"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

sâmbătă, 26 mai 2018

Monahul Moise Aghioritul - Agonisirea Sfântului Duh

Potrivit Sfântului Filothei Kokkinos, mi­nunatul biograf al Sfântului Grigorie Palama, pe vremea când Sfântul Grigorie era un tânăr monah în Muntele Athos, i s-a arătat Sfân­tul Ioan Teologul şi i-a spus să se roage neîncetat astfel: „Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!“.

În binecunoscuta Filocalie există un cuvânt frumos al sfântului Grigorie către Monahia Xeni[a], unde afirmă că întâiul dar care ni se dă în rugăciune prin Sfântul Duh este pacea gândurilor şi liniştirea inimii. Harul Duhului Sfânt îl face pe cel care se roagă, blând, paşnic, liniştit, fără gân­duri demonice, necurate, pătimaşe. Prin Harul Sfântului Duh şi printr-o smerită nevoinţă per­sonală, se domoleşte marea cea mainainte învolburată.
Gândurile pătimaşe, cele multe şi pu­ternice care odinioară îl tulburau, îl zbuciumau şi-l nelinişteau pe om, în chip minunat acum îşi pierd înrâurirea şi asprimea, pentru că omul şi-a pus toată nădejdea în Prea Bunul Dumnezeu.

Această trăire îngerească aduce adevărata smerenie, care uneşte la un loc toate celelalte virtuţi de Dumnezeu întreţesute. Smerenia pă­zeşte, păstrează şi desăvârşeşte virtuţile dumne­zeieşti. Smerenia dumnezeiască, ca dar al Duhu­lui Sfânt, are altă fire şi altă putere decât aceea pe care omul se luptă să o agonisească printr-o continuă nevoinţă. Pacea gândurilor şi smerenia inimii sunt daruri alese ale Preasfântului Duh.

Acestea, alături de harismele duhovniceşti, precum îndelunga răbdare, bunătatea, credinţa, blândeţea şi cumpătarea, îşi află sălaş în Împără­ţia dragostei într-o atmosferă de mare veselie, de bucurie şi pregustare a desfătării Raiului. Într-o astfel de aşezare se află credinciosul care și-a asumat păcatul şi întunericul, care s-a pocăit, s-a cu­răţit şi s-a luminat; de acum se îndreaptă către nepătimire, către sfinţenie şi vederea lui Dumnezeu.

După Sfântul Grigorie Palama, aşa cum tru­pul participă la nevoinţă ascetică prin înfrânare, prin tânjire şi lacrimi, tot astfel are părtăşie şi de darurile Duhului Sfânt. Lacrimile amare se pre­schimbă în dulceaţă, rugăciunea se face plăcută, gâtlejul se îndulceşte, inima tresaltă de bucurie, trupul se desfătează. Aşa cum plăcerea cea fără de raţiune a păcatului întunecă mintea şi o face iubitoare de trup, iubitoare de plăcere, aseme­nea şi Harul, din minte trece în trup, fără a suferi deloc urâţire din pricina acestuia.

Experienţa Harului Duhului Sfânt în viaţa Sfinţilor Bisericii noastre din toate veacurile este comună. Astfel, din secolul XIV să mergem în se­colul XIX. Prinţul Motovilov l-a vizitat la schit pe Cuviosul Serafim de Sarov. Ziua era destul de înnorată şi cădea o zăpadă deasă. Totul era com­plet alb. Cuviosul şi prinţul stăteau în zăpadă, pe doi butuci proaspăt tăiaţi şi vorbeau. Privind în adâncul inimii lui Motovilov, Cuviosul îi spu­se: „Vă doriţi foarte mult să aflaţi care este scopul vieţii creştine. Toţi cei pe care din copilărie i-aţi întrebat v-au spus: să mergi la biserică, să te rogi lui Dumnezeu, să împlineşti poruncile, să faci binele. Rugăciunea, postul, privegherea şi toată strădania creştină oricât de bună ar fi, nu constituie scopul vieţii noastre, dar ne sunt de folos ca mijloace ale împlinirii lui. Adevăratul scop al vieţii creştine este agonisirea Duhului Sfânt!”.

Cuviosul şi-a continuat cuvântul cel lumi­nat de Dumnezeu: „Rugăciunea, postul, prive­gherea, milostenia şi celelalte bune lucrări care se fac prin Harul lui Hristos sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt… Sfântul Duh singur îşi face sălaş în sufletele noastre. Dar ca să sălășluiască și să se odihnească în duhul nostru trebuie mai întâi să ne nevoim din toate puteri­le să-L agonisim”. Prinţul avea o dificultate în a înţelege ce înseamnă agonisirea Duhului Sfânt. Rugându-se Cuviosul i-a spus: „Acum suntem amândoi în Duhul Sfânt”.

