"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

duminică, 17 iunie 2018

Predica Patriarhului Daniel: Grijile vieţii şi libertatea sufletului credincios

 'Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi viclean, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.'(Matei 6, 22-33)
 
În Evanghelia acestei Duminici, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că trebuie să dăm prioritate sau întâietate vieții spirituale și libertății noastre sufletești pentru a nu fi înrobiți de grijile pentru bunurile materiale.

 
Cum înțelegem noi această libertate la care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos și cum o putem dobândi?

Trebuie să o înțelegem, ca și Sfinții Apostoli, în lumina tainei lui Hristos și a lucrării Sale mântuitoare care este lucrare eliberatoare de păcat și de moarte. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: 'Hristos ne-a eliberat pentru ca noi să rămânem liberi... Fraților, ați fost chemați la libertate' (Galateni 5, 1, 13; 4, 26, 31; I Corinteni 7, 22; II Corinteni 3, 17); iar Sfântul Apostol Ioan completează, zicând: 'Adevărul vă va face liberi; ... dacă Fiul vă eliberează, veți fi cu adevărat liberi' (Ioan 8, 32, 36). Experiența libertății pe care Hristos o dăruiește omului se realizează în Duhul Sfânt trimis în lume de către Fiul întrupat și de către Tatăl Său ceresc (cf. Ioan 14, 26; 15, 26). Astfel, Sfântul Apostol Pavel precizează că 'unde este Duhul Domnului, acolo este libertate' (II Corinteni 3, 17).

Libertatea este dar al lui Dumnezeu care se cultivă prin maturizare spirituală permanentă

Libertatea pe care o aduce prezența Duhului Sfânt în om se arată și prin familiaritatea care se stabilește între om și Dumnezeu, păstrându-se, în același timp, distincția între creatură și Creatorul său. Creșterea spirituală a omului în această familiaritate cu Dumnezeu constituie experiența libertății fiilor lui Dumnezeu sau a filiației adoptive prin harul divin necreat (cf. Romani 8, 15).

Când omul lucrează în comuniune cu Duhul lui Dumnezeu, el lucrează în modul cel mai liber, conform cu natura sa de ființă creată după chipul lui Dumnezeu și de purtător al Duhului Lui dat prin însăși alcătuirea sa dintru început (cf. Facere 2, 7) și prin harul Sfântului Botez (cf. Romani 8, 15). În acest sens trebuie să înțelegem de ce 'unde este Duhul Domnului, acolo este libertate' (II Corinteni 3, 17). 

Legătura profundă care există între crearea omului după chipul lui Dumnezeu și chemarea sa de a ajunge la asemănare cu El printr-o înaintare în comuniunea liberă cu El în Duhul Sfânt este descrisă de Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662) în aceste cuvinte: 'La început omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și a primit, între altele, nașterea din Duhul, pentru a obține, după voința sa liberă, a fi după asemănare păstrând porunca dumnezeiască, pentru ca omul să fie făptura lui Dumnezeu prin natură, dar fiu al Lui și dumnezeu după har prin Duhul'.1

Dacă omul creat după chipul lui Dumnezeu nu ajunge la asemănarea cu Dumnezeu decât într-o comuniune liberă cu El, aceasta arată cât de importantă este voința liberă a omului pentru împlinirea acestuia ca ființă în comuniune.

Comuniunea omului cu Dumnezeu înainte de căderea sa în păcat era o comuniune dată lui încă de la crearea sa; el nu a ales-o. De la neființă, omul trece la ființă tocmai în această comuniune. Mai precis, omul este modelat de 'mâinile' lui Dumnezeu și este făcut viu datorită suflării lui Dumnezeu asupra lui (cf. Facere 2, 7). Tot ceea ce-l înconjoară pe om în grădina Raiului este darul lui Dumnezeu și nimic din cele existente nu este opera mâinilor omului. Totul i-a fost dăruit omului care a fost pus stăpân peste toate darurile lui Dumnezeu din natură.
 
Totuși, porunca pe care Dumnezeu o adresează omului de a nu mânca din fructele unui pom și ispitirea șarpelui creează cadrul în care libertatea de a alege a omului este examinată, încercată. Omul se află în fața situației de a alege liber comuniunea lui cu Dumnezeu sau de-a o neglija. El trebuia să ia o hotărâre, și anume aceea de a alege între Creator și creatură, între Dăruitor și darurile Sale.

