"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

sâmbătă, 25 august 2018

Predica Patriarhului Daniel: Chemarea sfântă cere răspundere maximă. Duminica a XIII-a după Rusalii. Pilda lucrătorilor celor răi

Adevăratul păstor de suflete trebuie să fie şi un om de cultură

Necesitatea ca preotul să aibă o bună cultură de specialitate este cerută de însăşi misiunea preoţiei. Ca să poată fi înţeleasă, primită, răspândită şi trăită, învăţătura creştină a trebuit şi trebuie să fie mai întâi propovăduită şi cunoscută. Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti, fiindcă iubirea vine prin cunoaştere.

Cel mai îndreptăţit şi totodată obligat să înveţe pe credincioşi cele duhovniceşti este preotul, învăţătorul prin excelenţă al credinţei creştine. Pentru a putea fi un bun propovăduitor, învăţător şi apărător al credinţei creştine, preotul trebuie să-şi însuşească mai întâi o temeinică şi aprofundată cunoaştere a învăţăturii de credinţă a Bisericii şi a teologiei creştine , precum şi a metodelor şi a mijloacelor pentru propovăduirea sau transmiterea ei. Ca şi ucenicii Domnului, preotul este: „sarea pământului” şi „lumina lumii”, „luminează înaintea oamenilor” .

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preotul trebuie să ştie să facă faţă la toate armele adversarilor săi, să cunoască „toate ştiinţele”. El asemăna comunitatea creştină cu o „cetate a lui Dumnezeu”, pe care „când înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea preotului o înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice, toate meşteşugirile duşmanului se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi…” .

Curăţia morală şi sfinţenia vieţii îi sunt absolut necesare preotului în calitatea sa de păstor, conducător şi învăţător al credincioşilor pe calea mântuirii.

Preotul este, prin însăşi misiunea sa, un învăţător al păstoriţilor săi, un pedagog, un îndrumător de conştiinţe, un făuritor de caractere creştine. El învaţă însă pe credincioşi nu numai prin predică şi prin cateheză şi nu numai prin îndemnul, sfatul şi povaţa pe care le dă ca preot, ci şi prin exemplul personal al vieţii sale .

Harul divin pe care îl primeşte preotul la hirotonie nu-i acordă imunitatea împotriva ispitelor, a slăbiciunilor inerente firii omeneşti, ci dimpotrivă îi măreşte răspunderea, punându-l într-o situaţie deosebită faţă de ceilalţi oameni. Lupta lui cu pasiunile şi cu tentaţiile lumii şi ale vieţii devine mai grea din pricina disproporţiei colosale dintre înălţimea misiunii lui dumnezeieşti şi puţinătatea puterilor lui omeneşti, dintre greutatea sarcinii cereşti pe care o poartă şi slăbiciunea firii sale pământeşti.

Viaţa spirituală a preotului are, de asemenea, o importanţă deosebită, ca exemplu pentru credincioşi şi ca izvor de putere duhovnicească în misiunea lui de păstor de suflete.

În general, credincioşii se ataşează de preot, în măsura în care acesta este apropiat de Hristos prin rugăciune. Duhovniceşte, credincioşii se ataşează de preotul rugător, mai mult decât de cel savant. Preotul duhovnic nu este numai îndrumător, ci şi rugător, ajutând pe credincioşii păstoriţi şi cu puterea propriei rugăciuni. Sfinţii Părinţi ai Bisericii au spus că rugăciunea este măsură (termometrul) vieţii spirituale, „plugăria” sufletului sau „respiraţia” sufletului. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Atunci când omul încetează a se ruga, începe a păcătui. Sau: după cum pe vasul fierbinte nu se aşază muştele, de sufletul rugător nu se ating patimile . Neglijarea sau lăsarea în paragină a vieţii interioare echivalează cu secarea izvorului care înnoieşte puterea preoţiei.

