumnezeu! Aşadar, pentru că ei au pus hotarul acesta, pentru că ei au pus îndreptarul acesta, pentru că ei au scris legea aceasta, Hristos îi prinde în propriile lor cuvinte. “Voi, le spune Hristos, mărturisiţi că numai Dumnezeu poate ierta păcatele! Deci egalitatea Mea cu Tatăl este neîndoielnică!” Dar nu numai iudeii spun aceasta, ci şi proorocul, grăind aşa: Cine este Dumnezeu precum eşti Tu?” Apoi, vrând să arate însuşirea Lui proprie, a adăugat: Cel Ce ştergi fărădelegile şi treci peste nedreptăţi . Dacă deci se va ivi un altul care să facă acelaşi lucru, acela va fi Dumnezeu, precum Dumnezeu este şi Celălalt. Dar să vedem cum le dovedeşte Hristos acest lucru: le vorbeşte blând, binevoitor şi cu toată purtarea de grijă. Şi iată, unii din cărturari cugetau în inimile lor: “Acesta huleşte!”  N-au scos niciun cuvânt, nu 1-au rostit cu limba, ci 1-au gândit în tainiţele inimii lor.

– Ce a făcut Hristos?

– A scos la iveală gândurile lor tainice, înainte de a face dovada dumnezeirii Lui, prin vindecarea trupului slăbănogului, vrând să le arate tăria dumnezeirii Lui. Că numai Dumnezeu poate arăta cele ascunse ale inimii, datorită dumnezeirii Lui! Numai Tu cunoşti inimile, spune Scriptura . Vezi că iarăşi este folosit cuvântul numai, pentru ca să nu facă nicio deosebire între Tatăl şi Fiul? Dacă numai Tatăl cunoaşte inimile, cum atunci ştie Fiul cele ascunse ale inimii? Că El cunoştea ce era în om . Pavel, ca să arate că însuşirea lui Dumnezeu este să ştie cele ascunse, spune: Cel Care cercetează inimile , vrând să arate că aceste cuvinte au aceeaşi valoare ca şi cuvântul Dumnezeu. După cum dacă spun: “Cel Ce plouă”, nu arăt altceva prin aceste cuvinte decât pe Dumnezeu, pentru că numai El face aceasta; iar dacă spun: “Cel Ce răsare soarele”, Îl arăt prin aceste cuvinte tot pe Dumnezeu, cu toate că nu adaug cuvântul “Dumnezeu”, tot aşa şi Pavel prin cuvintele: Cel Care cercetează inimile a arătat că numai Dumnezeu poate cerceta inimile. Că dacă aceste cuvinte n-ar avea aceeaşi valoare ca şi cuvântul Dumnezeu, ca să ne arate pe Cel de Care voia să vorbească, Pavel nu le-ar fi folosit. Dacă aceste cuvinte ar fi comune şi lui Dumnezeu, şi creaturii, nu am şti despre cine e vorba, căci s-ar face confuzie în mintea ascultătorilor. Dar când vedem că toată cunoaşterea tainelor inimilor este o însuşire a Tatălui şi când vedem că această însuşire o are şi Fiul, urmează că Fiul este deopotrivă cu Tatăl. Pentru aceasta spune Hristos: Pentru ce gândiţi cele rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate îţi sunt păcatele!, sau a zice: Scoală-te şi umblă!?

7. lată şi a doua dovadă a iertării păcatelor! Iertarea păcatelor este o faptă cu mult mai mare decât vindecarea trupului; cu atât mai mare, cu cât mai mare e sufletul decât trupul. După cum paralizia este o boală a trupului, tot aşa şi păcatul este o boală a sufletului. Dar iertarea păcatelor rămânea necunoscută, deşi era o faptă mai mare, pe când vindecarea sufletului se vedea, deşi era o faptă mai mică. Aşadar, pentru că avea să Se folosească de fapta cea mai mică pentru dovedirea faptei celei mai mari, ca să arate că a lucrat astfel din pricina slăbiciunii lor, pogorându-Se până la slaba lor putere de înţelegere, zice: Ce este mai uşor? A zice: Iertate îţi sunt păcatele tale!, sau a zice: Scoală-te şi umblă!?

– Dar pentru ce S-a îndreptat din pricina acelora spre fapta cea mai mică?

