"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

sâmbătă, 17 martie 2018

Parintele Cleopa – Vindecarea copilului lunatic

Iubiti credinciosi, Sunt unii oameni, numiti scafandri, care se baga in adancul oceanelor si pe fundul marilor, si cauta acolo margaritare care adesea se gasesc in scoicile de pe fundul marii. Dar ca sa gaseasca un margaritar ca acela, cata osteneala trebuie sa-si ia asupra-le acestia, primejduindu-si uneori chiar viata. Asa ni se cade si noua credinciosilor, care avem credinta dreptmaritoare si dumnezeiescul botez, sa ne afundam pururea in dumnezeiestile Scripturi, sa adancim pururea mintea noastra in dumnezeiestile si prea adancile intelesuri ale ei, caci numai asa vom afla margaritarele celor patru sfinte si prea folositoare pentru mantuirea sufletelor noastre.


Ati auzit Evanghelia de astazi. Daca o iei dupa slova, Evanghelia e scurta, dar daca vrei sa talcuiesti fiecare verset in parte, poti sa faci o predica foarte lunga. Dar nu e vreme acum, in cadrul dumnezeiestii Liturghii, sa facem cu de-amanuntul talcuirea ei, ci vom da doar niste spicuri din intelesul ei. Se spune in ea: In vremea aceea s-a apropiat de Iisus un om oarecare.
 
Evanghelia nu ne spune cine era omul acela, din care parte a Palestinei, ce stare avea: era bogat, era sarac, era intelept, era mai simplu, era bolnav sau era sanatos. Spune doar simplu ca a venit un om oarecare cu o rugaminte. Si care era rugamintea lui? A adus la Iisus Hristos un copil al sau, care era cuprins de drac mai cu seama in timp de luna plina.
 
Dumnezeiescul Evanghelist Marcu spune insa si cum se indracea. Cand il apuca diavolul, zice ca il trantea jos si facea spume la gura. Iar dumnezeiescul Luca spune mai mult, ca striga tare, urla, tipa si se batea cu capul de pietre, spumega si avea fata cu totul schimbata si cu totul infricosata.

Dar de ce a spus dumnezeiescul Evanghelist Matei ca tocmai la luna plina era cuprins de drac? Nu sunt si astazi o multime de bolnavi de felul acesta, ce se zic epileptici, care vin la noi la manastire si le citim tocmai cand e luna plina, caci zic ei ca tocmai atunci se imbolnavesc? Oare ce legatura are luna cu boala aceasta ce se numeste epilepsie? Are vreo legatura? Nu.

Doamne fereste! Dumnezeiescul parinte Ioan Gura de Aur spune ca dracii, vrand sa huleasca zidirea lui Dumnezeu, pandeau aceasta vreme a lunii pline, ca sa munceasca tocmai atunci pe cei dati in stapanirea lor de Dumnezeu. Adica sa zica: iata, luna e pricina ca eu sunt bolnav de epilepsie, luna e de vina ca eu sunt indracit.

Si asa, sa huleasca pe Ziditorul si zidirea cea prea buna si prea curata a lui Dumnezeu. Ca a zis Dumnezeu la zidirea cea dintai ca erau toate cele facute de El bune foarte. Mai sunt si azi oameni care dau vina pe luna si pe zodii. Ei zic: eu n-as fi asa de rau, daca as fi fost nascut intr-o zodie buna.
Sau: e zodia mea, m-am nascut in zodia Racului, trebuie sa merg deci inapoi ca racul. Iar altul: m-am nascut in zodia Taurului si trebuie sa fiu bataus. Sau altul, eu m-am nascut in zodia Scorpiei si trebuie sa fiu viclean ca ea, si sa intep pe altii cu cuvantul.

In sfarsit altii: eu m-am nascut in martie, sau in zodia Pestelui, sau a Varsatorului, sau a Cumpenei; de aceea sunt eu nehotarat. Ce nebunie! Dumnezeiescul si marele Vasile zice in cuvantul din Hexaimeron de la facerea lumii, cand vorbeste despre facerea lumii in ziua a patra: „Omul nebun, ce legatura poate sa aiba zodia de pe cer cu nasterea ta pe pamant?” Niciodata nu are legatura steaua ta de pe cer cu nasterea ta.

