"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

sâmbătă, 14 iulie 2018

Duminica a VII-a după Rusalii – Vindecarea a doi orbi și a unui mut în Capernaum – Credința în Hristos aduce vindecare

Matei 9, 27-35.
 
În vremea aceea, pe când trecea Iisus, s-au luat după Dânsul doi orbi; aceștia strigau și ziceau: miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la Dânsul orbii și i-a întrebat Iisus: credeți că pot să fac Eu aceasta? Răspuns-au Lui: da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: după credința voastră, fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: vedeți, nimeni să nu știe. Însă ei, după ce au ieșit, au răspândit numele Lui în tot ținutul acela. După plecarea lor, iată au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Și fiind scos afară diavolul, a grăit mutul; iar mulțimile se minunau, zicând: niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: cu domnul diavolilor scoate pe diavoli. Și Iisus străbătea prin toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință în popor.

PreFericitul Parinte  DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Evanghelia care se citește la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfățișează două vindecări miraculoase, săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos asupra a doi orbi și a unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, pericopa evanghelică conține multe și profunde înțelesuri, deosebit de folositoare vieții noastre duhovnicești.


În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârșite de Mântuitorul, Îl urmăreau și Îi cereau cu stăruință să-i vindece. Ca și în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos arată importanța credinței în primirea vindecării. De aceea, El îi întreabă pe cei doi orbi: ‘Credeți că pot să fac Eu aceasta?‘ (Matei 9, 28). Iar ei au răspuns: ‘Da, Doamne!‘. Atunci Iisus a zis către ei: ‘După credința voastră, fie vouă‘ (Matei 9, 29). Și în clipa aceea ‘s-au deschis ochii lor‘ (Matei 9, 30).

Când e necesară mărturisirea credinței?

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată ‘au adus la El pe un om mut, având diavol. Și fiind scos afară diavolul, a grăit mutul‘ (Matei 9, 32-33).

Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El așteaptă mărturisirea credinței, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu și de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-și exprime credința, pentru că acesta nu mai era în toate facultățile lui sufletești, nu mai gândea și nu mai era responsabil el însuși de ceea ce făcea, ci era condus de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca și în alte situații similare relatate de Sfintele Evanghelii (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voința, fiind stăpânit în mod tiranic de demon. Din acest motiv,Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai așteptat mărturisirea credinței de la mutul demonizat, ci, din iubire milostivă pentru oameni, i-a redat sănătatea trupească și sufletească. În acest caz, au fost suficiente credința și dragostea de aproapele ale celor care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus și care au crezut că numai El îl poate vindeca.

Orbii vindecați devin propovăduitori ai luminii harului lui Hristos

După vindecarea celor doi orbi, Mântuitorul Iisus Hristos ‘le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Iar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela‘ (Matei 9, 31-32). Vedem, așadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere credință celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le poruncește să nu spună nimănui că El i-a vindecat, adică să nu se laude cu vindecarea primită, nici să-L laude pe El, vindecătorul lor.

De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă de smerenie, ca, după ce am săvârșit binele, să nu ne lăudăm, nici să așteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut altora. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre vindecarea lor, El arată, de fapt, smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este ‘haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o și prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru‘.)

Însă, cei doi orbi vindecați nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie și de recunoștință, au vestit în toate părțile Capernaumului cât bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om pentru mântuirea oamenilor.

În doar câteva versete, pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă, deodată, smerenia Mântuitorului și recunoștința celor doi orbi vindecați. După ce acești doi oameni suferinzi au cunoscut ani în șir întunericul orbirii, acum, vindecați fiind, au binevestit cu bucurie și recunoștință numele lui Iisus, Vindecătorul lor. Astfel ei i-au luminat duhovnicește atât pe contemporanii lor, cât și zecile de generații care au citit sau ascultat această Sfântă Evanghelie.

În primul rând, din atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos vedem că Elascultă rugăciunea celor infirmi sau bolnavi

În al doilea rând, Mântuitorul, voind să învețe pe toți oamenii cât de necesară este credința pentru a primi ajutorul lui Dumnezeu, îi întreabă pe cei doi orbi dacă au credință. Desigur că ei aveau credință, din moment ce stăruiau atât de mult ca să fie vindecați. Hristos Domnul cunoștea credința lor că numai El îi poate vindeca pe ei, dar pentru ca să arate tuturor că este necesară credință puternică în Dumnezeu când se cere să se împlinească ceva bun în viața omului, i-a întrebat pe acești orbi dacă au credință.

Învățăm de la acești doi orbi să ne rugăm cu stăruință, pentru a dobândi ceea ce ne lipsește. Lipsurile și infirmitățile ne îndeamnă să vedem sensul existenței noastre și să înțelegem că totul este dar de la Dumnezeu, că nu noi ne-am dat vederea, că nu noi ne-am dat viața, nu noi ne-am dat nouă înșine existența, ci pe toate acestea le-am primit. Noi nu știm cât de mare este valoarea darului vieții și al sănătății decât atunci când ele ne lipsesc. Acești doi orbi devin pentru noi dascăli ai rugăciunii, ai credinței și ai recunoștinței. După ce au fost vindecați, cei doi orbi au devenit misionari ai credinței, vestitori ai milostivirii dumnezeiești. Învățăm și noi, așadar, de la aceștia să avem credință tare când trecem prin încercări și să cerem cu stăruință lui Dumnezeu ajutorul Său, să ne vindece de orice boală și de orice neputință. Însă, după ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu, să arătăm recunoștință, să-L mărturisim pe El ca fiind Binefăcătorul, Doctorul și Mântuitorul sufletelor și al trupurilor noastre.