Cuviosul strălucea cu totul si Motovilov nu putea să-l privească, ochii îl dureau din pricina marii străluciri. Cuviosul îi zice: „Nu te speria. Eşti acum si tu la fel de luminos ca mine. Te afli şi dumneata în plinătatea Duhului Sfânt, altfel nu ai putea să mă vezi în această stare”. Prinţul Motovilov descrie această scenă minunată, spu­nând că liniştea şi pacea sufletului său erau fără putinţă de exprimare. Bucuria i-a umplut inima. Cuviosul i-a spus că ceea ce simţea era numai o parte din bucuria veşnică. În acelaşi timp simţea o uimitoare căldură si o mireasmă nemaiîntâlnită. „Cea mai plăcută mireasmă de pe pământ”, spuse Cuviosul, „nu se poate compara cu aceasta pe care o simţim noi acum, pentru că suntem pli­ni de mireasma Duhului Cel Sfânt al lui Dumne­zeu… Zăpada de pe noi nu s-a topit şi continuă să cadă de sus. Aceasta înseamnă că sursa de căl­dură nu este din afară ci dinlăuntrul nostru. Este vorba de acea căldură pentru care ne îndeamnă Duhul Sfânt să strigăm către Domnul: «Cu căl­dura Duhului Tău Celui Sfânt, încălzeşte-mă!»”. Şi încheie: „Domnul ascultă deopotrivă şi pe monah, şi pe mirean, e de ajuns să fie drept cinstitori, să iubească pe Dumnezeu din adâncul sufletului si să aibă credinţă în El fie si cât o boabă de muştar… Toate câte cerem de la Domnul să fie spre slava Lui sau spre folosul aproapelui; pentru că şi folosul aproapelui e tot spre slava lui Dumnezeu”.

Am zăbovit referindu-ne la acest fragment minunat fiindcă are o importanţă deosebită pen­tru discuţia noastră. Hristos a venit în lume, a propovăduit, a făcut tămăduiri, a pătimit, S-a răstignit, a înviat şi S-a înălţat, ca să trimită în lume pe Duhul Sfânt. Principalul şi singurul scop al vieţii noastre, fraţilor, este să agonisim Duhul Sfânt. Viaţa duhovnicească este o viaţă în Duhul Sfânt. Viata duhovnicească nu înseamnă să citeşti cărţi, să agoniseşti cunoştinţe, să domini în discuţii, să asculţi muzică şi să fii un bun cunos­cător al scrierilor bisericeşti. Nu înseamnă nici chiar o bună dispoziţie a minţii sau a inimii. Viaţa duhovnicească este tânjire după Duhul Sfânt, agonisire, trăire a Lui, cunoaşterea Adevărului.

Devotamentul, dăruirea, deplina predare Harului Duhului Sfânt alcătuiesc viaţa duhovnicească a omului credincios. Însă pentru a se face locaş Duhului Sfânt, a-L simţi puternic în­lăuntrul lui este de neapărată trebuinţă ca omul să apuce pe calea de fericită nevoinţă a curăţirii. Dacă inima noastră nu se va curaţi cu adevărat, este cu neputinţă să sălăşluiască în noi Duhul Sfânt. Toate cele materiale, pământeşti, trecătoa­re, stricăcioase, cele de prisos vor trebui lepădate de bună voie pentru această agonisită dumneze­iască. Sfântul Duh ne va conduce la tot Adevă­rul, ne va lumina, ne va umple de binecuvântare, ne va insufla, ne va grăi şi ne va călăuzi.

Credinciosul care are o lucrare de nevoinţă, de rugăciune şi de curăţire trăieşte experienţa, simţirea Duhului Sfânt în mod personal şi Acesta i se face călăuză spre mântuire şi izbăvire. De­venim astfel casnici ai lui Hristos. Duhul Sfânt sălăşluit în noi Se face Mântuitorul, Izbăvitorul sufletului nostru, Hristos Cel Răstignit şi Înviat. În Duhul Sfânt ne îndumnezeim. Fiecare mădu­lar al Bisericii se uneşte cu Duhul Sfânt şi astfel se îndumnezeiește.

Stareţul Tihon Aghioritul spunea: „Chivernisitorul Bisericii este Duhul Sfânt”. Având Du­hul Sfânt înlăuntrul ei, Biserica are plinătatea dumnezeirii şi este fără de pată şi desăvârşită. Sfântul Duh este a treia persoană a Sfintei Treimi Celei de o fiinţă şi nedespărţite. Fără pogorârea Duhului Sfânt nu se săvârşeşte nicio Taină în Biserică. Aşa cum spune Simbolul Credinţei noas­tre, Duhul Sfânt purcede din Tatăl – îşi are prin­cipiul în Tatăl – şi nu şi din Fiul, aşa cum greşit cugetă catolicii, fiindcă atunci am avea două principii în dumnezeire. Este trimis prin Fiul şi nu lucrează decât împreună cu Fiul, a doua Per­soană a Sfintei Treimi.