– Pentru că lucrurile văzute dau dovadă mai puternică decât cele nevăzute. De aceea nu 1-a sculat din pat pe slăbănog până ce nu le-a spus: Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte pe pământ păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta!  Cu alte cuvinte, spune aşa: “Mai mare minune este iertarea păcatelor; dar din pricina voastră fac şi minunea cea mai mică, pentru că vouă vi se pare că aceasta este dovada celeilalte”. După cum atunci când a lăudat pe sutaşul care-I spusese: Spune numai cu cuvântul, şi se va tămădui sluga mea, că şi eu spun acestuia:”Du-te!”, şi se duce, şi celuilalt: “Vino”, şi vine . Prin laudele acestea a întărit sufletul sutaşului; şi iarăşi, după cum atunci când a mustrat pe iudeii care Îl învinuiseră pentru sâmbătă, că iarăşi calcă legea, le-a arătat că El are puterea să schimbe legile, tot aşa şi acum, când cărturarii au spus că Se face pe Sine deopotrivă cu Dumnezeu, le-a făgăduit, mustrându-i şi învinuindu-i, că va face ceea ce poate face numai Dumnezeu; le-a arătat lor cu fapta că nu huleşte, iar nouă ne-a dat o dovadă mai presus de orice îndoială, că are aceeaşi putere ca şi Tatăl. Uitaţi-vă în ce chip vrea să arate că ceea ce este propriu Tatălui Îi este propriu şi Lui! Nu doar că 1-a sculat pe slăbănog, ci a spus: Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului să ierte pe pământ păcatele… Prin urmare, grija, străduinţa Lui era aceasta mai ales: să arate că are aceeaşi putere ca şi Tatăl.

8. Să le ţinem dar bine minte pe toate acestea, pe cele spuse mai deunăzi şi pe cele grăite înainte de ziua aceea; să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să rămână neclintite în mintea noastră, să ne străduim şi noi şi să ne întâlnim mereu aici. În felul acesta vom păstra şi cele spuse până acum, şi vom dobândi iarăşi şi altele. Dacă în scurgerea vremii le uităm, vom putea să le redobândim uşor ascultând predica des. Şi vor rămâne întregi şi nestricate în mintea noastră nu numai învăţăturile, ci şi viaţa ni se va bucura de multă purtare de grijă şi vom putea străbate viaţa de aici bucuroşi şi fericiţi. Venind aici, vom putea stinge iute orice suferinţă ce ne-ar tulbura sufletul, căci şi acum Hristos este de faţă; iar cel care se apropie de El cu credinţă, uşor primeşte vindecare. Cel chinuit mereu de sărăcie, lipsit chiar de hrana cea de toate zilele, iar de multe ori intrat în noapte cu stomacul gol, de intră aici şi aude pe Pavel spunând că a trăit în foamete, în sete şi în golătate , şi n-a îndurat asta o zi, sau două, sau trei, ci toată vremea – că asta ne-a arătat prin cuvintele: Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm şi suntem goi  -, va lua destulă uşurare aflând din cele spuse că nu urându-1 Dumnezeu, nici părăsindu-1, 1-a lăsat să fie sărac. Cum ar putea fi acesta semn de ură, când 1-a lăsat sărac, flămând şi gol pe Pavel, cel mai bun prieten al Lui din câţi oameni au fost? Nu, ci a îngăduit-o pentru că-i purta de grijă, Se îngrijea de el şi-1 ducea spre o înţelepciune şi mai mare. Vine apoi aici în biserică un altul, cu trupul asaltat de boală şi de mulţime de suferinţe. Destulă uşurare îi vor fi trupurile acestor slăbănogi, iar, pe lângă ele, ucenicul lui Pavel, viteazul şi fericitul Timotei, care necontenit era bolnav, aşa precum spunea chiar Pavel: …foloseşte-te de puţin vin pentru stomacul tău şi pentru desele tale slăbiciuni ; deci nu simple slăbiciuni. Vine un altul care, vorbit de rău de mulţi, a dobândit o faimă proastă; iar asta-i amărăşte viaţa şi-i roade sufletul necontenit. Intră aici şi aude: Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vor spune, minţind, tot cuvântul rău împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri! ; îndată va lepăda toată tristeţea şi se va umple de mare bucurie. Că spune Hristos: Fericiţi veţi fi…, când vă vor scoate nume rău!  Aşa îi mângâie Hristos pe cei vorbiţi de rău, iar pe cei ce vorbesc de rău pe alţii îi înfricoşează în alt chip, spunând: Oamenii vor da socoteală de orice cuvânt, bun sau rău, pe care-l vor rosti . Vine aici un altul, care şi-a pierdut fiul sau fiica sau pe una din rudenii; când îl aude pe Pavel suspinând din pricina vieţii de aici şi dorind viaţa viitoare, când aude că-i împovărat de traiul cel de pe pământ, va pleca luând de aici îndestulător leac suferinţei lui cuvintele lui Pavel, care spun: Nu vreau să nu ştiţi voi, fraţilor, despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, ce n-au nădejde!  N-a spus: “Despre cei ce au murit”, ci: Despre cei ce au adormit, pentru a arăta că moartea este somn. După cum nu ne frământăm, nici nu ne tulburăm când vedem pe cineva că doarme, pentru că ne aşteptăm să se deştepte negreşit, tot aşa nu trebuie să ne tulburăm şi să ne pierdem când vedem pe cineva că moare. Şi moartea e un somn mai lung, dar tot somn e. Prin numele de somn dat morţii, Pavel mângâie pe cei ce-s întristaţi şi surpă acuzaţia celor necredincioşi. “Dacă jeleşti, ne spune Pavel, cu mari suspine pe cel plecat de-aici, te asemeni cu cel necredincios, care nu are nădejdea învierii. Acela pe drept cuvânt jeleşte, pentru că nu poate cugeta nimic despre cele viitoare! Dar tu, care-ai primit atâtea mărturii despre cele de după viaţa de aici, pentru ce eşti cuprins de aceeaşi slăbiciune ca şi el?” De aceea a spus Pavel: Nu vreau să nu ştiţi voi, fraţilor, despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca şi ceilalţi, ce n-au nădejde!