Poporul se minuna și se bucura de lucrarea vindecătoare a lui Iisus, iar fariseii invidiau pe Iisus și-L defăimau

Aflăm tot din Evanghelia acestei Duminici a VII-a după Rusalii că poporul se minuna și se bucura, deoarece niciodată nu mai văzuse o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii, care-L invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că avea mai multă popularitate decât ei, ziceau că Iisus scoate demonii cu domnul demonilor. Așadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos vindecă pe cei suferinzi, fariseii se întristau. Din cauza răutății din inimile lor, ei nu se puteau bucura de iubirea milostivă pe care o arată Iisus Hristos oamenilor. Deci, din invidie și răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau și răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ și spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică. Vedem că boala invidiei fariseilor fiind una ascunsă în suflet era mai grea decât orbirea trupească a celor doi orbi din Capernaum și decât muțenia omului chinuit de diavol. Vindecarea acestora de orbire și muțenie a sporit boala invidiei fariseilor care-L vorbeau de rău pe Iisus. Referindu-se la patima invidiei, Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

Nu este păcat mai rău decât invidia. Desfrânatul, chiar dacă simte oarecare plăcere, săvârșește păcatul în scurtă vreme; invidiosul însă se chinuie și se pedepsește pe sine însuși înaintea celui invidiat, iar păcatul lui nu încetează niciodată, ci lucrează necontenit.

După cum porcul se bucură de mocirlă, iar diavolul de vătămarea noastră, tot așa și invidiosul se bucură de răul semenului său. Atunci se liniștește și răsuflă ușurat, când peste semenul său a venit un necaz sau o rușine; socotește nenorocirile altora propriile sale bucurii, iar fericirea și bunăstarea altora, propria sa nenorocire. Nu urmărește să aibă el bucurie, ci semenul său să aibă necazuri și scârbe. Nu merită, oare, să lovești cu pietre și să stâlcești în bătăi pe acești oameni ca pe câinii turbați, ca pe diavolii afurisiți și ca pe iele? După cum unii gândaci se hrănesc cu murdărie omenească, tot așa și invidioșii se hrănesc cu nenorocirile altora: sunt dușmanii și vrăjmașii oamenilor. Celorlalți oameni le e milă când se junghie un animal; dar tu, invidiosule, devii fiară, tremuri, te îngălbenești la față când vezi că unui om îi merge bine‘. (Omilii la Matei, omilia XL).

Iar în altă parte, același Sfânt Părinte zice:

După cum viermele născut de lemn mănâncă mai întâi lemnul care l-a născut, tot așa și invidia strică mai întâi sufletul celui care a născut-o și aduce peste cel invidiat cu totul altceva decât dorește. Nu mi te uita, iubite, ce se întâmplă celor invidiați la început, ci privește sfârșitul. Gândește-te că răutatea celor ce invidiază aduce mai mare strălucire celor invidiați. Cei invidiați atrag pe Dumnezeu în ajutor și se bucură de harul Cel de sus, iar invidiosul, lipsit de acest har, cade ușor în mâna tuturora și, înainte de a fi biruit de dușmani, e biruit de propria lui patimă, pentru că, mâncat ca de niște fălci nevăzute, ajunge, ca să spun așa, de se îneacă. Cunoscând, dar, acestea, să fugim, vă rog, de vătămarea acestei patimi, să o izgonim cu toată puterea din sufletul nostru. Este mai pierzătoare decât toate patimile; ne vatămă însăși mântuirea noastră. Diavolul este izvoditorul ei‘. (Omilii la Facere, omilia XLVI).

În concluzie, Sfântul Ioan Gură de Aur constată:

Chiar de ar face cineva minuni, chiar de ar trăi în feciorie, chiar de ar posti, chiar de s-ar culca jos pe pământ, și prin aceste virtuți ar ajunge la înălțimea îngerilor, totuși pentru o asemenea faptă (a invidiei) va fi mai pângărit decât curvarii și preacurvarii, și mai nelegiuit decât tâlharii și profanatorii de morminte.‘ (Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Omilia VII)

Hristos vine în întâmpinarea celor suferinzi

Evanghelia se încheie cu următoarele cuvinte: ‘Iisus străbătea prin toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăției și vindecând orice fel de boală și orice fel de neputință în popor‘ (Matei 9, 35). Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoțește întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăți și sate, merge în întâmpinarea poporului, nu așteaptă ca poporul să vină la El, în Capernaum.

Mântuitorul Hristos mergea prin sate și orașe, vindeca ‘orice fel de boală și orice fel de neputință în popor‘ și învăța în sinagogi cuvântul lui Dumnezeu. Tot așa îi va îndemna să facă și pe apostolii Săi, a căror chemare o prezintă capitolul următor (al X-lea) din Evanghelia după Matei.

Mântuitorul Iisus Hristos binevestește mai întâi El Însuși Evanghelia împărăției și apoi trimite și pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât și în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoțită de vindecări miraculoase și de eliberarea oamenilor posedați de diavoli. Prin aceasta noi învățăm astăzi că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârșească și faptele credinței evanghelice, să aline suferința, să-i ajute pe oameni să se elibereze din situații grele, din durere, din necazuri, din tot felul de ispite, de legături care îngreuiază și întristează viața lor.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă și pe noi să-i ajutăm pe cei întristați, pe cei suferinzi, pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnați să devenim mai mult Trupul Său tainic, adică Biserică, să punem la dispoziția Lui mâinile noastre, voința noastră, dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor flămânzi, celor săraci și tuturor care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruiește ajutorul Său celor în nevoi folosind mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia și împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relațiile cu semenii lor.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simțim bucuria și chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noștri aflați în suferință, în necazuri, în singurătate și în deznădejde. Numai așa simțim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii și a vieții sfinte din Împărăția cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi și binele oamenilor. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!