"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Importanţa Sinodului I Ecumenic pentru Misiunea Biserici

vineri, 11 mai 2018

Caută spre Mine şi Mă miluieşte… (Duminica a VI-a după Paşti, a Orbului; Ioan IX, 1-38)

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula
 
Nu cred că se află icoană a suferinţei mai plenar marcată de prezenţa Domnului Iisus Hristos decât aceasta a Duminicii pe care o întâmpinăm cu orbul la marginea Siloamului. Cântarea liturgică oferă o astfel de descriere, cât se poate de acceptabilă: „Cel ce s-a născut orb zice în sufletul său: Au doară pentru păcatele părinţilor m-am născut fără vedere? Au doară pentru necredinţa nea­murilor m-am născut spre dovadă? Nu sunt în stare să întreb când este noapte şi când este zi. Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre; că n-am văzut soarele strălucind, şi nici chipul Celui Ce m-a zidit. Ci mă rog Ţie, Hristoase Dumne­zeule: Caută spre mine şi mă miluieşte!“ (Stihirile orbului, I, gls. 2).


Că lumina pe care o dă Cel Care este „Lumina lumii“ (Ioan 9, 25) nu este una oarecare şi că dincolo de vindecarea celui nevăzător întru vedere este ceva mult mai adânc, ne-o întăreşte iarăşi textul liturgic: „Soare nematerial, al dreptăţii, Hristoase Dumnezeule, Care celui din naştere lipsit de lumină i-ai luminat atât ochii trupului, cât şi pe cei ai sufletului, cu preacurată atingerea Ta, luminând şi ochii noştri cei sufleteşti, arată-ne fii ai zilei, ca să grăim Ţie, cu credinţă: Mare şi negrăită este milostivirea Ta spre noi, Iubitorule de oameni, slavă Ţie!“ (Slava Stihirilor vecerniei). De aici, şi accentul pe care-l pune Hristos Domnul în a Se defini ca „Lumină a lumii“, „atât cât este în lume“ (Ioan 9, 5), pentru ca, mai apoi, să accentueze mereu că Cel Care-L va urma şi Care n-ar veni dacă El nu Se duce (Ioan 16, 7), Duhul cel Sfânt, va face ca prezenţa lui Hristos să fie una veşnică.

Teribila dramatizare a con­tactului dintre cel atins de harul lui Hristos şi „cunoscătorii“, „lite­raţii şi legiştii“ Legii lui Dumnezeu, Evanghelia ne mai dovedeşte două lucruri: că nu noi suntem, slavă Domnului, jude­cătorii a­proa­pelui (Ioan 9, 16) şi că, în fond, nici o anchetă din lume, chiar dură, nu poate opri mărturia celui care a gustat din bucuria trăiri cu Hristos (Ioan 9, 25 ş. u.). O bucurie din care se naşte inteligenţa aleasă, ascuţită, care, nu de puţine ori, chiar în vremea prigoanei comu­niste, a pus în gura celor simpli cuvinte de nezdruncinat: „Nu cumva vreţi şi voi să vă faceţi ucenici ai Lui?“ (Ioan 9, 27).