Ne-am facut rai din cauza rautatii noastre, din cauza vointei noastre. Am dat vointa noastra in mana satanei, ne-am facut rai de buna voie, nu de sila. Nu ne-a silit nici luna la rau, nici zodiile, nici constelatiile cerului, ci rautatea noastra si voia noastra proprie, iar aceasta aduce munca vesnica.

Iata, dar, care era pricina ca dracul lua in stapanirea lui pe cei indraciti in timpul lunii pline: ca oamenii sa huleasca zidirea cea buna a lui Dumnezeu, adica luna, sau cum zic altii, stelele sau zodiile. Si ce ne spune in continuare Evanghelia de azi? A zis tatal copilului: Doamne, miluieste pe fiul meu, ca e lunatic si rau patimeste; ca de multe ori care in foc si de multe ori, in apa.

Oare ce sa fie focul si apa? Chiar numai de natura vorbeste Evanghelia? Nu, Doamne fereste! Daca te-ai lua numai dupa litera Evangheliei, te-ai face sectar. Dar focul si apa aici au si alt inteles mult mai inalt. Toate patimile de care sufera omul pe fata pamantului vin mai cu seama din doua parti.
Din partea manioasa si din partea poftitoare a sufletului. Pe langa ele mai este si partea rationala, care n-are a face cu aceste patimi dobitocesti legate de simturi. Sufletul omului are astfel trei parti si din fiecare se nasc alte pacate. Din partea rationala se nasc: eresul, credinta stramba, nebunia, hula, nediscernamantul, nedreapta socoteala, nechibzuinta, nemultumirea de binefacerile lui Dumnezeu si ale oamenilor si cele asemenea.

Iar celelalte doua parti, care sunt inchipuite in Evanghelia de astazi prin foc si apa, sunt mania si pofta. Din partea manioasa se nasc in om aceste pacate: mai intai ura de oameni, care e egala cu uciderea. Caci zice dumnezeiescul Ioan Evanghelistul: Cel ce uraste pe fratele sau, ucigas de om este.
Apoi e zavistia, sau bucuria de raul altuia, pizma, ravna cea rea, rautatea, mania, iutimea, tinerea de minte a raului si cele asemenea. Toate sunt pacate ale partii cei manioase, adica ale maniei. Iar celelalte pacate ca: lacomia pantecelui, desfranarea, betia, lenea, dezmierdarea, molesala, trandavia si celelalte asemenea sunt pacate ale partii poftitoare a sufletului.

Cand omul care in acestea este indracit. Caci zice tatal copilului: Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el in foc si de multe ori in apa. Foc este mania si toate pacatele care se nasc din manie; iar apa este pofta. Deci de cate ori suntem in pacatele urii, ale zavistiei, ale pizmei, ale iutimii, ale barfirii, ale nemultumirii, ale rapirii, ale dorintei de razbunare, cand tinem minte raul asupra altuia, de tot atatea ori suntem aruncati de satana in focul maniei.

Si de cate ori ne imbuibam pantecele si ne imbatam si curvim si preacurvim si curvim impotriva firii si ne lasam prinsi de dezmierdare, de lene si de trandavie, adica de molesala vointei de a lucra fapta cea buna, de atatea ori suntem trantiti de satana in apa poftelor noastre.

Asa se intelege ceea ce spune tatal copilului: Doamne, de multe ori l-a aruncat pe el in foc si de multe ori in apa. Asa ne indracim si noi in fiecare zi, cand satana ne da in patimile partii celei manioase, ce arunca in ale partii celei poftitoare, adica in apa poftelor si a rautatilor noastre.

Dar ce spune mai departe omul lui Iisus Hristos? Doamne, l-am adus pe el la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece. Oare n-aveau credinta ucenicii lui Hristos de n-au putut sa vindece un indracit? Dar cate minuni si semne n-au facut ei mai inainte? Caci zice Scriptura sa le-a dat putere sa invie mortii, dracii sa izgoneasca si sa tamaduiasca toata boala si neputinta in popor (Matei 9, 8; Ioan 3, 2).
Dar de ce n-au putut acum ucenicii lui Iisus Hristos sa-l vindece de boala pe acest bolnav? Iata de ce: darurile Duhului Sfant, cum arata darul proorociei sau darul tamaduirii, cand se dau sfintilor, nu se dau pentru totdeauna, nici pentru toate lucrurile; proorocii prooroceau numai cand ii insuflau Duhul Sfant si nu in toate locurile, nici despre toate, ci numai despre acelea pe care le spunea lor Duhul Sfant, de care stia Duhul Sfant ca sunt de folos sa le stie ei.