Însă alegerea lui Adam se face printr-o alipire totală a omului față de lumea materială, în uitare de Dumnezeu și în neascultare de El, adică într-o ruptură a comuniunii cu El. Păcatul omului este o schimbare radicală de atitudine spirituală sau de relație. Armonia omului cu Dumnezeu este profund afectată după căderea în păcatul neascultării și al lăcomiei; omului îi este rușine și îi este teamă de Dumnezeu, El se ascunde, iar libertatea sa de-a trăi în comuniune este slăbită și pervertită. Omul se scuză acuzând pe altcineva: Adam acuză pe Eva, iar Eva pe șarpe...

Altfel spus, tulburarea comuniunii omului cu Dumnezeu afectează grav relațiile umane interpersonale și relația omului cu natura sau cu mediul înconjurător. Omul păcătos nu se mai împărtășește de darurile create de Dumnezeu în stare de recunoștință față de Dumnezeu, ci el le posedă și se lipește de ele atât de mult încât devine robul lor. Cu cât omul se lipește mai mult de lucruri limitate, cu atât slăbește mai mult în comuniunea sa cu Dumnezeu Dăruitorul, Cel nelimitat. Dependența sa totală de creaturile limitate se vede în idolatria de multe feluri. Relația omului pătimaș cu semenii săi și cu natura nu mai este relație de comuniune spirituală, ci una posesivă și conflictuală. Centrarea omului în sine însuși și în lumea materială produce o închidere a sa în fața lucrării Duhului lui Dumnezeu ca Duh al comuniunii. Patimile egoiste limitează libertatea omului păcătos la făpturile limitate de care el se leagă ca de o realitate ultimă. Comuniunea spirituală a omului cu Dumnezeu în Rai îi dădea omului o libertate totală, care îi permitea să trăiască în lumea creată fără ca elementele lumii materiale să-i limiteze libertatea. Însă prin ruperea comuniunii cu Dumnezeu, starea de libertate a omului se denaturează. 'Supus legilor biologice și cosmice, omul este condamnat la moarte, la suferințe fizice, patimile se trezesc și-i întunecă sufletul, îi răpesc puterea (de-a iubi dezinteresat). Dispariția iubirii duce la înrobire socială. Vederea lui Dumnezeu (theoria) este tulburată de orbire (spirituală); simplitatea încrezătoare în Dumnezeu a dispărut'.2

Așadar, libertatea omului de-a alege între dar și Dăruitor a fost folosită de om pentru a rupe comuniunea cu Dumnezeu, crezând că astfel poate fi 'ca Dumnezeu' fără Dumnezeu.

Însă pentru a-l aduce pe om în comuniune deplină cu Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu Se face Om, unind în Sine pentru eternitate firea divină și firea umană. Astfel, lucrarea lui Iisus Hristos, Noul Adam, va fi una salvatoare și eliberatoare, în sensul vindecării și eliberării naturii umane din robia păcatului și a morții.

Iisus Hristos - împlinirea libertății în iubirea divino-umană

Legătura strânsă care există între comuniunea cu Dumnezeu și libertatea omului se regăsește în întreaga istorie a mântuirii, care este și istoria eliberării omului de robia multiplă a păcatului.

Libertatea drepților și profeților Vechiului Testament în confruntarea lor cu societatea decăzută a timpului lor se explică prin legătura lor puternică și constantă cu voința lui Dumnezeu. Libertatea drepților își găsește izvorul și puterea în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în mărturisirea adevărului și în săvârșirea binelui. Libertatea lor se întărește și se manifestă în alegerea pe care ei o fac între bine și rău, între adevăr și minciună, între dreptate și nedreptate.

Totuși, expresia cea mai desăvârșită a legăturii care există între comuniunea omului cu Dumnezeu și libertate se descoperă în Persoana și lucrarea lui Hristos, Noul Adam sau Omul desăvârșit. Felul în care Iisus Hristos folosește libertatea Sa umană, într-o lume aflată în robia păcatului și a morții, arată adevărata natură și finalitate a libertății omului creat după chipul lui Dumnezeu. 