Putem lua destulă mângâiere nu numai din Noul Testament, ci şi din cel Vechi. Când auzi că Iov, după pierderea banilor, după pieirea turmelor, a pierdut nu un copil sau doi sau trei, ci toată mulţimea copiilor lui, chiar în floarea vârstei, totuşi a avut atâta vârtute sufletească; de-ai fi omul cel mai slab de pe pământ, vei putea să te refaci uşor, să înduri orice necaz. Tu, omule, ai stat la căpătâiul copilului tău când era bolnav, 1-ai văzut când zăcea la pat, 1-ai auzit rostind ultimul cuvânt, ai fost lângă el când şi-a dat suflarea cea din urmă; tu i-ai închis ochii, tu i-ai închis gura! Iov însă nu era alături de copiii lui când trăgeau să moară, nu i-a văzut când şi-au dat suflarea cea din urmă, ci casa le-a fost tuturor un singur mormânt; pe aceeaşi masă li s-a vărsat şi creierul o dată cu sângele; lemne, cărămizi, pulbere şi trupuri tăiate erau amestecate toate la un loc. Cu toate acestea, după atâtea şi atâtea nenorociri, Iov nu s-a văitat, nu şi-a pierdut tăria, ci a zis: Domnul a dat, Domnul a luat! Cum a hotărât Domnul, aşa s-a întâmplat. Fie numele Domnului în veci binecuvântat! . Aceste cuvinte să le rostim şi noi în fiecare necaz ce ni se întâmplă. De-avem pagubă de bani, de ni se îmbolnăveşte trupul, de ne necăjeşte şi ne huleşte lumea, de vine orice nenorocire dintre cele omeneşti, să spunem aşa: Domnul a dat, Domnul a luat! Cum a hotărât Domnul, aşa s-a întâmplat! Fie numele Domnului în veci binecuvântat! De vom cugeta aşa, niciodată nu vom suferi necaz, chiar de-ar năvăli nenorociri cu miile. Va fi câştigul mai mare decât paguba, iar binele, mai mare decât răul. Vei atrage prin cuvintele acestea mila lui Dumnezeu şi vei alunga tirania celui rău. Îndată ce limba-ţi va rosti cuvintele acestea, diavolul a şi fugit; iar cu fuga lui, se va risipi şi norul de tristeţe, vor fugi şi gândurile care ne chinuiesc. Dar, în afară de acestea toate, vom dobândi şi toate bunătăţile de-aici, şi pe cele din cer. Martori nedezminţiţi sunt Iov şi apostolii! Au dispreţuit pentru Dumnezeu necazurile cele de aici, şi au dobândit veşnicele bunătăţi.

Să fim convinşi dar de aceste pilde! Să ne bucurăm de tot ce ni se întâmplă şi să-I mulţumim Bunului Dumnezeu, ca să ducem cu uşurinţă şi viaţa de aici, şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia slava, cinstea şi puterea totdeauna, acum şi pururea şi în veci vecilor! Amin.

 Din OMILII LA SARACUL LAZAR. DESPRE SOARTA SI PROVIDENTA.  DESPRE RUGACIUNE. DESPRE VIETUREA DUPA DUMNEZEU
EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC SI DE MISIUNE AL BOR, 2005

sursa:  https://www.ioanguradeaur.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!