"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

vineri, 18 mai 2018

Sfântul Spiridon al Trimitundei la Sinodul I Ecumenic

Cuvintele tale m-au convins, sfinte bătrâne, și minunea mi-a dat certitudinea că ai dreptate. Cred acum. Cred cu toată puterea sufletului meu că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat și El, de o ființă cu Tatăl.
 
Puțină carte a învățat sfântul, cum știm. Acest lucru totuși nu l-a împiedicat să vină și să ia parte la Sinodul I Ecumenic pe care l-a convocat Constantin cel Mare în anul 325 d. Hr., ca să se astupe gura lui Arie și să-l caterisească. Acest înfricoșător eretic, după cum știm, învăța că Hristos nu este Dumnezeu, ci creatură și făptură a lui Dumnezeu. Această ereticească învățătură a lui a provocat un adevărat cutremur și a tulburat întreaga Biserică creștină.


În acest Sinod, pe de o parte, s-a prezentat Arie cu iscusiții lui ritori și cu episcopii care erau adepți ai lui. Și aceștia erau Eusebie al Nicomidiei, Theagene al Niceei și Macarie al Chalcedonului. Împreună cu aceștia, cu încuviințarea Împăratului, au venit și au șezut în sinod și destui filosofi de același cuget cu Arie, ca apărători ai lui. Printre aceștia se distingea și un filosof păgân, Evloghie, care în meșteșugul dialecticii, în sucirea cuvintelor și în sofismele lui era considerat nebiruit.

În tabăra ortodocșilor erau adunați 317 cuvioși arhierei și clerici. Printre aceștia se distingeau sfinții, Nicolae și Alexandru, care era încă preot, Episcopul Antiohiei Eusthatie, Pafnutie din Tebaida, Athanasie cel Mare, pe atunci diacon al Bisericii Alexandrine, Episcopul Trimitundei, Spiridon și mulți alții. Cel din urmă, bineînțeles, nu se distingea prin cultura și educația lui. Se distingea totuși prin simplitatea și smerenia lui. Era un vas nedeșertat din comorile cerești. Era un sălaș al Duhului Sfânt. Din clipa în care a intrat în sala sinodului, inima lui bătea tare și se ruga cu credință adâncă și cu rugăciune a minții să lumineze Dumnezeu, astfel încât la sfârșit să strălucească adevărul.
„Părinte,proslăvește-L pe Fiul” zicea și repeta neîncetat cu lacrimi în ochi. Dragostea lui față de slăvitul nostru Mântuitor Hristos îi ardea tot trupul și îl umplea de nebiruită putere.

În discuția pe care a aprins-o înfricoșatul Arie cu cultura lui filosofică, cu șiretenia și cu limbuția lui, dar și cu adepții să retori, care îl întăreau neînchipuit arunca adevărate fulgere împotriva adevărului și Bisericii lui Hristos. Orele treceau fără un rezultat pozitiv. La un moment dat mai ales, unul dintre cumpliții retori ai lui Arie, păgânul Evloghie a adus asemenea argumente și cu atâta măiestrie meșteșugite, încât se putea crede că dreptatea se afla de partea lor. Apărătorii adevărului creștin, și însuși Athanasie cel Mare au tăcut. O tăcere de moarte s-a întins pentru câteva secunde în marea sală a sinodului. În acea clipă s-a ridicat de la locul său, sfântul nostru și a cerut să vorbească. Încet, a înaintat la tribună.

Adepții ereziarhului au zâmbit a râde de cum l-au văzut. Ceilalți părinți s-au întristat. Știau fără îndoială că Sfântul era curat și virtuos. Totuși era un om simplu și cu puțină carte și fără ceea ce obișnuim să numim, în chip lumesc, înțelepciune și cunoștință. Cum ar putea, așadar, smeritul păstor să o scoată la capăt cu un ritor înțelept și pervers. De aceea erau supărați și unii chiar se străduiau să-l împiedice să vorbească. Se temeau ca nu cumva retorul cel dur și crud să nu caute să-l expună și să râdă de el. Sfântul Spiridon totuși insista. Și împăratul i-a dat cuvântul.