Iata Ieremia proorocul. Era mare prooroc, sfintit din pantecele maicii sale, dar nu putea sa prooroceasca intotdeauna. De multe ori el vorbea cu poporul si cu ucenicii si-i mustra, si faceau altfel; dar cand venea Duhul Sfant si incepea sa prooroceasca, ii spunea lui Baruh: Vino aproape de mine si scrie ce vorbesc eu acuma, ca acestea sunt venite de la Duhul Sfant.

Simtea ca a venit Duhul Sfant si ce va grai el in acel ceas sunt vrednice de a fi scrise sa ramana in dumnezeiasca Scriptura, in care le vedem si astazi (Ieremia 45, 1-5). De aceea n-au putut ucenicii sa vindece pe cel bolnav.

Dupa cum darul proorociei nu se da totdeauna si nici pentru toate lucrurile celor ce prorocesc, asa nici darul tamaduirilor, pe care l-a dat Mantuitorul sfintilor Sai ucenici si apostoli, nu era totdeauna cu dansii, ci numai cand voia Dumnezeu sa tamaduiasca printr-insii si numai pentru ceea ce voia Dumnezeu.

Deci in acel moment luase Iisus Hristos darul tamaduirilor de la Apostolii Sai, ca sa nu poata tamadui pe copilul acela. Dar de ce l-a luat? Pentru ca a vazut si la dansii o oarecare necredinta. Nu lipsa totala de credinta, ci imputinare de credinta.

Acea imputinare de credinta a numit-o Mantuitorul necredinta. A vazut la ei o indoiala. Caci atunci cand au vazut ca copilul acela cade jos, spumega, scrasneste din dinti, se bate cu capul de pamant, urla, baga spaima in lume, s-au indoit ca ar putea sa-l tamaduiasca.

Si aceasta indoiala a lor a vazut-o Vazatorul de inimi, Iisus Hristos. Pentru ca aceasta i-a mustrat mai tarziu pentru necredinta lor. Si de aceea zice bietul om: L-am adus la ucenicii Tai, dar n-au putut sa-l tamaduiasca.

Si atunci ce-a facut Mantuitorul? Preablandul nostru Mantuitor, Cel plin de toata sfintenia, Cel ce a fost Insusi Izvorul sfinteniei si al blandetii S-a maniat. Si maniindu-Se, a zis: O, neam rau si necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? Auzi: Oare de ce S-a maniat Mantuitorul si de ce a facut mustrare la plural si nu la singular? Mantuitorul S-a maniat pentru ca a vazut la om necredinta si viclenie.

Caci la Evanghelistul Marcu se spunea ca omul a zis: De poti ceva, ajuta-ne noua. Aceasta a aratat ca n-a venit la Hristos cu toata credinta ci cu un fel de viclenie. Ma duc sa vedem, va putea oare sa tamaduiasca pe copilul meu? Aceasta viclenie si aceasta necredinta a mustrat-o Iisus Hristos, dar nu ca fiind numai a celui om, ci a intregului popor.

N-a zis: „O, omule necredincios si viclean, pentru ce vii la Mine daca n-ai credinta, ci zici: daca poti ceva, ajuta-ne noua?” Nu a facut mustrarea asa, ci ne-a dat pilda pentru toate veacurile si vremurile.
Ca viata lui Iisus Hristos este si va fi prototipul vietii crestine pana in veac. Ne-a aratat prin aceasta si noua, ca atunci cand cineva a gresit, sa nu-l mustram pe acela de fata cu altul. Caci in acest caz omul slab in credinta se deznadajduieste.

Cum zice proverbul: „Bate saua sa priceapa calul”, adica ne invata sa mustram pe toti, ca si acum toti ar fi vinovati, si asa acela care-i vinovat, care-i cu „musca pe caciula”, sa stie ca pe el l-a mustrat.