Libertatea lui Hristos, în raport cu Dumnezeu, cu oamenii și cu bunurile materiale create, este în mod esențial și unic libertate a comuniunii de iubire, libertate de a alege întotdeauna binele și de-a evita păcatul, chiar dacă El trece prin suferință și moarte.

Libertatea desăvârșită a lui Hristos de a Se dărui lui Dumnezeu explică și totala Lui libertate de a Se dărui oamenilor, iubind chiar și pe cei care L-au răstignit: 'Părinte, iartă-le lor, căci nu știu ce fac!'. Această libertate a lui Hristos, manifestată ca dăruire de Sine, este exprimată în cuvintele: 'Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, fiindcă Eu îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine însumi îl pun. Putere am Eu ca să-l pun și putere am iarăși să-l iau. Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu' (Ioan 10, 17-18).

Iubirea deplină a lui Hristos pentru Dumnezeu și pentru oameni Îl face liber de a cere Tatălui ceresc ceea ce dorește, de a fi înțelegător și iertător cu cei păcătoși, umiliți și marginalizați, dar și de a înfrunta sau a combate mândria, ipocrizia și nedreptatea celor care se iubesc doar pe ei înșiși și stăpânesc peste alții.

Libertatea lui Hristos în raport cu bunurile materiale ale acestei lumi se vede, mai ales, în timpul ispitirii Lui din pustie (cf. Matei 4, 10). Iisus refuză să stăpânească bunurile materiale ale acestei lumi în uitare de Dumnezeu sau în despărțire de El, deoarece comuniunea Lui cu Dumnezeu are întâietate față de orice avere sau putere lumească.

Pentru Iisus Hristos, postul, simplitatea și modestia materială nu înseamnă lipsire de libertate, ci tocmai afirmarea libertății sufletului de-a fi statornic în comuniunea lui spirituală cu Dumnezeu. Crucea suferinței lui Hristos semnifică, în mod paradoxal, tocmai libertatea Lui ca om de-a rămâne unit cu Dumnezeu în pofida suferinței și a morții. Iar Învierea lui Hristos este răspunsul iubirii lui Dumnezeu dat acestei umanități a lui Hristos ascultătoare de Dumnezeu. Însă Învierea lui Hristos este și afirmarea cea mai puternică a libertății omului în raport cu istoria care ucide și în raport cu legile biologice și cosmice ale stricăciunii sau descompunerii. Hristos Cel înviat este Omul liber care trăiește plenar (suflet și trup) comuniunea cerească eternă pe care a ales-o în mod liber în timpul vieții Sale pământești, arătând astfel că iubirea Sa este mai tare decât moartea.

Libertatea lui Hristos ca libertate de comuniune este lumina care întărește libertatea creștinului
Întreaga viață creștină, ca viață în Hristos și în Duhul Sfânt, este o luptă pentru a dobândi și păstra libertatea de-a fi statornic în iubire, pentru împlinirea poruncii iubirii față de Dumnezeu și de aproapele, în pofida ispitelor și necazurilor din lume. Această libertate de a păstra comuniunea cu Hristos, în pofida piedicilor de tot felul, constituie experiența creștină cea mai profundă a libertății. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel exclamă: 'Cine ne va despărți pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtoarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? (...) Nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru' (Romani 8, 35, 38-39).

Pentru creștinul duhovnicesc, problema libertății privește totdeauna finalitatea sa: ce am făcut cu libertatea noastră? Care este libertatea prin care Se preamărește Dumnezeu în noi sau libertatea în care noi ne asemănăm cu Hristos?

Mai întâi de toate, libertatea prin care se preamărește Dumnezeu în noi este asumarea crucii și urmarea lui Hristos, ca răstignire a patimilor egoiste din noi, spre a dobândi iubirea smerită și milostivă, temelie a libertății adevărate.

După cum Crucea lui Hristos este luminoasă în iconografia ortodoxă, pentru că Hristos Se dăruiește în mod liber pentru viața lumii (cf. Ioan 10, 17-18), tot astfel lupta creștinului cu păcatul și patimile egoiste trebuie dusă cu speranță și bucurie, deoarece ea are ca scop luminos întărirea lui în iubire de Dumnezeu și de semeni.

