"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

marți, 1 ianuarie 2019

CHIPUL PREOTULUI DUPĂ SFÂNTUL VASILE CEL MARE

Pr. Dr. Ioan Moldoveanu



În istoria religiilor, preoţia a jucat un rol esenţial şi decisiv. Preoţia este aceea care dădea culoare unei religii şi care fixa ritmul de urmat: “dacă preoţii unei religii se ridică prin evlavia, ştiinţa, viaţa lor până la apogeul acestei religii, ei întruchipează cu adevărat idealul acestei credinţe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei, în religiile superioare la acelea de prooroci şi înţelepţi, iar în creştinism la acela de sfinţi”[1]

Preoţia Vechiului Testament era de origine divină, reprezentând o cinste inegalabilă, pe când diferitele preoţii ale păgânismului nu depăşeau stadiul de magie. Preoţia creştină, mai apoi, are cu totul altă faţă. Ea devine o instituţie divină creată prin harul Domnului Iisus Hristos şi are caracteristica de a continua opera Lui în lume. Scopul pe care şi-l propune preoţia lui Hristos, este menţionat şi lămurit încă cu primele scrieri creştine, începând cu Sf. Apostol Pavel şi continuând cu acelea ale Sf. Părinţi[2]. Preoţia creştină avea să fie, potrivit cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur “semnul iubirii lui Hristos”. 


Sfinţii Părinţi, în general, văd în ea “cea mai sfântă şi folositoare slujire a credincioşilor şi un omagiu adus lui Hristos-Dumnezeu”[3]. De aceea, nu este lipsit de importanţă că în creştinism apar tratate elaborate ce analizează toate implicaţiile ce decurg din însuşirea unei astfel de responsabilităţi. Încă de la primii Părinţi şi Scriitori ai Bisericii, poate chiar imediat după Sf. Ap. Pavel, au apărut aprecieri asupra Tainei Preoţiei, ca dintre cele mai importante Taine ale Bisericii. Odată cu adâncirea noii învăţături şi sistematizarea concepţiilor teologice în primele cinci secole, apar tratate care se vor referi exclusiv la Taina preoţiei aşa cum ştim că au scris Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Efrem Sirul. Practic, ele concentrau în sine toată concepţia acelor prime secole despre modul în care înţelegeau creştinii preoţia. Se înţelege că nu era lucru de neluat în serios, ba era Taina care implica cele mai adânci responsabilităţi asupra cărora nu se mai putea reveni uşor. Însuşi Sf. Vasile cel Mare, chiar dacă nu a scris ca şi ceilalţi doi Capadocieni un tratat pe această temă, vedea preoţia ca pe o “sarcină de grea răspundere ce necesită o pregătire atentă şi o viaţă curată, preotul fiind un om al faptelor[4]. Deci de la Sfântul Vasile nu ne-a rămas o “sumă de gândire” pe marginea acestei probleme, tratată într-un corpus unitar, dar nu putem spune nici că nu a fost preocupat de problematică, când ştim prea bine că întreaga-i viaţă şi-a dedicat-o slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Însă ce gândea el concret la adresa acestei Sfinte Taine, şi ce îndemnuri dădea celui care “îndrăznea” s-o îmbrăţişeze, vom încerca să redăm în rândurile ce urmează. 

Acest mare Sfânt Părinte a fost înzestrat cu calităţi morale şi intelectuale deosebite pe care şi le-a pus în slujba Bisericii, ca preot şi ierarh. A fost, cum deja cunoaştem, excepţional păstor de suflete, strălucit teolog al Duhului Sfânt, fapt ce a produs impunerea supranumelui de “cel Mare” în conştiinţa urmaşilor şi a întregii Biserici. 

