"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

luni, 1 octombrie 2018

Predică la Acoperământul Maicii Domnului - Pr. Ilie Cleopa

Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a duminicii de as­tăzi este una din cele mai scurte Evanghelii de peste an. Are numai patru paragrafe, adică patru versete, dar a­ceastă dumnezeiască Evanghelie, deşi e atât de scurtă, cu atât este mai înaltă şi aduce Bisericii lui Hristos cea mai înaltă şi mai desăvârşită învăţătură pentru mântui­rea sufletelor omeneşti.

În Evanghelia de astăzi se cu­prinde toată mântuirea omului, pe scurt, căci ea ne învaţă iubirea de vrăjmaşi.

Nici un învăţător de lege de mai înainte n-a adus în lume o învăţătură aşa de desăvârşită pentru mântuirea oamenilor, precum cea cuprinsă în Evan­ghe­lia de astăzi, care este adusă de Însăşi Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu, de Domnul Dumnezeul şi Mân­tuitorul nostru Iisus Hristos, pentru noi, păcătoşii şi pentru a noastră mântuire.


Noi ne gândim că e cu nepu­tinţă a se duce la îndeplinire cu lucrul învăţătura Evanghe­liei de astăzi. Dar nu este aşa; nu este deloc aşa. Bunul Dumnezeu şi Preasfântul Mântuitor niciodată n-a spus vreo învăţătură în lume care să nu se poată împlini de oa­meni. Căci El, fiind Dumnezeu desăvârşit, ştie adâncul neputinţei firii omeneşti.

Şi cum a început El să înveţe această învăţătură a iu­birii de vrăjmaşi? Prin cuvintele: „Precum voiţi să vă fa­că vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea lor” (Luca 6, 51). Ia­tă cât de mare adevăr şi cât de mare dreptate se gă­seşte aici.

Omule, vrei tu ca altul să-ţi fure locul tău? Sau să te ocărască, sau să te necinstească, sau să-ţi clătească lucrul tău, sau să se răzbune, sau să-ţi facă alt rău? Deci, dacă nu vrei, nu fă nici tu altuia! Eu nu vreau ca altul să mă vorbească de rău. Deci nu trebuie să-l bârfesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să mă duşmănească; deci nu trebuie să-l duşmănesc nici eu. Eu nu vreau ca altul să fure din grădina mea sau din via mea; deci nu fur nici eu de la altul. Eu n-aş vrea să-l batjocorească sau să-l necinstească cineva pe copilul meu, sau pe mine să mă ocărască în public – să nu fac nici eu aşa! Eu n-aş vrea niciodată, când mă duc undeva, să mă treacă cineva cu vederea, ci aş vrea să-mi zică bună dimineaţa, să mă cinstească şi să-mi dea atenţie; deci să fac şi eu tot aşa!

Iată măsura dreaptă pe care n-o poate tăgădui ni­meni: ce voiesc să-mi facă altul, să-i fac şi eu lui şi a­tunci se păstrează toată dreptatea lui Dumnezeu şi dra­gostea caldă de aproapele.

Şi după ce a arătat Mântuitorul această dreptate şi această cumpănă a Evangheliei, a trecut la o învăţătură şi mai desăvârşită, adică să iubim nu numai pe prieteni, ci şi pe oricare om, fie chiar şi pe vrăjmaşi.

Căci auziţi ce zice: „Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce dar este vouă? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce dar este vouă? Că şi păcătoşii păcătoşilor dau cu împrumut, ca să pri­meas­că înapoi întocmai” (Luca 6, 32-34): adică, aceia dau îm­pru­mut, dar cu condiţia să li se dea înapoi întocmai cât au dat.

Auziţi: „şi păcătoşii păcătoşilor”! Cine sunt aceş­tia? Când a zis „păcătoşii păcătoşilor” a arătat şi alt fel de păcătoşi, nu numai pe acei care se află în legea da­ru­lui.

Păcătoşi suntem noi, care greşim după ce am cu­nos­cut voia lui Dumnezeu, iar păcătoşii despre care vorbeşte aici Mântuitorul sunt aceia care n-au cunoscut pe Dumnezeu, păgânii, care fac toată fărădelegea fără mus­tra­re de conştiinţă, căci nu au lege.

Deci aceia fac păcat chiar atunci când dau cu împrumut la vecinii lor sau la al­ţii, dar cu condiţia să li se dea înapoi tot atât, să nu lip­sească nimic din măsura lor. Dar noi, când dăm, auzi ce trebuie să facem. Se spune în continuare la paragraful de mai sus al Evangheliei: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi ceva în schimb şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fii Celui Prea Înalt, că El este bun şi cu cei nemulţumitori şi răi” (Luca 6, 35).

Iată deci altă învăţătură mai înaltă decât cea de la începutul Evangheliei de azi. Aceea ne-a spus să facem altora ce vrem să ni se facă nouă, iar aici a spus ceva mai înalt; a spus nu numai atâta, ci să faci bine chiar celui care te-a urât, să iubeşti pe acela care te duşmăneşte pe tine.

Şi Apostolul ne învaţă în chip asemănător, sfătuin­du-ne că nu se biruieşte rău cu rău, ci răul se biruieşte cu binele (Romani 12, 21).

