"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

sâmbătă, 24 noiembrie 2018

Tânărul bogat

Cuvântul acestei Evanghelii este surprinzător, dar şi foarte emoţionant, iar dacă nu este cercetat în adâncime, ne poate duce la o mare descurajare, aşa cum s-a întâmplat cu Apostolii care erau de faţă. Scena este descrisă de cele trei Evanghelii sinoptice (Matei 19, 16-26; Marcu 10, 17-27).

Domnul se află la sfârşitul vieţii Sale pământeşti şi Îşi începe urcarea către Ierusalim. Tocmai i-a binecuvântat pe copii. Atunci vine un om care îngenunchează înaintea Lui şi Îi pune o întrebare fundamentală: „Învăţătorule bun, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”. Întrebarea este una de căpătâi şi este bine pusă. Este întrebarea pe care trebuie să şi-o pună orice om pe acest pământ.


Prima reacţie a Domnului este tulburătoare: „Pentru ce Mă numeşti bun? Bun este numai Dumnezeu”. Totuşi, Iisus Domnul este Dumnezeu. Trebuie să amintim mai întâi că purtarea Domnului nu este niciodată de natură psihică sau sentimentală: El vorbeşte şi se poartă mereu după Adevăr, pentru că El este Adevărul. Nu vorbeşte niciodată pentru a face plăcere oamenilor, cum ni se întâmplă nouă adesea. Apoi, în ceea ce priveşte înţelesul, trebuie să subliniem că El pune pe de-a-ntregul bunătatea în seama lui Dumnezeu Tatăl, Care este izvorul a toată bunătatea, fiindcă El, Fiul, a venit pe pământ pentru a arăta pe Dumnezeu, iar El Însuşi, deşi este Dumnezeu, păstrează o înfăţişare omenească „normală”. Ca om, Domnul pune toate în seama lui Dumnezeu. Ca Fiu, pune toate în seama Tatălui Său. În toate, Hristos se arată fără greşeală.

Tânărul acceptă asprimea Domnului. Apoi Domnul răspunde la întrebarea lui, iar acest răspuns poate părea banal. Citează cele zece porunci, legea lui Moise, dar nu în întregime şi nu în ordinea oficială, canonică, şi în chip curios, lasă de-o parte prima poruncă, despre care va spune El Însuşi că este cea mai mare. Face astfel probabil din pedagogie, pentru că această poruncă o va arăta tânărului bogat în alt chip: îl va aduce la ea prin experienţă duhovnicească. Tot ceea ce Domnul citează din Decalog, priveşte legătura cu aproapele şi s-ar putea rezuma astfel: poartă-te bine cu ceilalţi, nu face niciun rău (urmarea va arăta că aceasta este, de fapt, măsura duhovnicească a tânărului).

Tânărul răspunde cu o simplitate înduioşătoare: am făcut toate acestea dintotdeauna („Toate acestea le-am păzit încă din tinereţele mele”). Răspuns uluitor! Câţi oameni pot răspunde astfel? Foarte puţini. Se petrece atunci ceva cu adevărat excepţional în Evanghelie, care nu este raportat decât de către Sfântul Evanghelist Marcu, adică de Petru, care a fost de faţă: „Şi Iisus a privit la el cu dragoste”. Domnul admiră pe tânărul pe care îl are în faţă, pe care îl vede că se poartă după lucrurile lui Dumnezeu. Acest om este bun, chiar foarte bun, cu atât mai mult cu cât în ciuda bogăţiei sale şi a poziţiei sociale înalte, se poartă cuviincios, ceea ce este foarte rar. Dar iată că vrea mai mult. Aceasta este cheia povestirii. Vrea să ajungă, să meargă la el, acum, fără să mai aştepte.

Atunci Domnul Îşi schimbă radical felul de a-i vorbi: „Dacă vrei să fii desăvârşit …”. Nu e nicio legătură între bine şi desăvârşire. Binele este omenesc, desăvârşirea este dumnezeiască. Binele este folositor şi chiar necesar; desăvârşirea este gratuită, ca şi frumuseţea, ca şi fiinţa… Dacă vrei să fii desăvârşit, vinde tot ce ai şi dă săracilor, lasă tot şi urmează-Mi. Dăruieşte-ţi pe deplin viaţa, leapădă-te de tine, mori ţie şi urmează-Mă. Fă precum fac Eu pentru mântuirea lumii. Poartă-te ca Dumnezeu: fii după asemănarea lui Dumnezeu.