Un lucru deosebit pentru un duhovnic bun este de a avea mulţi fii duhovniceşti, care să se roage pentru el. Întrucât responsabilitatea duhovnicească a preotului este mai mare decât cea a păstoriţilor săi, preotul are şi el nevoie de rugăciunea altora pentru sine. De aceea, chiar Sfinţii Apostoli cereau credincioşilor să se roage pentru ei.

Astăzi se impune o atenţie sporită în privinţa cultivării vieţii spirituale a preotului, deoarece, în lumea contemporană, societatea pluralistă, pragmatică şi individualistă, cu puternice tendinţe de secularizare, nu stimulează viaţa spirituală. Una dintre caracteristicile societăţii secularizate este tocmai relativizarea vieţii morale şi spirituale.

Greutăţile preoţiei nu trebuie să descurajeze, să demoralizeze. Sufletul preotului are nevoie, pe lângă vocaţie şi pregătire, de o forţă lăuntrică mai mare, care să-i susţină energia şi încrederea: iubirea de Dumnezeu şi de oameni. Această iubire e ca un „resort elastic, care nu se frânge niciodată sub presiunea împrejurărilor vitrege” .

Iubirea este temelia legăturii sufleteşti dintre păstor şi turmă, dintre preot şi credincioşi. Iubirea părintească a preotului faţă de păstoriţi se arată în activitatea sa de învăţător, de iconom al Sfintelor Taine, de duhovnic şi organizator al parohiei.

În calitate de învăţător al Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos, preotul iubeşte pe credincioşi dacă îi hrăneşte cu hrană duhovnicească aleasă, înţelept şi frumos pregătită din Sfintele Scripturi şi din Scrierile Sfinţilor, potrivit îndemnului Mântuitorului: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4).

Sfântul Apostol Pavel cere ca preoţii care se ostenesc cu predicarea cuvântului Evangheliei şi cu învăţătura de credinţă să se bucure de o deosebită cinste (cf. I Timotei 5, 17).

În mod deosebit, iubirea faţă de credincioşi se vede dacă preotul apără dreapta credinţă şi îi fereşte de rătăciri sectare.

Pe lângă predică şi cuvântul scris, preotul trebuie să ofere credincioşilor şi exemplul său personal, în a se arăta un bun cunoscător şi trăitor al Ortodoxiei. El trebuie să arate cât de mult iubeşte Biserica Ortodoxă, pentru ca fiii săi duhovniceşti să iubească şi ei Biserica.

În calitate de iconom al Tainelor lui Dumnezeu, preotul iubeşte pe credincioşi dacă se interesează ca ei să se împărtăşească de Sfintele Taine, după o pregătire temeinică.

În concluzie, înţelegem că Evanghelia de astăzi cheamă pe toţi slujitorii Bisericii lui Hristos să cultive ,,Via Domnului” cu multă responsabilitate. Putem fi păstori buni sau păstori răi, dascăli buni sau dascăli răi, putem lucra pentru zidirea sufletească a celor încredinţaţi nouă spre păstorire sau putem fi nepăsători. Fiecare dintre noi va răspunde în faţa lui Dumnezeu, „Stăpânul viei”, potrivit roadelor duhovniceşti pe care le oferim Lui prin lucrarea noastră luminată şi ajutată de harul Său. În această privinţă, cităm cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Voi, păstorilor, veţi da seamă şi pentru voi şi pentru oi. Arhiereii şi preoţii şi diaconii, fiecare precum s-a încredinţat, dar socotiţi să nu uitaţi talanţii, socotiţi-vă pe voi şi pe toată turma, păziţi să nu lipsească vreo oaie din turmă, că bine să ştiţi că de va rămânea vreo oaie din turmă pentru lenea voastră şi o vor mânca fiarele, toată viaţa voastră o va pierde, că sângele ei din mâna voastră îl va cere Judecătorul” .

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să ne bucurăm de harul chemării Lui şi de roadele lucrării noastre spre slava Lui, amintindu-ne mereu de pilda talanţilor, unde se spune că stăpânul care a dăruit talanţii laudă pe lucrătorul cinstit şi harnic, zicând: „intră întru bucuria domnului tău” . Amin!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!