Dar noi, păcătoşii, zicem: dar eu cum să binecuvântez sau cum să-l iubesc pe acela care mă ocărăşte şi mă bate şi mă vatămă şi pururea mă ponegreşte? Cum să-i fac eu bine aceluia? Deci zicem că-i cu neputinţă aceasta. Că nu pot eu să-l mai iubesc pe acela care mi-a dat o palmă, sau m-a ocărât, sau mi-a luat ceva, sau m-a batjocorit, sau m-a vorbit de rău faţă de altul.

Da, aşa este: noi nu putem, pentru neputinţa noastră. Dar să nu credeţi că lucrul este în orice fel cu neputinţă. Lucrul este cu putinţă prin Dumnezeu, Care ne stă pururea într-ajutor, dacă noi ne silim. Cu puterea noastră nu putem face nimic bun. Dar cu puterea lui Dumnezeu – toate se pot.

Căci zice Mântuitorul: „Toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). Dacă porunca aceasta înaltă n-ar fi împlinit-o nimeni, nici în legea darului, nici mai înainte de ea, am putea socoti această învăţătură peste putinţă. Păgânii şi alte popoare necreştine spun că este cu neputinţă ca să iubim pe cel ce ne face rău. Dar noi n-avem dreptul să zicem aceasta.

Iată, încă în legea veche David iubea pe Saul şi când spunea că acesta a căzut la pământ, că-l muncea du­hul cel necurat – care era duhul epilepsiei – şi-l trân­tea jos, David mergea la vrăjmaşul său Saul, la Saul care îl prigonea şi căuta să-l omoare, se ducea şi-i cânta psalmi. Şi duhul cel rău, auzind puterea psalmilor, se ducea de la Saul, care se liniştea. Nu mai spumega, nu se mai dădea cu capul de pământ, nu-l mai muncea diavolul, căci tre­buia să fugă, izgonit de David, care venea şi cân­tând psalmi, îl izgonea.

Dar Saul ce făcea? Când se scula de jos, întreba unde-i David şi punea mâna pe suliţă, să-l o­moare. Şi de trei ori a lovit cu suliţa în perete, socotind să-l omoare pe David. Auzi pe cine voia Saul să-l omoare? Pe doctorul lui! David îl făcea sănătos, izbăvindu-l de diavolul care-l muncea fără odihnă, iar el se lupta cu bine­fă­cătorul lui, ca să-l omoare! Întreba unde-i David, voind să-l ucidă, că la aceasta îl îndemna duhul zavistiei şi rău­ta­tea din inima lui.

Dar David şi-a arătat dragostea faţă de vrăjmaşul său şi cu alt prilej. Când dormea Saul în pustiul Zif şi oş­ti­rea lui dormea cu dânsul, David – care era prigonit de Saul de patru-cinci ani – a găsit pe Saul în peşteră, unde dor­mea el şi ostaşii săi. Şi Abişai, un general din oastea lui David, îl sfătuia: „Acum Dumnezeu a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale; îngăduie-mi deci dă-l pironesc de pă­mânt cu suliţa”.
Dar auzi ce spune David: „Să nu-l u­cizi, căci cine îşi va ridica mâna asupra unsului Domnu­lui şi va rămâne nepedepsit?” (I Regi 26, 7-10). Că Saul era uns al împărăţiei.

S-a dus David la capul lui Saul şi i-a luat numai suliţa şi ulciorul cu apă, ca să ştie că a fost aproape de el şi a plecat pe un deal mai departe, de unde a început a striga către Abner, generalul lui Saul: „Hei, de ce nu păzeşti pe împăratul vostru?”. S-au sculat şi generalul şi ceilalţi şi au început a se întreba: „Măi, cine strigă? David, pe care-l urmăreşte împăratul în muntele Hachila şi în pustia Zif şi în atâtea părţi, ca să-l omoare”. Da – striga David – „şi am fost în peşteră; iată suliţa lui Saul în mâna mea, iată ulciorul din care bea apă! Am fost la ca­pul lui, dar n-am vrut să-l omor”.

Şi a auzit Saul că David a fost lângă dânsul şi că i-a cruţat viaţa zicând: „Mă tem de Dumnezeu să fac rău celui ce vrea să-mi ia viaţa”. Şi aşa David, înainte cu vreo mie de ani de Sfânta Evanghelie, a împlinit Evanghelia de astăzi, adică a iubit pe vrăjmaşul său.

Saul îl căuta cu patru mii de ostaşi pe David în toate părţile Palestinei ca să-l omoare, să-i ia viaţa, iar acela, când l-a avut în mâna lui, i-a cruţat viaţa, zicând: „Nu, Doamne fereşte, nu-i voi face vreun rău, că este unsul Domnului!”. (I Regi 26, 11-16). Vezi dragostea de vrăjmaşi împlinindu-se încă înainte de legea darului?

Dar Moise nu tot aşa a făcut? Poporul cârtea împo­tri­va lui şi se răzvrătise împotriva lui Dumnezeu, abă­tân­du-se la idolatrie. Iar el, când a văzut că Dumnezeu i-a spus: „Eu mă uit la poporul acesta şi văd că este popor tare de cerbice. Lasă-Mă dar acum să se aprindă mânia Mea asupra lor, să-i pierd...”, a zis: „O, Doamne, rogu-mă a­cum, de vrei să le ierţi păcatul acesta, iartă-i; iar de nu, şterge-mă şi pe mine din cartea Ta, în care m-ai scris” (Ieşirea 32, 8-9, 31-32).