Deşi a avut o viaţă frământată şi tulburată, Sf. Vasile a lăsat foarte mult Bisericii, dar şi lumii, în general. S-a remarcat, în special, prin opera caritabilă ce a întreprins-o, dar nu mai puţin prin opera teologică prin care a dat o lovitură de graţie ereziilor vremii (Contra lui Eunomiu, Despre Sfântul Duh). El este autorul unora dintre cele mai profunde rugăciuni folosite până azi în Biserica Ortodoxă, este autorul unuia dintre cele trei texte ale Sfintelor Liturghii care s-au impus la noi, la ortodocşi, este de asemenea autor de reguli şi rânduieli pentru monahi, dar şi rânduitor al vieţii morale prin impunerea de canoane, valabile şi acestea până azi, şi nu mai puţin sfătuitor al preoţilor de atunci şi de acum pentru ca ei să-şi poată îndeplini slujirea cu toată cinstea ce se cuvenea[5]. Sf. Vasile s-a identificat cu adevărurile teologice şi a înţeles că “preoţia este apostolat şi o stare de slujire a lui Hristos, a Bisericii şi credincioşilor, servind aspiraţiile păstoriţilor săi de a merge spre mai bine”[6].
Chiar dacă el nu a scris un tratat cu privire la preoţie, a lăsat în urmă exemplul nescris al unei vieţi angajate pe deplin în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Exemplu care sună mereu a îndemn[7]. El ne-a lăsat peste timp modelul adevăratului preot “prin sfinţenia vieţii sale, prin cugetarea sa genială, prin ortodoxia învăţăturii, prin dragostea sa de Dumnezeu şi de aproapele, prin lucrarea sa de îmbunătăţire a vieţii oamenilor”[8] şi chiar dacă nu a apucat să culeagă roadele muncii sale (a murit la numai 49 de ani), el a semănat totuşi pentru viitor, cum frumos spune un autor străin[9]. Cu alte cuvinte, el ne-a prezentat prin propria-i existenţă chipul adevăratului preot, prin aceea de se fi străduit să trăiască preoţia în toată dimensiunea şi măreţia ei, constituind pildă de urmat pentru preoţi şi pentru cei ce se pregătesc de o asemenea responsabilitate[10]

Ca atare, am încercat şi noi să redăm coordonatele principale care definesc chipul unui preot, potrivit cerinţelor marelui ierarh care înţelegea prin preoţie misiunea întregului sacerdoţiu creştin în care intră diaconii, preoţii şi episcopii. Lucrarea preotului este “sublimă şi complexă, pretinzând de la preot calităţi deosebite, o pregătire temeinică, un suflet ales, răbdare în toate, însă mai ales dragoste de Dumnezeu şi faţă de oameni”[11]. Pentru că preoţii sunt în primul rând slujitorii lui Dumnezeu cel nevăzut, spiritual, dar omniprezent prin atotputernicie, au datoria de a cunoaşte şi a iubi pe Dumnezeu cu toată fiinţa sa, de a-I sluji în curăţie, sfinţenie, smerenie[12]. Este evident gândul Sf. Vasile cel Mare. 

Dar, preoţia depinde mult şi de vocaţia, căreia Sfinţii Părinţi îi dau mare importanţă. Sfântul Vasile cerea ca Taina preoţiei să fie precedată de o atentă analiză a candidatului, de o cercetare a faptelor trecute şi toate acestea se cer însoţite de o judecată matură pentru că, după ce va fi primită hirotonia, nu mai pot exista circumstanţe atenuante, ci numai responsabilităţi. Cel ce simte o asemenea vocaţie este invitat să mediteze asupra măreţiei misiunii care i se va încredinţa şi la posibilităţile personale pe care el le poate oferi acestei slujiri. Iată concret, cum relatează Marele Părinte felul în care se recrutau preoţii: “Nu se primeau altădată preoţii decât după ce au fost examinaţi timp îndelungat. Se fixa un examen riguros al vieţii lor trecute, se informau dacă ei nu erau clevetitori, beţivi, dacă au fost credincioşi în tinereţe şi dacă erau înzestraţi cu calităţile necesare pentru a cuceri sfinţenia, fără de care e imposibil a vedea pe Dumnezeu[13]. Toate acestea se impuneau ca necesare şi obligatorii pentru cei ce vor voii să aleagă calea preoţiei. Începuseră să apară în epocă moravuri uşoare la creştini şi chiar în rândul multora dintre candidaţi, moravuri faţă de care Sf. Vasile nu putea să nu ia atitudine, mai ales atunci când era vorba de doritori de astfel de sarcini mari. Se mai întâmpla un lucru: date fiind frământările dogmatice prin care Biserica trecea (Sf. Vasile, să nu uităm, trăise în preajma celui de-al II-lea Sinod Ecumenic) se ajungea de multe ori la compromisuri, unii fiind primiţi în cler pentru a nu trece de partea adversarilor, fără a se verifica în prealabil dacă respectivul are vreo înclinaţie către preoţie. Nu sunt rare cazurile în care ereziarhii ademeneau cu preoţia, ba chiar cu funcţii înalte în cler pe mulţi dintre aceia care le-ar fi putut aduce din aceste poziţii servicii. Odată ajunşi în aceste funcţii ecleziastice, se întâmpla şi ca respectivii să plătească poliţe celor care altădată li se opuseseră sau care avuseseră îndrăzneala să apere adevărul. Câţi dintre ierarhii ortodocşi nu sfârşiseră în exiluri în primele şase secole datorită unor astfel de situaţii?[14]