Aşa cum spune înţeleptul Stareţ Emilianos Simonopetritul: „Duhul Sfânt S-a pogorât pe pământ, S-a dezlănţuit, cum am spune, pe pă­mânt, pentru că Sfânta Treime a voit aceasta, Dumnezeu a voit așa. Tatăl a binevoit, Fiul L-a trimis şi Duhul Însuşi cuprins de bucurie a pri­mit să fie trimis ca să împlinească scopul zidirii firii omeneşti. El însuşi a voit aceasta, asa cum a fost deopotrivă voia Sfintei Treimi. Prin urma­re, Sfântul Duh a venit în lume de bunăvoie, ca şi Hristos, Care făcând ascultare Tatălui S-a dat pe Sine morţii pe Cruce, astfel arătând că aceasta era şi voia Lui. Este vorba, adică, de voia Sfintei Treimi şi de voia fiecărei Persoane a Sfintei Treimi în parte. Vedem în aceasta unitatea Sfintei Treimi şi deopotrivă fiinţarea în trei Ipostasuri. Trei vo­inţe şi, în acelaşi timp, o singură voinţă”.

Aşadar, în Biserică, în chip tainic ne unim cu Sfânta Treime în Duhul Sfânt, prin ascultare de bunăvoie. În felul acesta, propria-mi voie se iden­tifică cu voia dumnezeiască. Astfel, omul se face sălaş al Duhului Sfânt, purtător de Hristos, bise­rică a lui Dumnezeu, devine om adevărat. Lepă­dând voia cea plină de egoism, omul se smereşte, se jertfeşte, îşi ciopleşte Ego-ul, iese din individu­alism şi din iubirea de sine înspre dragostea lui Dumnezeu. Iubind liber, din toată inima şi din tot sufletul ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, I se face casnic, Îl iubeşte cu uşurinţă, nesilit, devine un fiu cuminte şi ascultător al Bisericii.

În viaţa duhovnicească temelia este nesilnicia. Dacă putem spune aşa, Dumnezeu are o „neputinţă”. Nu poate să subjuge făptura Sa, să o anuleze, să o stăpânească, să o tiranizeze. El în­suşi i-a dat libertatea de voinţă, chiar şi în a-L tă­gădui. Aşadar nu o poate sili să-L iubească. Omul este chemat să experieze el însuşi străpungerea, ardoarea, iubirea faţă de Cel Care mai întâi l-a iubit. Este învederat faptul că nu ştim să ne bu­curăm de libertatea pe care ne-a dăruit-o Dum­nezeu, începem ceva şi curând abandonăm. Ne temem a-I dărui Domnului întreaga viaţă pen­tru a face cu ea ce voieşte iubirea Lui. Adeseori aceste porniri ale noastre sunt însoţite de multe socoteli şi gânduri. Ne lăsăm târâţi de amânările pe ca ni le insuflă diavolul. Este vremea să con­ştientizăm că nu sunt deloc de folos tărăgănelile. Dacă îl iubim cu adevărat pe Dumnezeu suntem chemaţi îndată la pocăinţă.

Biserica Ortodoxă, maica noastră a tuturor, dă osebită însemnătate persoanei umane, văzându-l pe om drept făptură sfântă, unică şi ade­vărată. În sânul Bisericii nu ne mişcăm în chip impersonal şi iraţional. Fiecare om este o per­sonalitate distinctă, care se poate face sălaş Du­hului Sfânt. Omul se face dumnezeu, aşa cum Dumnezeu S-a făcut Om. Numai atunci omul se desăvârşeşte, ajunge la un echilibru, se linişteşte, află odihnă.