În general, asceza creștină sau lupta duhovnicească unită cu rugăciunea și postul implică voință tare, smerenie sau lepădare de sine și 'răstignirea' patimilor egoiste (cf. Luca 14, 33; Coloseni 3, 9; Romani 8, 13; Matei 16, 24-26; Marcu 8, 34-36; Luca 9, 23-25), mai precis, o convertire permanentă cu scopul de înnoire a vieții, adică transformarea patimilor egoiste în putere de iubire milostivă. De ce? Pentru că patimile egoiste sunt o căutare greșită a infinitului în lucruri finite sau a fericirii eterne în realități efemere.

Rugăciunea - putere eliberatoare de grijile vieții devenite robie a sufletului

Cunoaștem faptul că nu există progres duhovnicesc creștin fără rugăciune intensă și constantă. Însă ce legătură există între libertate și rugăciune? Vom cita aici cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae referitoare la realizarea libertății prin rugăciune: 'Rugăciunea este ridicarea omului mai presus de el însuși. Doar înălțându-se deasupra propriei persoane dincolo de ceea ce numim libertate discreționară, omul se sustrage determinismului naturii și morții. Doar eliberându-se de el însuși, omul devine liber cu adevărat, nefiind stăpânit de nici o patimă (...). Adevărata libertate se manifestă și se menține într-o relație de iubire curată cu altă persoană și, în ultimă instanță, cu Persoana Supremă. Căci această Persoană Supremă nu va fi niciodată stăpânită de vreo forță anume și nu va fi deci ispitită să domine pentru a nu fi dominată. În relație cu Dumnezeu, noi suntem liberi pe deplin, pentru că El, nefiind stăpânit de nimeni, nu vrea să stăpânească. Nu trebuie să-și apere libertatea stăpânind (...). Niciodată propria libertate nu poate fi asumată prin dominare. Nu există adevărată libertate în însingurare; ne adâncim și rămânem în izolare din pricina imposibilității de-a ne elibera de noi înșine (...). Doar relația cu o Persoană Supremă, a cărei libertate nu are cum să fie amenințată, îmi asigură deplin libertatea (...). Adevărata libertate dă naștere și actualizează libertatea celuilalt. Simt, în libertatea mea, libertatea celui cu care sunt în relație. Aceasta nu este nici o libertate care s-ar dezinteresa de mine, nici o libertate care ar vrea să mă domine: este o libertate care stimulează prin iubire, prin respectul (celuilalt) pentru libertatea mea și pentru persoana mea (...)'.

În Duhul Sfânt uităm atât de mult de persoana proprie, ieșim cu totul din noi înșine, încât nu mai putem distinge între lucrarea noastră și lucrarea Duhului lui Dumnezeu (cf. Romani 8, 26). În rugăciunea pe care o dăruim deplin lui Dumnezeu și El ni Se dăruiește deplin ca Tatăl fiilor Săi. Iar noi avem libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare, noi nu ne simțim dominați de El ca niște robi, ci suntem liberi și moștenitori ai libertății Sale, născuți din libertatea Sa și trăind în libertate.3
În concluzie, vedem că adevărata libertate a creștinului se realizează în comuniunea lui cu Dumnezeu-Omul Cel liber și eliberator, cu Iisus Hristos, în Biserica Sa care adună pe oameni în iubirea Preasfintei Treimi și îi pregătește să caute prin rugăciune și faptă Împărăția lui Dumnezeu ca libertate eternă a sfinților. Grija pentru dobândirea acestei libertăți sfinte trebuie să biruiască toate celelalte griji ale vieții. Acesta este îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos din Evanghelia de azi, care este o Evanghelie a eliberării noastre sufletești de robia grijilor pentru cele materiale, spre slava lui Dumnezeu și mântuirea noastră. Amin. 

Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 

1 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1345D.
2 Th. Å pidlík, La spiritualité de lâOrient chrétien, Roma, 1978, p. 102, idee preluată de la Sfântul Grigorie de Nyssa, De anima et resurrectione, PG 48, 81.
3 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Prière de Jésus et expérience du Saint Esprit, (DDB) Paris, 1981, pp. 63-69.
(Informații preluate din săptămânalul Lumina de Duminică din data de 24 iunie 2012)
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!