Dar tânărul nu poate, pentru că este „foarte bogat”. Şi pleacă întristat. Trebuie să insistăm asupra unui punct: Domnul nu-i ceruse să spună ce face. Nu-l chemase să fie unul dintre ucenicii Săi. Îl găsea bine aşa cum era. Ştia că nu putea face mai mult. Voinţa liberă a tânărului l-a făcut să aspire la mai mult. A cerut „totul”. Iar Domnul i-a spus: atunci trebuie să dai totul. Tânărul nu şi-a dat seama că nu putea să facă aceasta, că era peste puterile sale.

E o poveste care ne priveşte pe toţi. Suntem uneori şi noi aşa: în anumite momente de entuziasm, când harul e puternic, palpabil, ne vedem deja ajunşi aproape de el, am vrea să-l atingem pe dată, fără să ne dăm seama de limitele noastre. E o diferenţă importantă între intenţie, cea bună, şi puterile noastre, măsura noastră. De altfel, Dumnezeu nu ne cere asta: El ne cunoaşte limitele. Trebuie să fim economi cu noi înşine.

În Evanghelie, nimic nu arată că omul acesta era tânăr, dar Tradiţia vorbeşte mereu de „tânărul bogat”. Aceasta probabil pentru că purtarea lui este copilărească, simplă, spontană, cu părţile bune şi rele ale tinereţii. Aleargă către Hristos, îngenunchează, pune întrebări (cu îndrăzneală), apoi răspunde cu simplitate. Şi vrea totul. Aceasta este tinereţea.

Dar când suntem tineri, vrem mai mult decât putem: nu avem încă maturitatea, perspectiva.
Domnul spune atunci un cuvânt aspru, care este morala poveştii, şi care va descumpăni profund pe apostoli: „Cât de greu vor intra cei bogaţi în împărăţia lui Dumnezeu!” Apostolii sunt zdrobiţi, pentru că tânărul are o măsură înaltă, şi îşi spun unul altuia: dacă cineva ca acesta nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu, cine va putea intra? Nu au deosebit încă între „bine” şi „desăvârşit”. Când Duhul Sfânt va coborî peste ei şi când vor suferi mucenicie pentru Numele lui Hristos, vor înţelege ce este a deveni „desăvârşit”.

Pentru a intra în Împărăţie trebuie să trecem prin uşa cea strâmtă (aceasta este „urechea acului”): să renunţăm la tot, şi mai întâi la noi înşine, să murim la toate. Adevărata noastră bogăţie – şi singura – este Dumnezeu. Domnul nu osândeşte bogăţia în sine, dar pune problema naturii bogăţiei şi a scopului ei („ce” bogăţie am sau vreau să am, „pentru ce” şi mai ales „pentru cine”?). Dacă vinzi toate pentru a le da săracilor, „vei avea comoară în Ceruri”, spune El tânărului: vei părăsi bogăţiile văzute pentru a dobândi bogăţia cea dinlăuntru, care este a fi după asemănarea lui Dumnezeu, a te purta asemenea Lui. La fel a spus şi prin pilda bogatului nesăbuit, ţelul este să ne facem „bogaţi pentru Dumnezeu”.

Dar cea mai mare parte a oamenilor nu pot face acest drum decât treptat, nu pe loc. Doar marii asceţi îl pot face dintr-o dată. Apostolii sunt „uimiţi”, „uluiţi”, descumpăniţi şi spun unul către altul: „atunci cine poate să se mântuiască?”

Domnul vede tulburarea lor şi spune atunci un cuvânt de nemaipomenită nădejde: nimic nu e cu neputinţă lui Dumnezeu („cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”). Ceea ce voi nu puteţi face, Dumnezeu va face în voi. Domnul poate face cămila mică şi urechea acului uriaşă! De altfel, Domnul nu a spus: este cu neputinţă, ci „mai lesne este a trece o cămilă...  decât să intre bogatul ...”.

Uşa nu este închisă, căci toate sunt cu putinţă la Dumnezeu.

Pr. Noël TANAZACQ
sursa:  www.apostolia.eu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!