Creştinul nu poate să trăiască pentru un lu­cru de nimic, pentru ceva foarte mic şi trecător. Dacă facem un sondaj şi întrebăm oamenii: „De ce trăieşti?“, ce ne vor răspunde? „Pentru o spo­rire a salariului.” „Pentru o pensie bună”. „Pentru o casă mai bună”. „Pentru încă o casă de vacanţă”. „Pentru o maşină nouă”. Dar merită oare să trăieşti pentru acestea care sunt supuse de­precierii, stricăciunii focului, care pot fi furate şi pierdute? Chiar şi pentru o diplomă, un post de conducere sau o afacere bună. Acestea nu pot fi scopul vieţii noastre. Nu merită să facem din ele scopul vieţii şi al existenţei noastre. Dumnezeu ne-a adus în lume pentru ceva mai înălţător, mai însemnat şi mai valoros. Unul singur este scopul vieţii noastre. Dobândirea Duhului Sfânt. Pentru agonisirea Acestuia merită să răbdăm dureri, să ne nevoim, să ducem lupta noastră, să plângem, să ne zbatem pentru Dumnezeu în toată vremea. Ne lăsăm furaţi de mii de griji şi preocupări şi nu ne îngrijim de acel singur lucru de trebu­inţă prin care omul află luminarea şi libertatea. În întreaga noastră viaţă ar trebui să fie numai această tânjire şi căutare. Fără Duhul Sfânt, viaţa mea, existenţa mea nu este în adevăr. Trăiesc în minciună, mă bucur ca unul fără de minte, mă dau om duhovnicesc. Fără Duhul Sfânt în viaţa mea sunt gol de lumină, de bucurie, un om ne­mernic, grosolan, lipsit de minte, nedesăvârşit. Toate rugăciunile noastre, fiecare „Doamne mi­luieşte!” pe care-l rostim, toate metaniile, posturile şi privegherile spre aceasta ţintesc, aşteptăm acea zi luminată a venirii Duhului Sfânt în viaţa noastră, care va fi început de fericire, de binecu­vântare şi de negrăită pace.

Strădania de căpetenie din rugăciunea noas­tră ar trebui să fie căutarea Duhului Sfânt. Sfân­tul Simeon Noul Teolog spune în chip minunat că sufletul lui este chinuit când lipseşte Sfântul Duh. Iar prezenţa Lui dăruieşte odihnă sufletului, sporire, mângâiere şi întărire. Aşa cum Adam cel întâi zidit a luat viaţă prin dumnezeiasca suflare, tot astfel şi sufletul viază prin această cercetare ce­rească. Sufletul trăieşte atunci pregustarea slavei şi a veseliei nepământeşti. Trăieşte de pe acum ca în Rai. Simte prezenţa vie a lui Dumnezeu.

Din contră, absența Duhului Sfânt în viata noastră am putea spune că este o pregustare a iadului. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, iadul este absența lui Dumnezeu, nevederea lui Dumnezeu. Iadul înseamnă să nu iubeşti si să nu te smereşti. Adevărata dragoste creştinească este mereu jertfelnică şi smerită. Numai cel cu adevărat smerit poate iubi deplin, dezinteresat, desăvârşit. Trăind în Duhul Sfânt credinciosul se face asemenea lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu poate să nu aibă dragoste şi smerenie, asemenea Domnului. Absenţa Sfântului Duh ne face tru­faşi, mândri, egoişti, individualişti, zavistnici, urători, răzbunători, invidioşi şi plini de răutate. Atunci ne atinge viclenia vrăjmaşului cu meşteşugitele lui curse.

Omul adumbrit de Duhul Sfânt trăieşte lăuntric copleşitoarea bucurie a Împărăţiei Ceruri­lor, are în sine puternic sentimentul veacului ce va să fie, trăieşte cu conştiinţa vremelniciei vierii de acum şi este cu totul o prezenţă care mărturi­seşte în faţa celorlalţi trăirea lui, se face pe sine mărturisitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Măr­turisitor nu este doar acela care mărturiseşte la arătare, ci şi acela care se luptă, se sileşte, poartă necontenit război cu puterile vicleanului cu mul­tă stăruinţă şi cu grijă.

Omul aflat sub înrâurirea demonilor, care este asaltat si târât încolo si încoace de ei, fără ca de multe ori el însuşi să înţeleagă aceasta, ispi­teşte, răvăşeşte si târăşte si pe ceilalţi în răutate şi viclenie. Desigur, uneori poate fi în chip spe­cial politicos, binevoitor, credincios şi puternic. În cele din urmă însă, împrăştie tulburare. De­monul cel preaviclean cu grozava-i experienţă pe care o are de mii de ani în a război neamul omenesc, găseşte victime gata să-l asculte, prin care vatămă şi pe alţii în felurite chipuri, adese­ori destul de provocatori şi ademenitori. E nevo­ie de mare atenţie, de discernământ şi rugăciu­ne. Vine, de exemplu un om socotit respectabil si îţi spune într-un mod cuminte: „Frate, de ce să mergi mereu la biserică, nu e nevoie. Dum­nezeu este pretutindeni. Unde spune în Sfânta Scriptură să mergem în astfel de biserici? Fă-ţi rugăciunea acasă la tine. Dumnezeu te aude ori­unde te-ai afla. Nu e nevoie să mergi regulat la biserică“. Să nu ai nicio îndoială că omul acesta este unealta vicleanului, care îşi doreşte să că­dem fulgerător de la lumină la întuneric.