Adică vreau să mor mai bine eu decât să piară ei, cu toate că ei m-au amărât şi au cârtit împotriva mea şi puţin a lipsit să nu mă ucidă cu pie­tre la Rafidim, pentru că i-am scos din Egipt.

Iată dar cum porunca evanghelică de azi, care ne pare cu nepu­tin­ţă nouă, păcătoşilor, au împlinit-o totuşi alţi aleşi ai lui Dumnezeu, cu mii de ani înainte de venirea Mântui­to­ru­lui în lume.

Dar arhidiaconul Ştefan, uşa mucenicilor, cea din­tâi cale a lui Hristos care a mers în urma Lui, cum a mu­rit? Aceia îl ucideau pe el cu pietre, iar el, făcând rugă­ciuni, a îngenuncheat; şi când îl loveau bolovani mulţi, u­nul după altul, până l-au zdrobit, el, văzând că se sfâr­şeş­te, a zis cu glas mare: „Doamne Iisuse, primeşte duhul meu! Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta. Şi zicând a­cestea, a adormit” (Faptele Apostolilor 7, 59-60). Şi aşa sluga cea bu­nă după Stăpânul Hristos s-a dus.

Vedem multe pilde de acestea, pe care nu este timp să le povestim; multe pilde avem – şi în Vechiul şi în Noul Testament – care dovedesc că mulţi aleşi ai lui Dumnezeu au împlinit Evanghelia de as­tăzi cu desăvârşire, încă din vechime.

Apostolii ce spun? Când erau huliţi şi prigoniţi, răs­pundeau prin vorbire de bine şi mângâiere. Şi nici unul – zice – nu se răzbuna cu rău, ci biruiau răul cu bi­ne­le. Deci împlineau această poruncă a Evangheliei.
Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos a îndeplinit-o mai înainte de toţi cei din legea darului. Căci, când era pe Sfân­ta Cruce răstignit, se ruga pentru aceia care îi bă­teau cuie în mâini şi picioare, şi zicea: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Deci Mântuitorul şi cu cuvântul şi cu fapta ne-a învăţat că putem să iubim pe vrăjmaşi.

Dumnezeu, dacă n-ar face acest lucru cu oamenii şi cu popoarele de pe faţa pământului, n-ar mai lăsa nici un om pe tot globul.

Oare cum plouă El peste toate po­poarele pământului care n-au cunoscut pe Dumnezeu? Cum plouă El peste creştinii care sunt numai cu numele creştini şi-L răstignesc în toată clipa cu fărădelegile lor? Îl înjurăm, Îl batjocorim, Îl hulim, ne abatem la necredinţă, la ură; cum plouă peste noi?! Ar trebui să plouă numai în grădina celui ce-L cinsteşte pe El, ar trebui să răsară soarele numai peste cel drept, iar la ceilalţi, la păcătoşi, să fie întuneric. Dar nu e aşa.

Dumnezeu fiind prin fire preabun şi preamilostiv, răsare Soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi şi plouă şi peste drepţi şi peste ne­drepţi.

Dacă Dumnezeu S-ar judeca cu oamenii şi dacă ar aduce mânie în toate zilele pentru păcatele noastre, ar tre­bui să stăm mereu fără să răsară soarele şi fără să avem picătură de apă pe faţa pământului, pentru că toţi şi în toată vremea suntem vrăjmaşii lui Dumnezeu, pen­tru că nu împlinim poruncile Lui, ci-L urâm şi ne îm­po­tri­vim voii Lui.

Dar Dumnezeu nu face aşa şi nu ţine so­co­teală de păcatele noastre. În bunătatea Lui cea ne­măr­gi­nită, acoperă cu mila şi dragostea Sa toate neputinţele şi răutăţile şi fărădelegile lumii.

Dar poate va zice cineva: „Dumnezeu poate face acestea, că este Dumnezeu Atotputer­nic, dar eu sunt om şi după legea firii, eu nu pot să-l iubesc pe cel ce mă urăşte. Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Şi noi, dacă ne rugăm lui Dumnezeu şi dacă rămânem întru el, putem face pururea acest lucru.

Căci zice: „Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi..., căci fără de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5). Dacă ne rugăm Prea Sfântului şi Prea Bunului Dumnezeu, El ne ajută şi nouă ca să iubim pe cei ce ne urăsc, să facem bine celor ce ne fac rău, să binecuvântăm pe cei ce ne vatămă pe noi.

Pentru că dacă Dumnezeu a făcut aceasta fiind fără de păcat, noi, păcătoşii, nu trebuie oare să ne iubim unul pe al­tul şi să ne purtăm sarcina unul altuia? Dar – zice Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Poate nu poţi să iubeşti pe vrăj­ma­şul tău când te simţi nedreptăţit de dânsul, poate a­ceas­ta nu o poţi face deocamdată. Dar măcar taci, rabdă şi roagă-te lui Dumnezeu! Măcar nu te răzbuna pe el şi mă­car în suflet poartă cu înţelegere neputinţa acestuia în vre­mea lui de tulburare. După aceea te vei ruga cu la­crimi lui Dumnezeu şi-ţi va da ţie dar şi putere să-l iu­beşti din toată inima pe cel ce ţi-a făcut rău. Dar întâi şi în­tâi te roagă”.

Sunt cinci feluri de dragoste. În Evan­ghe­lie se vorbeşte de dragostea lui Dumnezeu, de iubirea aproa­pelui. Sfântul Maxim spune că sunt cinci feluri de iubiri şi din cele cinci, două sunt bune, una mijlocie şi două de lepădat. Cele două bune sunt: să iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea şi să iu­bim pe aproapele ca pe noi înşine.