Asa a facut si Iisus Hristos la mustrarea omului aceluia viclean si putin credincios, care era tatal acelui copil lunatic. Caci a zis: O, neam rau si necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi? A folosit mustrarea pentru multe persoane, la plural, ca sa nu-l deznadajduiasca.

Ca de i-ar fi zis numai lui in fata lumii: „O, omule rau si necredincios si viclean” – il deznadajduia, ca era om slab in credinta. Dar prin el i-a mustrat pe toti, ca sa-l doara mai tare pe cel ce era vinovat.

Asa s-a intamplat si aici. Dar dupa aceasta mustrare facuta la plural sau in chip obstesc, ce-a mai zis Iisus Hristos? A zis: Aduceti-l la Mine. Pe cine? Pe copilul acela care era indracit, care facea spume in timpul lunii pline si patimea asa de greu.

Si cand l-au adus, ce a facut Mantuitorul nostru Iisus Hristos? A certat dracul si acesta a iesit din el si indata s-a tamaduit copilul si l-a dat pe el tatalui sau sa-l duca acasa. Vedeti? L-a tamaduit Mantuitorul nostru Iisus Hristos, care mai intai a mustrat viclenia si necredinta tatalui sau, vorbind ca pentru mai multe persoane.

Vazand dumnezeiestii ucenici si apostoli ca minunea aceasta s-a facut asa de usor de catre Iisus Hristos si de ei nu s-a putut face, L-au luat si L-au intrebat: Doamne, de ce n-am putut si noi sa scoatem dracul acesta? L-au luat deoparte, pentru ca aici e o taina.

Poate vor afla de la Iisus Hristos pentru care pricina, pentru care pacat sau neputinta a lor nu l-au putut vindeca? Luandu-l la o parte, Iisus Hristos le-a spus: „Iata pentru care pricina: pentru necredinta voastra n-ati putut sa-l vindecati”.

I-a mustrat pe ucenici pentru ca a vazut la ei putina indoiala, putina necredinta, si aceasta putina necredinta a lor a numit-o Mantuitorul necredinta. Si apoi le-a impartasit un lucru mare: Amin zic voua, ca de veti avea credinta numai cat un graunte de mustar (adica atat cat o samanta de ceapa, si inca mai mica), veti zice muntelui acestuia ridica-te de aicea si du-te dincolo, si, de veti fi credinciosi, va fi voua asa, dupa credinta voastra.

Le-a aratat ca ei nu au credinta nici cat un graunte de mustar. Dar noi, pacatosii, cata credinta avem? Daca pe Apostoli i-a mustrat Hristos, va dati seama cat de putina credinta avem noi. De aceea nu se implinesc cererile noastre prea repede, pentru ca suntem prea putin credinciosi.

Dar oare, fratilor, spune Evanghelia lui Iisus Hristos adevarul? Doamne fereste daca zicem ca nu. Cine va huli ca in Evanghelie sau in toata dumnezeiasca Scriptura este un cuvant nedrept sau ratacit, potrivit dumnezeiestilor canoane ale Sfintilor Apostoli si ale dumnezeiestilor Parinti, este anatema. Tot cuvantul lui Dumnezeu este adevar vesnic.

Dar noi citim in istoria Sfintilor Apostoli si in Evanghelie si nu gasim nicaieri ca Iisus Hristos ar fi mutat muntii. Avem insa cativa sfinti mari care au mutat muntii cu rugaciunea: Sfantul Ioachim, patriarhul Ierusalimului; un argintar, pe vremea Sfantului Platon, episcopul Alexandriei; Sfantul Marcu de la muntele Frasesc din Abisinia, care n-a vazut 95 de ani fata de om; Sfantul Averchie, episcopul Ierapolie, cel intocmai cu Apostolii, precum si Sfantul Grigorie Taumaturgul al Neocezareii – mare facator de minuni – a mutat un munte si un rau cand le-a poruncit sa se duca in alta parte.