Noi, fraţii mei, prin viaţa şi prin lucrarea noastră, oare dăm mărturie că suntem „fii ai luminii şi ai zilei”? De fapt nu cumva nu Îl do­rim pe Dumnezeu în centrul inimii noastre? Nu cumva socotim că vom fi robiţi de Duhul Sfânt şi nu vom mai putea face orice vrem cu viaţa noastră? Tare mi-e teamă că se întâmplă ceva de felul acesta. Ne e frică să nu ne pierdem deplina independenţă. Considerăm că prezenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră ne va îngrădi, ne va marginaliza şi ne va izola. Şi noi socotim că Apostolii erau beţi în ziua Cincizecimii. Ne temem ca nu cumva să fim numiţi şi noi îmbătaţi. Cu adevărat, prezenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră este o beţie trează, dulce, frumoasă, minunată. De ce atâta frică de o așa minunată îmbătare si nu de înfricoșătoarea beţie a mândriei, a iubirii de slavă, a iubirii de bani, a iubirii de trup, de plăcere şi a iubirii de sine?

Voia noastră, încăpăţânarea noastră, patima şi păcatul nostru sunt o beţie mai rea decât cel mai tare vin. Mă las cu uşurătate târât în aces­te beţii şi sunt înfrânat în descoperirea Duhului Sfânt în viața mea. Dacă nu ne vom lăsa îmbătaţi de Mângâietorul, vom fi îmbătaţi de nemângâietorul demon şi de feluritele lui meşteşuguri şi viclenii. Omul este cu desăvârşire liber a-şi alege beţia. Astăzi, așa cum bine știți, omul se îmbată de bani, de trup, de slavă, de băuturi alcoolice şi de droguri. Chiar şi pentru creştinii noştri, tânji­rea și căutarea Duhului Sfânt constituie o lucrare uitată, grea, necunoscută, consacrată, de ne­izbândit şi ireală. Ceva despre care vorbesc mai mult ereticii, precum penticostalii cei înşelaţi.

Sufletul nostru este de la Dumnezeu, iar păcatul de la demon. Dacă sufletul se predă li­ber lui Dumnezeu şi trăieşte potrivit dumneze­ieştilor porunci, atunci viaţa devine Rai încă de acum. Dacă însă sufletul se predă păcatului, trăiește pregustarea iadului. Păcatul este demonic si urmăreşte să ucidă sufletul. Sufletul se slobozeşte de legăturile păcatului doar prin pocăinţă. Tot păcătosul este într-un fel sau altul luptător împotriva lui Dumnezeu. După Sfântul Iustin Popovici, prin dragostea de păcat omul este con­dus la sinucidere duhovnicească, pentru că pă­catul omoară omul. În această stare e imposibil ca omul să simtă prezenţa Duhului Sfânt în viaţa lui. Printr-o credinţă neclintită în Hristos Datătorul de viaţă şi printr-o pocăinţă sinceră, poate afla iarăşi lucrarea vie a Darului Duhului Sfânt, umplându-se de Har şi bucurie.

Luminarea dăruită de Duhul Sfânt ne condu­ce la tot adevărul, la înţelepciunea cea nepreţuită şi la adevărata cunoaştere. Lupta ascetică înles­neşte curăţirea omului de patimi. Cel nepătimaş este plin de pace, de bucurie, de blândeţe desă­vârşită şi doar acesta poate să-L întâlnească pe Dumnezeu. Acesta are adevărata ştiinţă a dra­gostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Omul se uneşte cu Dumnezeu prin dragoste şi atunci i se descoperă tot adevărul. Duhul Sfânt este duhul dragostei, al priceperii, al cunoaşterii şi al înţelepciunii. Prin dragoste cunoaştem pe Dumnezeu.

Curăţindu-se de patimi prin Harul Duhului Sfânt, Cel Atoatelucrător, omul simte şi înţelege ce înseamnă să iubeşti, să te sfinţeşti, să te izbăveşti. Domnul a spus că cei curaţi sunt binecuvân­taţi si numai aceştia vor vedea fața lui Dumnezeu. Spune iarăşi Sfântul Iustin Popovici că pentru credinţa şi pentru dragostea pe care omul o ara­tă față de Hristos, Dumnezeu îi dăruieşte Duhul Sfânt, care conduce tot sufletul credincios la ade­vărul deplin despre Dumnezeu-Omul Hristos. Duhul Sfânt ne curăţeşte vederea ca să vedem cele de nevăzut și să auzim cele de neauzit. Toţi Sfinţii sunt oameni cu totul duhovniceşti, de Dumnezeu însuflaţi, care păstrează înlăuntrul lor pe Duhul Sfânt şi toate ale lor sunt sfinte: gândurile, mişcările, cuvintele, faptele, lucrările. Noi însă, prin păcatele noastre, Îl întristăm şi Îl mâhnim pe Duhul Sfânt.