O altă iubire este dra­gostea cea firească, pe care o au părinţii pentru copii şi copiii pentru părinţi şi pe care o au fraţii şi surorile şi ru­deniile după trup între ei, adică de origine firească. Aceasta nu este de condamnat, adică nu trebuie să o oco­lim, dar nici nu câştigăm mare lucru din ea, fiind firească şi sădită de Dumnezeu în om.

Apoi mai sunt două feluri de iubiri: cea trupească, când cineva iubeşte pe altul cu pa­timă şi cea însoţită cu iubirea de argint, când cineva iu­beşte pe altul că-i dă bani sau îi dă altă avere. Acestea sunt pătimaşe şi sunt de lepădat. Ba chiar şi cea mijlocie es­te de condamnat atunci când e exagerată (Filocalia II, „Su­ta a doua a capetelor pentru dragoste”, cap. 9, 10)... .

Ne spun Sfinţii Părinţi: „Caută la firea ta, omule şi dacă voieşti să-ţi facă altul bine şi să-i fie milă de tine când eşti tulburat şi ispitit şi necăjit, să-ţi fie şi ţie milă de altul, deopotrivă cu tine. Şi el e om şi el e ispitit şi el are necazuri şi el are ispite şi el are diavoli care îl asu­presc şi el are patimi înăuntru şi în afară şi el e tulburat de duhuri şi ispite; deci să nu-l urâm, că şi tu mâine vei a­vea aceleaşi încercări. Şi aşa vom învăţa dragostea de aproapele, dacă vom socoti cele ale firii, că suntem adică de o fire cu dânsul şi că nu putem să-i stăm în ajutor nici o cli­pă fără harul şi mila lui Dumnezeu”.

Dar să privim spre noi şi spre porunca Evangheliei de astăzi. Dacă noi nu numai că nu iubim pe cei ce ne fac rău, nu numai că nu binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, nu numai că nu dăm cu împrumut la acela de la care trebuie să nu ne gân­dim să luăm înapoi, ci căutăm să ne răzbunăm nu­mai­decât asupra celui ce ne-a făcut rău, atunci nu mai sun­tem fiii lui Dumnezeu, ci fii urgiei şi ai mâniei lui Dumnezeu. Căci avem în mintea noastră gândul de a ne răz­buna pe cel ce ne-a făcut rău.

Atunci nu mai este du­hul lui Dumnezeu în noi şi nici nu mai este dragostea lui Iisus Hristos în inimile noastre, ci suntem nişte tâlhari, nişte ucigaşi de bună voie, chiar dacă n-am face ucidere, o dată ce pândim să ne răzbunăm cu răutate asupra fra­te­lui şi căutăm să dărâmăm slava lui, sau cinstea lui, sau orice din cele ale lui, care sunt date de Dumnezeu; sun­tem ucigaşi mai înainte de a face ucidere. De ce? Căci u­ci­dem slava şi cinstea lui, averea lui şi altele ca acestea.

De aceea bine a spus dumnezeiescul Evanghelist Ioan că cel ce urăşte pe fratele său, acela ucigaş de om este, chiar dacă n-a ucis cu mâna sau cu băţul, căci cu gândul îl urăşte şi caută să se răzbune şi pândeşte pe fratele său să-i facă vreun rău. El este un ucigaş în inima sa şi de-l va găsi moartea aşa, vai şi amar! Că ucigaş este şi cu ucigaşii va avea parte.

Dacă a murit cineva întunecat la inimă şi nu a iertat pe fratele său, nu poate să primească iertare în ziua judecăţii şi în ceasul morţii, căci zice Domnul că de nu vom ierta noi din inimă greşelile fratelui nostru, nici Tatăl nostru Cel din cer nu ne va ierta nouă greşalele noastre (Matei 18, 35; Marcu 11, 25-26).

Nu a zis să spui numai din buze: „Dumnezeu să te ierte”. Căci auzi pe dumnezeiescul Evanghelist Matei: „De nu veţi ierta – fiecare fra­telui său – din inimile voastre…” (18, 35).

Deci, nu-i de ajuns să zici numai atât: „Dumnezeu să te ierte”, dar ini­ma ta să fie plină de zavistie şi de mânie; aceasta nu-i ier­tare. Dumnezeu caută la inimă, că i-a zis lui Samuel la alegerea lui David, când proorocul credea că Dumnezeu va alege pe fratele acestuia, Eliab, văzându-l cât este de voinic şi frumos: „Nu te uita la înfăţişarea lui şi la înăl­ţi­mea staturii lui; Eu nu mă uit ca omul; căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă” (I Regi 16, 7).

Deci, să ştiţi că nu putem zice Tatăl nostru, nu putem zice „şi ne iartă nouă, Doamne, păcatele noastre”, dacă în inima noastră avem un pic de ură pe cineva. În zadar ne ru­găm, că Dumnezeu la inimă se uită.

Dacă avem ură pe ve­cinul şi pe fratele nostru, în zadar ne rugăm, când ini­ma noastră e plină de răutate, de zavistie, de răpire şi de toată râvna cea rea.

Deci, să ne silim cu inima noastră, să o convingem că trebuie să iubim pe fratele nostru şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu să ne ajute să facem acest lu­cru şi abia atunci să avem îndrăzneală în rugăciunea noas­tră către Dumnezeu.