Toti acesti sfinti au mutat muntii cu rugaciunea si nu este vreme sa va spun istoria lor, caci ar fi predica prea lunga. Dar de ce sfintii au facut minuni mai mari decat Iisus Hristos? Pentru care pricina? Si de ce Hristos n-a mutat muntii? Caci poate veti intreba: cum sfintii care sunt robi ai lui Iisus Hristos, au facut minuni mai mari decat Dansul? Sa va lamuresc acest lucru.

Cand a venit Mantuitorul nostru Hristos in lume, El a facut minuni atata cat putea sa cuprinda lumea si cat era de ajuns sa creada omul pentru mantuirea sa. El a inviat un mort de patru zile, pe Lazar, si pe altii de cate o zi. Dar Sfantul Gheorghe a inviat un mort de 400 de ani, si Sfantul Macarie unul de 600 de ani.

Iata minuni mai mari decat ale lui Hristos. Dar pentru ce? Pentru ca Hristos a spus: Cel ce crede in Mine, minunile pe care le fac Eu, si mai mari decat Mine va face. Deci daca sfintii n-ar fi facut minuni mai mari decat Iisus Hristos, nu s-ar fi implinit cuvantul sau proorocia Lui.

Insa cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Lui nu vor trece. De aceea sfintii au facut in vremea lor minuni mai mari decat Mantuitorul, dar cu puterea Aceluiasi Dumnezeu Iisus Hristos, Care lucra printr-insii. Caci El a zis la Inaltare: Ma sui la Tatal Meu si la Tatal vostru, si de la Dumnezeul Meu si la Dumnezeul vostru si orice veti cere in numele Meu, va voi da voua.

S-a suit acolo unde era mai inainte cu slava dumnezeirii Sale. Niciodata nu a lipsit ca Dumnezeu de acolo, dar acum a indumnezeit trupul si a ridicat firea omeneasca de-a dreapta Tatalui si de acolo a dat putere mare Sfintilor Sai ucenici si Apostoli sa faca chiar minuni, sa invie morti, sa goneasca duhurile, sa faca chiar minuni mai presus si mai mari decat a facut El Insusi pe pamant.

Deci nu sfintii le-au facut, ci tot Iisus le-a facut prin sfintii Sai, ca sa se implineasca cuvintele lui David, care a zis: Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai si Sfintilor care sunt pe pamantul Lui, minunate a facut Domnul toate voile Sale intru dansii (Psalm 67, 36; 15, 3).

Iata pentru ce au mutat sfintii muntii cu rugaciunea si n-am vreme sa va spun alte pilde de alti sfinti care au facut minuni si mai mari. Si dupa ce a spus Mantuitorul acestea, ce le-a mai spus Apostolilor? Le-a mai spus ca acest neam de draci nu iese decat cu rugaciune si cu post.

Iata cele doua arme prea puternice date de Dumnezeu crestinului: postul si rugaciunea. Credinta tare, apoi postul si rugaciunea fac adevarate minuni si astazi si vor face in veacul veacului. Cine n-are credinta, nu cunoaste minunile lui Dumnezeu care se fac tot minutul. De aceea a si spus Ioan 14, 12; Matei 17, 20.

Ioan 10, 35; Matei 24, 35. Mantuitorul: De va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat. Care ochi? Ochiul sufletului, care este mintea. El trebuie sa creada ca sa fie curat de necredinta. Deci acestea sunt armele preaputernice puse in mana credintei fiecaruia: postul si rugaciunea.

Cu ele poate omul sa se tamaduiasca pe sine si poate sa tamaduiasca si pe altii. Vedeti, fratilor, cu postul, cu rugaciunea, cu smerenia si cu credinta, s-au facut minuni preaslavite. Cu aceasta putere au fost inarmati si Sfintii Apostoli de catre Iisus Hristos.

Si de aceea i-a mustrat putin pentru necredinta, ca s-au indoit putin, si pentru acea indoiala n-au putut scoate acel duh. De aceea a spus Hristos: Acest neam – adica neamul acesta de draci, ca-s mai multe feluri de neamuri – nu iese decat cu post si cu rugaciune.

Deci sa stiti ca si cei mai rai si mai cumpliti draci se duc de la om, daca omul e tare in credinta, in post si in rugaciune, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel impreuna slavit cu Tatal si cu Duhul Sfant, in veci. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!