Omul, această făptură mică, plămădită din ţărână şi supusă stricăciunii, prin lupta personală, conştientă şi responsabilă, pentru a ajunge la sfin­ţenie se înduhovniceşte şi pătrunde tainele Duhu­lui cele de nepătruns. Duhul Sfânt, pe Care omul L-a primit dintru început prin Dumnezeieştile Taine ale Botezului şi Mirungerii se dobândeşte printr-o viaţă sfântă şi prin lucrarea sfinţitoarea Tainelor. Duhul Sfânt ne conduce fără îndoia­lă la cunoaşterea deplină şi negreşalnică. Numai aşa poate omul să-L cunoască pe Dumnezeu cu adevărat. Prin Dumnezeu cunoaştem pe Dum­nezeu. Cu duhul lumii care-i stăpâneşte pe oa­menii intelectuali, materialisti si fără Dumnezeu este imposibil să-L cunoaştem pe Dumnezeu. În Duhul Sfânt Apostolii L-au cunoscut pe Hristos după Cincizecime, L-au iubit fără măsură şi s-au făcut neînfricaţi până la a-şi vărsa sângele pentru El. Luminaţi de Sfântul Duh, Părinţii Bisericii au tâlcuit desăvârşit Sfânta Scriptură. Numai prin luminarea Preasfântului Duh, fraţii mei, putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne cunoaştem pe noi înşine. Aşadar prin cunoaşterea lui Dum­nezeu ajungem la cunoaşterea de sine.

Duhul Sfânt povăţuieşte pe toţi Sfinţii din ziua Cincizecimii până la sfârşitul veacurilor. Prin lucrarea şi prin Harul Duhului Sfânt suntem uniţi cu toţi Sfinţii şi cu întreaga Biserică. Cu cât ne smerim, cu atât mai mult simţim aceasta. Duhul smereniei, al străpungerii, al dragostei este darul Duhului Sfânt făcut credincioşilor. Aceasta este o lucrare măreaţă, sfântă şi plină de frumuseţe.

De cealaltă parte, oamenii care se cred du­hovniceşti, dar nu cunosc pe Duhul Sfânt, sunt goi pe dinăuntru, plini de tristeţe şi nelinişte, fricoşi, sfâşiaţi, tulburaţi, nervoşi, nemulţumiri, neîmpliniţi, nefericiţi. Lipsit de Duhul Sfânt, omul se îndeletniceşte cu imaginaţia, cu visarea, se iuţeşte, se sălbăticeşte, devine independent şi se proclamă sieşi Dumnezeu. Trăieşte un război, un martiriu, o vânătoare, o furtună şi o catastro­fă. Fără Dumnezeu oamenii sunt în stare de mul­te rele, sunt primejdioşi, sunt târâţi de gândurile de mândrie şi se întunecă în chip înfricoşător. Tatăl mândriei este diavolul, de aceea tot gândul mândru, toată vorbirea şi fapta plină de mândrie îl demonizează pe bietul om. Mândria pune stă­pânire pe mintea omului şi o duce în robie. Fără Dumnezeu omul se perverteşte, se distruge. Se face chiar urâtor de om. Psalmistul socoteşte a fi fără Dumnezeu echivalent cu a fi lipsit de ve­selie. Fără Dumnezeu toate sunt întunecate şi lipsite de bucurie. Întunecarea minţii are drept consecinţă împietrirea inimii. Inima din care lipseşte Dumnezeu este de piatră, nu are simţă­minte sănătoase si este nesimţitoare.

Vremea de acum este cea mai potrivită pen­tru pocăinţa inimii. Pentru preschimbarea omu­lui închinător la idoli într-un om închinător al Unuia, Adevăratului Dumnezeu Cel Întreit.

Aceasta se izbândeşte prin asceză, prin credin­ţă fierbinte, rugăciune nerăspândită, post cu dreaptă socotinţă, smerenia care înalţă, dragos­te, blândeţe, înfrânare si evlavie. Prin aceste virtuţi evangheliceşti, Duhul Sfânt va da sufletului desăvârşita sănătate. Iar sănătatea sufletească curăţește mintea si luminează inima, astfel încât vom avea gânduri bune, porniri drepte şi cuvin­te pline de înţelepciune.

Înţelepciune înseamnă a trăi după Evanghe­lie. Viaţa de păcat este prostie. Sunt lipsiţi de minte cei care îşi trăiesc viaţa fără scop. Înţelept cu adevărat este cel care face din voia lui Dum­nezeu propria lui voie. Prezenţa Duhului Sfânt face pe omul lui Dumnezeu înţelept, cumpătat, cuviincios, întreg la minte. Cel credincios se îm­bracă în Duhul Sfânt prin Sfintele Taine şi prin dumnezeieştile virtuţi. Duhul Sfânt ne ajută să ne izbăvim din păcatul cel meşteşugit şi încâlcit şi să ne apropiem de Hristos. Duhul Sfânt care locuieşte înlăuntrul nostru nu-i lasă pe vrăjmaşi să ne nimicească. În prigoane şi persecuţii, în surghiun şi defăimări creştinii sunt plini de băr­băţie şi fără teamă, plini de pace şi bucurie, pen­tru că îi împodobeşte Duhul Sfânt, Care dăruieş­te pacea cea mai presus de minte şi netemerea.