Dacă nu, are să se întâmple ce spu­ne Sfântul Isaac Sirul: „Sămânţă pe piatră este rugă­ciu­nea celui ce are mânie asupra fratelui său”. Ai semănat pe piatră; se prinde? Aşa e rugăciunea noastră când ne ru­găm lui Dumnezeu, dacă avem ură şi răutate asupra fra­telui. Nu se prinde sămânţa pe piatră, nici cuvintele ru­găciunii noastre nu au îndrăzneală la Dumnezeu, atâta vre­me cât avem ură pe cineva.

Aşa, fraţii mei, să ne rugăm Prea Sfântului Dumnezeu şi Prea Sfintei Lui Maici, să ne ajute să iubim pe fraţii noştri din inimă. Dacă nu, suntem departe de ade­vărul Evangheliei şi dragostea lui Iisus Hristos nu pe­trece în noi.

Şi după ce a spus Mântuitorul aşa, a adău­gat la urmă: „Deci fiţi voi milostivi precum Tatăl vostru este milostiv”. Auzi unde ne trimite?! Să luăm pildă pe Dumnezeu! Dacă El plouă peste drepţi şi peste nedrepţi, dacă face să răsară soarele Său şi peste cei buni şi peste cei răi şi dacă pe cei drepţi îi iubeşte pentru dreptate şi pe cei păcătoşi îi miluieşte pentru mila Sa cea negrăită, să fim şi noi aşa!

Pe toţi să-i miluim, pe toţi să-i iertăm, de toţi să ne fie milă. Zice Sfântul Maxim în capetele pen­tru dragoste: „Vrei să te asemeni cu Dumnezeu? Să iu­bim pe cei drepţi pentru că sunt drepţi, dar şi de cei pă­că­toşi să-ţi fie milă, cum I-a fost Mântuitorului, Care a ve­nit să cheme nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la po­că­inţă”.

Fariseii zic: „Iată că Învăţătorul vostru mănâncă şi bea cu vameşii şi cu desfrânatele şi cu tâlharii!”. Şi eu le spun: Da, a venit să iubească pe cei drepţi, dar nici de păcătoşi n-a fost fără grijă, ci a purtat grijă de mântuirea lor, că I-a fost milă. I-a fost milă lui Dumnezeu şi de cei păcătoşi şi de cei drepţi. Că noianul milostivirii Lui este peste tot.

Deci aşa să fim şi noi: pe cei drepţi să-i iubim pentru dreptate, iar de cei păcătoşi să ne fie milă, că-i robit de satana, e robit de vrăjmaşul nostru cel nevăzut, de diavolul de care se teme toată suflarea. E om nepu­tin­cios şi el are în firea sa durere şi gânduri şi întristare şi frică şi mânie şi neputinţe şi înrăire de gânduri – fel de fel de neputinţe.

Dacă-i om neputincios şi dacă îl vedem că-i păcătos, noi suntem din altă fire? Suntem şi noi din acelaşi lut, plini de păcate şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Şi dacă aşteptăm să ne miluiască şi pe noi Cineva din ceruri – Dumnezeu – să ne fie milă şi nouă de vrăjmaşii noştri.

Dacă vedem aşa de multe neputinţe şi dacă Dumnezeu priveşte la noi deşi avem milioane şi milioane de neputinţe pe care noi nu le cunoaştem şi pe toate le leagă şi pe toate le vindecă şi cu roua milei Sale ne aduce la pocăinţă şi nu voieşte să ne pierdem, ci până în ceasul cel mai de pe urmă ne aşteaptă să ne întoarcem, să ne pocăim ca să dobândim împărăţia cea veşnică a Lui, să ne fie milă şi nouă de fratele, aducându-ne aminte că şi el e om şi mai ales greşeşte din neputinţă şi din neştiinţă şi din slăbiciunea inimii şi din răutatea satanei.

Căci aşa cum greşim noi, aşa greşeşte şi el. De aceea să ne fie milă unuia de altul, să purtăm sarcina unul altuia, ca să împlinim Legea lui Hristos, adică legea dragostei ca­re ne porunceşte iubirea de vrăjmaşi.

Iubiţi credincioşi,

...Astăzi Bise­ri­ca lui Hristos cea dreptmăritoare sărbătoreşte Acoperă­mân­tul Maicii Domnului. Sărbătoare mare pentru Bise­rica lui Hristos şi pentru tot creştinul.

Mai întâi să ştim cum a luat fiinţă praznicul acesta. Aceasta s-a întâmplat în Constantinopol, pe vremea împăratului Leon cel Înţe­lept, care a fost un împărat creştin şi a făcut mult bine Bi­sericii lui Hristos.

De aceea Dumnezeu a vrut ca în tim­pul împărăţiei lui să se facă o minune ca aceasta. Se fă­cea o priveghere de toată noaptea spre Duminică la Bise­ri­ca din Vlaherne, care se afla pe malul mării, unde era hramul Maicii Domnului. Şi acolo la biserică era multă lu­me adunată, fiind biserică mare. Şi s-a întâmplat că a ve­nit la biserică şi Sfântul Andrei, care se făcuse şi se zi­cea nebun pentru dragostea lui Hristos, după ce auzise de la Apostolul Pavel că cel nebun al lui Hristos este mai în­ţelept decât toată lumea.

Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos stătea în biserică în timpul privegherii, la ceasul al patrulea din noapte, adică la ora zece noaptea. Şi a ridicat ochii în sus deasupra norodului în biserică şi a văzut pe Maica Dom­nu­lui că ţinea un omofor, adică un brâu aşa cum e omo­fo­rul la arhierei.

Omoforul acesta strălucea mai mult de­cât soarele şi îl ţinea deasupra poporului. Maica Domnu­lui era înconjurată de toţi îngerii cerului şi de toţi sfinţii, cel mai aproape de dânsa fiind Sfântul Ioan Botezătorul şi Sfântul Ioan Evanghelistul.

Şi a auzit-o pe Maica Dom­nu­lui zicând aşa: „Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul care se roagă Ţie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutorat şi neascul­tat” (Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, icosul 10).

Stând aşa Sfântul Andrei şi având mintea curăţită prin raza Sfântului Duh, a zis către ucenicul său, Epifanie: „Fratele meu, oare vezi tu pe Împărăteasa tuturor cum acoperă poporul în biserică cu Sfântul ei acoperământ şi auzi cum se roagă pentru toată lumea şi cum mijloceşte pentru noi, oamenii, în biserica aceasta?”.

Îndată ce a zis cuvintele acestea – auzind şi Epifanie rugăciunea cu care se ruga ea Mântuitorului, deodată a dispărut vedenia din biserică. Şi au păstrat ei taina aceasta o vreme, iar mai pe urmă au spus patriarhului şi altora că Maica Dom­nului a fost în biserică în noaptea aceea, la prive­ghe­re şi a acoperit poporul cu dumnezeiescul ei acoperă­mânt.

Şi din acel an a început a se serba, mai întâi la Constantinopol, apoi în Rusia şi la alte popoare creştine, sărbătoarea aceasta, care se cheamă în ruseşte Pocrov, adică Acoperământul Maicii Domnului.

Astăzi, când sărbătorim Acoperământul Maicii Dom­nului, au sosit la noi mila şi îndurările ei.

Fraţii mei, după Prea Sfânta şi de viaţă făcătoarea Treime, în ceruri, nu există altă persoană, altă faţă mai înaltă pe scara duhovnicească decât Maica Domnului.

Aşa ne învaţă Biserica lui Hristos şi toţi dumnezeieştii în­vă­ţători ai Bisericii. Deci, pentru că Dumnezeu a înălţat pe Maica Domnului la atâta slavă şi cinste veşnică, ca să fie mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de ase­mă­nare decât Serafimii (Axionul Maicii Domnului), adică mai presus de toate cetele îngereşti cu slava, cu puterea şi cu darul, să ştiţi că prin rugăciunile Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu se ţine lumea aceasta până astăzi.

Mila Dom­nului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Părintelui Său şi a Prea Sfântului Duh, adică a Prea Sfintei Treimi, care coboară peste toată lumea, este numai prin mijlocirea Maicii lui Dumnezeu, care este Mama noastră cea din ceruri. Avem o mamă duhov­ni­ceas­că, ce mijloceşte şi pururea se roagă pentru toate po­poarele de pe faţa pământului, dar mai cu seamă pen­tru popoarele creştineşti.

Aşa Maica milei, Maica milosti­vi­rii, Maica cea pururea cinstită şi preanevinovată şi mai pre­sus decât toată făptura, când se dezlănţuie pe faţa pă­mântului războaie între popoare şi răutăţi, Maica Dom­nului mijloceşte în genunchi înaintea Prea Sfintei Treimi să le potolească şi să le liniştească, să-I fie milă de atâta amar de oameni care mor vinovaţi sau nevinovaţi.

Când se întâmplă secetă pe faţa pământului şi nu plouă şi pier dobitoacele şi păsările, sau, cum zice proorocul Ieremia, că „boul va rage de secetă şi s-a uscat iarba pământului şi ne mor dobitoacele în turme”, când e atâta secetă că ţipă păsările de sete în văzduh, Maica Domnului pleacă genunchii şi se roagă: „Doamne, dă-le ploaie. Ştiu că Ţi-au greşit, ştiu că Te-au amărât, Doamne, ştiu că merită pe­deapsă, ştiu că merită să-i risipeşti pe toţi pentru păcate, ca toţi să moară de sete. Dar întinde mila Ta, adu-Ţi amin­te de neputinţa omului, adu-Ţi aminte că sunt ţărână şi gre­şesc din neputinţă, greşesc din răutatea diavolului ca­re caută să-i piardă”. Şi aşa pleacă mila Mântuitorului, Care trimite iarăşi ploaie şi nor pe pământ.

Când pornesc din port vapoare încărcate cu bogă­ţii mari şi cu mult popor, pe oceane şi pe mări şi se ri­di­că furtuni mari, tulburări ale stihiilor şi este cu nepu­tin­ţă să mai scape vapoarele din acele furtuni, atunci Prea Curata Stăpână aduce ruga ei peste acea corabie în care se roagă în genunchi, unul, cu credinţă.

Şi iată că acel unul – cum spune Sfântul Efrem – salvează prin mijlo­ci­rea Maicii Domnului o corabie. Ea zice: „Doamne, adu-Ţi aminte de cei din corabie; sunt necredincioşi, sunt tru­faşi, sunt mândri, sunt curvari, sunt cămătari, sunt ne­gus­tori iubitori de argint şi nu Te cunosc pe Tine, dar ia­tă că înlăuntrul corabiei o biată văduvă strigă către mine: Doamne, nu ne îneca; Maica Domnului, du-ne la liman, ajută-mă să ajung acasă, că am copii mici şi nu are cine să-i îngrijească”.