Iarăși o tăcere mormântală s-a întins peste sală. Prietenii lui Arie cu dificultate își ascundeau disprețul, în timp ce părinții cu sentimente de respect, dar și cu nedumerire îl priveau pe bătrân. Într-o clipă, marele Spiridon, rupând tăcerea, se întoarce către filosof și cu un glas ferm începe să-i spună aceste cuvinte:

– Ascultă, înțeleptule, Unul este Dumnezeu. Acesta prin Cuvântul Său și prin Duhul Său a creat toată lumea. Și pe cele pe care le vedem, și pe cele pe care nu le vedem. Acesta a plăsmuit și minunata și extraordinara făptură care este omul. Acest Cuvânt al lui Dumnezeu este Fiul lui Dumnezeu adevărat și de o ființă cu Tatăl. Pentru propria noastră mântuire, credem că Fiul lui Dumnezeu, S-a făcut și om și S-a născut dintr-o Fecioară, Fecioara Maria. A crescut ca om acolo în Nazaret, a propovăduit pentru trei ani și apoi a fost răstignit și îngropat ca om. Apoi a înviat ca Dumnezeu după trei zile și ne-a înviat și pe noi împreună cu El, și ne dăruiește viață veșnică și nestricăcioasă. Cuvântul lui Dumnezeu, după Învierea Lui, a rămas pe pământ pentru patruzeci de zile și apoi S-a înălțat la cer, de unde a și trimis pe pământ, după zece zile, Preasfântul Duh, Care de atunci rămâne în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu, credem încă, va veni iarăși într-o zi să judece întreaga lume. Iar noi vom învia și ne vom înfățișa înaintea Lui ca să dăm socoteală Lui pentru toate faptele, cuvintele și gândurile noastre.

– Cuvântul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos este de o ființă cu Tatăl, de un tron, de o cinste, de o slavă cu El. Unul este Dumnezeu. Trei Persoane totuși, trei Ipostasuri, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Aceste trei Persoane, un singur Dumnezeu, o singură fire, sunt pentru mintea omului ceva negrăit și necuprins. Așa cum este cu neputință să pună cineva toată apa mării într-un pahar, tot așa este cu neputință minții omenești limitate să cuprindă și să înțeleagă nesfârșirea dumnezeirii. Ca să dau totuși o explicație cuvintelor mele, să mă ierte Cel Preabun că voi folosi acest exemplu palpabil.
Atunci sfântul a băgat mâna stângă în buzunarul lui și a scos o cărămidă și, arătând-o tuturor, a făcut cu dreapta lui semnul crucii și a zis: „În numele Tatălui”.

Și s-a crăpat cărămida. Părinții care urmăreau scena s-au cutremurat de-a dreptul. Fiindcă odată cu cuvintele Sfântului focul cu care fusese arsă cărămida s-a înălțat deasupra.
– „Și al Fiului”.

A adăugat. Și apa cu care fusese înmuiată cărămida, a curs jos.

– „Și al Duhului Sfânt”.

A încheiat învățătorul cel făptuitor și luminat de Dumnezeu. Lutul a rămas în mâna lui.

– „Fraților ai mei și părinților, a continuat făcătorul de minuni, așa cum cărămida alcătuiește un singur lucru, o singură fire, dar este întreită – foc, apă și pământ – la fel și Sfântul Dumnezeu. Chiar dacă nu trebuie să asemănăm Firea cea nezidită și mai presus de fire cu o creatură zidită și stricăcioasă, cu toate acestea, pentru a face înțelese cele neînțelese – să ne ierte nesfârșita Lui milă – spunem și întărim:

– Dumnezeu este Unul după fire și după natură. Dar după persoane sau ipostasuri este treimic: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

Cuvintele Sfântului au uimit pe toți cei de față. Sala a răsunat de slavoslovii către Dumnezeu și de laudele Părinților. „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru. Tu ești Dumnezeu, Cel ce faci minuni”(Ps. 76, 14, 15). Cântă și slăvesc pe Dumnezeu. Arie și adepții lui s-au rușinat cu adevărat. Filosoful, smerindu-se, recunoaște și mărturisește deschis înfrângerea lui:

– Cuvintele tale m-au convins, sfinte bătrâne, și minunea mi-a dat certitudinea că ai dreptate. Cred acum. Cred cu toată puterea sufletului meu că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat și El, de o ființă cu Tatăl.

Lacrimi de bucurie curgeau din ochii tuturor și mai întâi și întâi din ochii filosofului păgân, care s-a grăbit să primească botezul și să devină creștin.

Adevărul încă odată a triumfat. Și s-a adăugat: „Nu în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii” (1 Cor. 2, 4). Adică nu prin cuvintele ademenitoare ale înțelepciunii omenești, ci prin dovada dumnezeieștii puteri, care, prin minunea care a avut loc, a adeverit învățătura. Iată cum era sfântul nostru. Arzător, râvnitor în credință, luminat de Dumnezeu.

(Articol publicat pe doxologia.ro, traducere și adaptare: Laura Enache)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!