În rugăciunea noastră îl rugăm pe Împăra­tul Ceresc, pe Mângâietorul Cel Bun, pe Duhul Adevărului, Care este pretutindenea şi toate le plineşte şi este Comoara tuturor bunătăţilor şi Dătător de viaţă, să vină şi să sălăşluiască întru noi şi să ne curăţească de toată întinăciunea pă­catului și să ne mântuiască, să ne izbăvească si să ne slobozească ca un Dumnezeu Atotbun.

Cuviosul Siluan Athonitul avea osebită dragoste pentru Duhul Sfânt şi Îl chema în rugăciunea lui, asa cum însuşi ne mărturiseşte în minunatele sale scrieri pe care le-a păstrat ucenicul cel de un cuget cu el, Stareţul Sofronie: „Doamne, dăruieş­te nouă Duhul Sfânt. În Duhul Sfânt Te vom slăvi ziua şi noaptea, fiindcă trupul este neputincios, dar Duhul Tău este plin de viaţă şi dă sufletului putere să-Ţi slujească cu bunăvoinţă. Duhul nos­tru se întăreşte în dragostea Ta, îl face să găsească în Tine pacea şi desăvârşita Ta odihnă. Duhul Sfânt seamănă cu o mamă plină de afecţiune. Aşa cum mama îşi iubeşte şi îşi ocroteşte copilul, tot astfel şi Duhul Sfânt ne acoperă, ne iartă, ne tămăduieşte, ne întăreşte, ne bucură. Îți suntem îndatoraţi, Doamne, că ne-ai dat nouă Duhul Sfânt pe pă­mânt. O, Duhule Sfinte, rămâi cu noi pentru tot­deauna, fiindcă ne este bine nouă să fim cu Tine”.

După Cuviosul Siluan, numai în Duhul Sfânt devenim persoane depline. Duhul Sfânt ne con­duce spre aceasta. Numai în Duhul Sfânt pot să devin asemenea lui Hristos, să mă îndumnezeiesc cu totul. Fără Duhul Sfânt sufletul meu este mort. Duhul Sfânt dă viaţă sufletului, Duhul Sfânt ne învaţă dragostea desăvârşită, ne mângâie în amărăciunile și în necazurile vieţii, ne întăreşte să trecem peste neputinţe şi căderi. Cuviosul Siluan întru cunoştinţă afirmă că Duhul Sfânt este cel mai mare dar al lui Dumnezeu făcut omului. Cum vom cunoaşte si cum vom dobândi pe Duhul Sfânt? Prin Sfintele Taine. Fi­ecare dintre noi este chemat să trăiască în sine această experienţă personală. Să fim cu atenţie, să-L recunoaştem cu smerenie, cu discreţie, cu discernământ, pentru că suflă unde vrea şi este pretutindeni şi plineşte toate. Aceasta poate să însemne dintr-o dată şi neaşteptat. În mijlocul durerii apăsătoare, a suferinţei bolii, când vezi faţa unui om îndurerat devenind caldă, paşnică, frumoasă. Când suntem părăsiţi de prieteni, de cunoscuţi, de rude şi ne simţim atât de singuri, ne putem agăţa de Domnul mai strâns şi mai adevărat. Stareţul Paisie Aghioritul zice:

„Am trecut o vreme prin multe întristări şi din pricina acestora aveam puternice dureri de cap. De la tensiune mi se zbătea ochiul şi mă aflam în peri­col să fac un atac cerebral. Simţeam ca si cum ar fi bătut cineva cu ciocanul dinlăuntrul meu şi ar vrea să iasă afară. Fiind întins în pat, am văzut un înger, foarte frumos, cu înfăţişarea unui copi­laş de 12 ani ca şi cum ar fi ieşit dinlăuntrul meu. Avea bucle blonde până la umeri. Mi-a zâmbit şi şi-a trecut mâna uşor pe deasupra ochilor mei. îndată a dispărut toată întristarea şi durerile au încetat. Am simţit o asa dulceaţă, încât as fi dorit mai degrabă să sufăr iarăşi, doar ca să-l mai văd pe îngerul meu păzitor”.