Aţi auzit? Prea Sfântul Dumnezeu, pentru rugă­ciu­nile acelei văduve, pe care I le aduce Maica Domnului, Îşi întoarce mânia Sa, se liniştesc valurile mării, face să ră­sa­ră din nou soarele şi ajunge corabia cu bine la liman.

Când este boală pe faţa pământului, sau fel de fel de epidemii, ciumă sau tifos sau câte boli trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, când mor copiii, mor pă­rinţii, mor fraţii şi surorile şi se despart unii de alţii, ea le aduce scăpare.

Nimeni nu are putere să aducă să­nă­tate lumii, decât Bunul Dumnezeu. Căci Maica Dom­nu­lui, ca o Maică preabună, cade iar în genunchi şi se roa­gă: „Doamne, trimite sănătate şi fă văzduhul să le fie sănătos. Doamne, ridică osteneala şi durerea de pe vă­du­ve şi de pe copii, de peste sărmani şi de peste tot omul, că sunt mulţi, Doamne, care mă cheamă în ajutor şi vo­iesc ca prin rugăciunile mele să capete mila şi îndurarea Ta”. Şi aşa boala şi molima şi orice altă durere, încetau cu darul lui Hristos, când nici doctorii nu mai ştiau ce să fa­că cu atâţia morţi, cu atâţia răniţi, cu atâţia care trans­mit boală. Iar Maica Domnului se străduieşte ca pe toţi să-i facă sănătoşi şi pe toţi să-i mângâie.

S-au zidit în lume închisori şi sunt atâtea boli pentru oamenii care au greşit lui Dumnezeu, că zice: „Cel ce păcătuieşte împotriva Ziditorului său, să cadă în mâi­ni­le doctorului” (Iisus Sirah 38, 15).

Aşadar şi boala şi temniţa sunt pentru că am mâniat pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştie şi atunci, undeva în temniţele acelea, pe cei care poartă lanţuri la mâini şi la picioare şi se chinuie şi văzând că n-au altă nădejde, îşi îndreaptă gândurile lor că­tre Prea Curata, Prea Sfânta Maica Domnului, Fecioara, izvorul milei şi al îndurării: „Maica Domnului, scoate-mă de aici; am greşit, ne rugăm Ţie. Tu poţi să dai un gând bun stăpânirii care ne-a robit aici, căci Tu poţi să-i îm­blân­zeşti pe stăpânitori; scoate-ne de aici, că e greu. Dă dru­mul la tot deţinutul” – cum s-a întâmplat în ţara noas­tră.

Cine a făcut această milă şi îndurare? Maica Dom­nului, Prea Curata şi Prea Sfânta Maică a milei. Ea le-a dat conducătorilor ţării gând bun şi dragoste, încât i-a eli­berat, cu condiţia să fie cuminţi de acum înainte. Aşa a făcut Maica Domnului cu cei de la închisori, cu cei din boli, cu cei de pe mare şi cu toţi de pe uscat.

Dar să ve­dem ce va mai face Maica Domnului în viaţa noastră.

În casele unora, după cum vine la urechea noastră, este mare tulburare. Nu se împacă soţul cu soţia, nu se iubesc fraţii, se bat, se judecă, se ceartă – neorânduială.

Şi atunci, văzând biata mamă atâta zbucium în familia ei, sau tata, sau bunicul, care e mai credincios, pune mâna pe un Acatist al Maicii Domnului, îngenunchează undeva singur într-o cameră şi începe a se ruga: „Maica Dom­nu­lui, linişteşte casa noastră, linişteşte pe tata, pe mama, pe copii, pe ceilalţi şi dă-le înţelegere, dragoste, alinare”. S-a dus ura, s-a risipit iuţirea, tulburarea, dorinţa de răz­bunare şi s-a liniştit familia. De cine? Maica Dom­nu­lui, cu mila ei, cu îndurarea ei, a coborât mila lui Dumnezeu peste acele suflete care o cheamă în ajutor.

Dar avem şi ceata monahilor şi monahiilor care duc mare război contra firii. Căci spune dumnezeiescul Scărar: „Monahul este sila necontenită a firii şi tăierea voii până la moarte”. Călugărul este un ostaş al lui Dumnezeu care se luptă cu firea sa până la ultima suflare.

Firea cere mân­care şi el se luptă să postească; firea cere somn, el prive­ghează; firea dă îndemnul la lucruri deşarte, el se luptă să păzească curăţia şi nici cu mintea să nu greşească lui Dumnezeu; firea cere răzbunare, avere sau slavă, el se lup­tă pentru smerenie, pentru sărăcie şi pentru gânduri de umilinţă şi cele asemenea (Exaimeronul Marelui Vasile, aşezăminte călugăreşti, 1855).