Pare a fi aici o doză de „obrăznicie“, după regulile cu­min­ţeniei arogante, dar pentru noi, cei care ne bucurăm de izbăvirea din orbire a tânărului, aduce mai mult a răspuns care ne răcoreşte, prin inteligenţă şi curaj, de toate suspiciunile celor care, de veacuri, se-ndoiesc că pot fi făcute minuni şi peste noi, păcătoşii. Ceea ce este cert este că dincolo de lumea aceasta, întru care toate se văd, orbul capătă şi acea capacitate rară – numită har – de a surprinde pe Hristos, de a-L vedea. Căci zice Sfântul Simeon Noul Teolog, lucru vrednic de luat în seamă: „Ascultă, crede ceea ce îţi spun: / E dulce soarele, e negrăită simţirea lui, / dar el atrage sufletul la un dor nemărginit şi dumne­zeiesc. / Sufletul care îl vede se-aprinde şi arde de dorinţă / şi vrea să-l aibă înăuntru întreg cât se arată, / dar nu poate şi se în­tristează pentru aceasta / şi nu so­coteşte binele ce-l are din vederea sau simţirea lui. / Dar când Cel văzut de mine, Care e încăput de toate / şi cu adevărat neapropiat / voieşte să miluiască / amărâtul şi smeritul meu suflet, / mi se face deodată văzut şi străluceşte înaintea feţei mele, / Se arată strălucind în mine întreg de întreaga bucurie şi dulceaţă dumnezeiască, dar şi de toată dorinţa, pe mine, smeritul“ (Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul 8 [2. 4]. «Care sunt cei cărora Se arată Dumnezeu şi care sunt cei care ajung la deprinderea binelui prin lucrarea poruncilor», în vol. Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Pr. Prof. Acad. D. Stăniloae, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 354-355).

Iar glossa Părintelui Stăniloae comple­tează fericit spusa Sfântului: „E dulce Soarele Hristos, Soarele dumnezeiesc, atât cât Îl simt. Dar El e dulce pentru că mă atrage la şi mai multă împărtăşire, fără sfârşit, de El“ (idem, pg. 354, nota 80). Pentru că, în fond, Evanghelia aceasta vine să readucă în planul spiritual relaţia dar-Dăruitor, adică pe Cel Care [Se] dăruieşte şi pe cel care primeşte darul… Poate că în acest moment al istoriei s-a reaşezat normalitatea minunii în limitele ei fireşti. Căci nu desorbirea orbului e minune, ci faptul că Cel Care dă lumina, luminând, ne face să ne vedem. Cu ale noastre. După spusa aceluiaşi Sfânt Simeon Noul Teolog: „Plâng şi mă doare inima când îmi străluceşte lumina / şi văd sărăcia mea şi cunosc unde sunt / şi în ce lume muritoare locuiesc, fiind muritor; / şi mă desfătez şi mă bucur când înţeleg / starea şi slava dată mie de Dumnezeu / şi mă văd pe mine ca un înger al Domnului, / împodobit întreg în lumină nematerială. / Bucuria aprinde dorul meu de Dumnezeu, / Cel Ce-mi dă toate şi mă preschimbă. / Iar din dor izvorăsc râuri de lacrimi şi mă face şi mai strălucitor.“ (Op. cit., ed. cit., Imnul 13 [2. 17], «Îndemn la pocăinţă; şi cum voinţa tru­pului unită cu voinţa duhului face pe om în chipul lui Dumnezeu», p. 369).

Minunea-i dar dorul acesta teribil născut de Hristos în noi. Nesăturat pe lumea aceasta. Căci bucuria aceasta, rod al luminii iubitoare a lui Dumnezeu, vede mereu, în prima geană de lumină primită de la Cel Ce este Lumina, un început, o arvună. De-aceea rostim, înainte de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului: „Atrasu-ne-ai cu dorul Tău, Hristoase, şi ne-ai preschimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste; ci arde cu focul cel fără de materie păcatele mele şi mă învredniceşte a mă sătura de desfătarea care este întru Tine, ca de amândouă venirile Tale (Întruparea şi cea de-a Doua venire, n. N. C.) veselindu-mă, să slăvesc, Bunule, această (adică „aceea de acum“, care în Sfânta Liturghie este „acest Trup şi acest Sânge“, prezent real pe Sf. Masă, n. N. C) venire a Ta“ (Ceaslov, ed. 1990, p. 300, cu modificările propuse de Părintele Stă­niloae).

Căci Liturghia Dumnezeiască este reluarea veşnică a minunatei scoateri din orbire şi umpleri de dorul lui Hristos. De aceea cântăm în ea „am văzut Lumina cea adevărată“. Acea lumină în care zicem „Lumina lui Hristos luminează tuturor…“
Iar din dor izvorăsc lacrimi…
Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula 
din ”Iubesc, Doamne, ajuta neiubirii mele” 
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!