Harul lui Dumnezeu nu ni se dă pentru vred­nicia noastră, ci pentru mila Lui cea mare. Ne­îndoielnic, Harul este dar, însă este trebuinţă de împreună lucrarea omului, pentru ca Harul să se sălăşluiască întru noi. Ceea ce poate da omul este credinţa, dragostea, smerenia, curăţia, rugă­ciunea. Este nevoie si de discernământ, ca să nu fim amăgiţi de ispititorul care se preface chiar şi în înger de lumină, provocând imaginaţii, simţiri mincinoase, deviaţii sentimentale si relaxări ale psihicului. Într-o nemincinoasă lucrare a Harului avem bucurie şi pace, suntem lipsiţi de răutate, suntem plini de blândeţe şi binecuvântare. Avem înţelegere pentru toţi, îi iubim, suferim alături de ceilalţi, îi îndreptăţim, nu le răstălmăcim atitudi­nea, nu îi lepădăm, ceilalţi nu ne obosesc, nu ne îngreuiază, nu ne stânjenesc deloc.

Viaţa noastră seamănă cu drumul străbătut de poporul lui Israil din Egiptul patimilor, în pă­mântul făgăduinţei, al Canaanului. Prima opri­re, trecerea Mării Roşii, trecerea de la răutate si sclavie, la desfătare, la libertate, la dragoste şi vir­tute. A doua etapă o constituie cei 40 de ani de pribegie prin pustiu, trecând prin multe peripeţii şi prin mari minuni. Şi a treia etapă, aşezarea în Pământul Făgăduinţei, al Harului şi al bucuriei. Pricina des întâlnită a îndepărtării Harului este absența smereniei. Atunci omul nu vrea să se roage mult, oboseşte uşor, socoteşte că nu e ascultat, este târât de gânduri, slăbeşte încordarea luptei duhovniceşti, întârzie la biserică, n-are ce să spu­nă la spovedanie, se complace în osândiri, inima se înăspreşte, sufletul i se întunecă. Realitatea îl ofensează, iubeşte luxul, problemele îl încercuiesc, trăieşte într-un haos, nu ştie încotro să apuce, ce să facă mai întâi, de unde să înceapă.

Mândria este cel mai mare păcat, rădăcina tuturor patimilor, cea care îmboldeşte omul spre a deveni autonom, spre îndumnezeirea eu-lui şi spre mulţumire de sine. Dragostea greşit orien­tată spre propria persoană ridică un zid faţă de Dumnezeu. Omul se simte plin şi suficient luişi şi nu există loc înlăuntrul său pentru sălăşluirea Duhului Sfânt.

Mândria îl face pe om neom, pizmaş, răz­bunător, iubitor de stăpânire, abuziv, iubitor de laude, materialist, iubitor de proprietăţi, iubitor de bani şi de plăcere. Îl face neîmpăcat, neliniştit, neiertător şi lipsit de pocăinţă. Suntem răspun­zători pentru absenţa Harului dumnezeiesc din viaţa noastră. Duhul Sfânt este Bun şi aşteaptă mereu pocăinţa noastră, ca să ne lumineze de­plin. Patimile sunt precum norii care ascund lumina Harului şi a milei dumnezeieşti, spune Sfântul Siluan. În spatele norilor însă, cu certitu­dine se află soarele strălucitor, ca să ne dăruiască iarăşi lumină si căldură. Aşadar, fraţii mei iubiţi, nicicând să nu ne pierdem curajul, nădejdea, să nu renunţăm la luptă, să nu pierdem duhul În­vierii, aşteptarea, încredinţarea că Dumnezeu ne iubeşte nespus de mult.

Smerita cugetare trebuie să devină lucrare, trăire statornică. Aceasta nu e un lucru de neiz­bândit. Au biruit toţi Sfinţii Bisericii noastre, care au fost asemenea nouă, iar unii chiar în împrejurări mai grele decât noi. Să nu încercăm să ne potolim setea cu apa din tablou, aceea pe care pictorul o desenează pe perete, precum spune Sfântul Isaac Sirul, nici să ne bucurăm cu vise amăgitoare. Biserica ne cheamă să ne adăpăm la izvoarele apelor, să ne împărtăşim cu vinul mân­tuirii si al vieţii veşnice. Biserica noastră este chivernisitoarea Sfântului Duh care ne călăuzeşte în chip tihnit şi sigur la tot adevărul, la libertatea fiilor lui Dumnezeu, la bucuria întâilor născuţi, la pregustarea fericirii veşnice din Ceruri.

Să-I îngăduim Duhului Sfânt să ne călău­zească, să ne lumineze, să ne insufle, să ne în­tărească şi să ne mângâie. Să nu-L împiedicăm. Să nu-L dăm uitării. Să nu-L întristăm. Avem mare nevoie de agonisirea Lui, de prezenţa Lui, de mângâierea Lui în vremurile noastre atât de nemângâietoare.

(din: Monahul Moise Aghioritul, Omorarea patimilor, Editura Egumenita, 2015)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!