În războiul nevăzut al fie­că­rui suflet de creştin şi mai cu seamă al monahilor, cea mai mare ajutătoare şi ocrotitoare este Maica Domnului, Maica milei şi a milostivirii. El se roagă Mântuitorului să-l izbăvească de toate patimile trupeşti: „Doamne, nu-mi lăsa în primejdie fecioria, depărtează gândurile necurate de la inima mea, de la mintea mea. Nu vreau nici cu gândul să-Ţi greşesc, pentru că am auzit că se poate preacurvi chiar numai în gând”. Şi atunci, Maica milosti­vi­rii linişteşte ispitele acelui călugăr sau călugăriţe şi le dă gând liniştit, gând curat în inimă şi aşa este slava şi mila Prea Sfintei Maici a Domnului peste cei ce duc viaţă curată şi în feciorie. Ea este pururea grabnică ajutătoare şi pentru monahi şi pentru monahii şi pentru tot creşti­nul care are sfântul şi dumnezeiescul botez.

Dar, fraţilor, vine ceasul cel mai de pe urmă, când fie­care din noi avem să trecem pragul acestei vieţi. Va ve­ni moartea azi, mâine, poimâine; nu ştim când vine ziua a­ceea. Vai de noi şi de noi în vremea morţii! Spaima va fi ma­re, căci satana – cum se arată în Războiul nevăzut – toa­tă viaţa luptă să ne ducă prin păcate la iad, la veşnica mun­că, dar niciodată nu dă el atâta luptă ca în vremea mor­ţii.

Să se ştie că patru sunt asupririle cele mai pri­mej­dioase cu care ne dă război vrăjmaşul în vremea mor­ţii. Întâi este războiul împotriva credinţei; al doilea, împo­tri­va nădejdii; al treilea, împotriva smereniei, cu slava de­şar­tă şi cu mândria; al patrulea, cu nălucirile cele de mul­te feluri şi prefacerile slujitorilor nedreptăţii în îngeri de lumină.

Şi ne învaţă Sfântul Nicodim Aghioritul în ce chip trebuie a se lupta cineva împotriva acestor mari asu­priri şi grele ispite din vremea morţii.

Şi iată cum: când vrăjmaşul va începe a ne da război cu mincinoasele lui a­pu­cări prin gânduri de necredinţă în mintea noastră, atunci trebuie să ne tragem înapoi degrabă, de la minte la voire, zicând: „Du-te înapoia mea, satano, tată al min­ciu­nii, căci nu voiesc nici măcar să te aud pe tine, fiindcă des­tul îmi este mie a crede cele ce crede Biserica cea sfân­tă a lui Hristos!”.

Şi să nu dăm loc în inima noastră gân­durilor necredinţei, precum este scris de înţeleptul So­lomon: „De se va sui peste tine duhul celui puternic – adi­că al vrăjmaşului –, să nu-ţi laşi locul tău”; şi dacă vrăj­maşul şarpe îţi va aduce îndoială în ce crede Biserica, nu-l băga pe el în seamă şi să nu răspunzi lui. Ci văzând min­ciuna şi viclenia lui, fereşte-te foarte de el. Iar dacă eşti puternic în credinţă şi în gând, şi voieşti să faci pe vrăj­maşul de ruşine, răspunde lui: „Biserica crede ade­vă­rul”.

Şi de-ţi va zice ţie: „Ce este adevărul?”, zi lui: „Acela pe care îl crede Biserica”; şi pururea fii în gând cu rugă­ciu­nea către Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Iar când ne va război cu deznădejdea, să ne aducem aminte de mi­la şi bunătatea lui Dumnezeu, Care a venit în lume să moa­ră pentru noi, păcătoşii. Când ne va război cu slava de­şartă şi mândria, să ne socotim că suntem praf şi ce­nu­şă, şi să punem toate isprăvile noastre pe seama lui Dumnezeu.

Să ne cunoaştem cu adevărat greutatea pă­ca­telor şi a răutăţilor noastre, dar să nu deznădăjduim de mila lui Dumnezeu, căci auzi ce zice Duhul Sfânt: „Mân­tui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul” (Psalmii 33, 21).

Iar dacă ne vor da nouă război cu nălucirile şi prefacerile lor în chip de îngeri de lumină, să stăm tare întemeiaţi în smerenia cu­getului nostru şi să zicem: „Schimbaţi-vă, ticăloşilor, în în­tunericul vostru, că mie nu îmi trebuie vedenii! Nu am tre­buinţă în acest ceas decât de mila lui Dumnezeu şi de mi­lostivirea Lui”.

Şi chiar de ai cunoaşte că multe din sem­nele arătate ar fi de la Dumnezeu, întoarce-te de la dân­sele şi goneşte-le departe de la tine cât poţi. Şi să nu te temi că nu place lui Dumnezeu acest lucru şi această în­toarcere a ta ce o faci, socotindu-te nevrednic de acele ve­denii.

Căci dacă vedeniile ar fi de la Dumnezeu, El ştie să te curăţească prin ele şi nu-I va părea rău dacă tu le go­neşti. Pentru că Cel ce dă dar celor smeriţi, nu îl ia pe el de la dânşii pentru lucrurile ce le fac unii ca aceştia din smerenie.

Aşadar, ţineţi minte, fraţii mei, că acestea sunt armele cele mai de obşte pe care obişnuiesc vrăj­ma­şii noştri draci a le unelti împotriva noastră în ceasul cel mai de pe urmă al morţii.

Şi fiecăruia îi dă război după plă­cerile şi patimile la care îl cunoaşte că este supus mai mult.

Şi să nu uiţi a cere cu toată inima în ceasul acela a­ju­torul rugăciunilor Prea Sfintei şi Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu, şi grabnicul ei ajutor te va izbăvi şi va a­duce peste sufletul tău mila ei şi îndurarea Prea Pu­ter­ni­cu­lui Dumnezeu! Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!