Pornind de la cuvintele Sf. Ap. Pavel, “Nu-ţi pune mâinile peste nimeni prea degrabă” (I Tim. V, 22), Sf. Vasile fixa în “Regulile” sale monahale să nu se ajungă la atari compromisuri şi, ca urmare, “hirotonia să nu fie dată cu uşurinţă, ci cu băgare de seamă. Viaţa preoţilor şi a diaconilor se impune a fi ireproşabilă[15]

Trecând mai departe, Sfântul Părinte fixa şi criteriile după care se impunea o astfel de alegere: fizice, religios-morale, intelectuale. Candidatul la preoţie trebuia să îndeplinească, mai întâi, anumite condiţii de ordin fizic: să fie sănătos şi integru din punct de vedere fizic, fapt pentru care pretindea o educaţie oarecare a mişcărilor trupului. Nu este de ignorat nici pregătirea religios-morală, condiţie supremă pentru preoţie, deoarece curăţenia morală înseamnă sfinţenie, iar sfinţenia este unul dintre atributele lui Dumnezeu. Sfinţenia este conferită preoţiei prin harul Sf. Duh, împreună cu dragostea. Preotul trebuie, într-un cuvânt, să fie virtuos şi cu viaţă ireproşabilă[16]

Sfântul Vasile constata cu durere că există mulţi nedemni de slujirea preoţească. La începutul episcopatului său, el scria horepiscopilor “să fie mult mai atenţi şi să aplice canoanele Părinţilor atunci când recomandă pe cineva la diaconie sau preoţie, deoarece s-au strecurat în rândul clerului mulţi nevrednici, admişi fie din motive de rudenie, fie din alte motive afective, mai ales că mulţi vor să scape de serviciul militar[17]. În această situaţie, Sfântul nu putea decât să condamne păcatul simoniei prin care se săvârşea o dublă fărădelege: luarea de bani pe un lucru sfânt şi promovarea în cler a unor elemente nevrednice pentru o asemenea slujire[18]

Una dintre marile dimensiuni pe care preoţia trebuia să le arate creştinismului şi lumii întregi, în afară de sfinţenie de care depindea moralitatea unui preot, era şi dragostea faţă de Dumnezeu şi de oameni. Datorită acestei mari dimensiuni a preoţiei, Sfinţii Trei Ierarhi au făcut din preoţia lor o “realitate profundă, cuceritoare şi transformatoare de inimi”[19]. Preotul era dator cu dragoste semenilor pentru că aceştia formează Biserica lui Hristos în lume. Din dragoste faţă de aproapele, Sf. Vasile a creat aceea instituţie de asistenţă socială - Vasiliada - şi tot aceeaşi dragoste i-a dat putere să se aplece asupra rănilor celor mulţi şi oropsiţi, oferindu-le mângâiere. 

Apoi, din profilul moral al preotului nu poate lipsi evlavia, care tot din dragoste trebuie să izvorască; “evlavia dă tărie în ceasurile de ispită iar prin ea preotul capătă forţa de a răspândi linişte în sufletul credincioşilor[20]. În acest sens, una din datoriile preotului este aceea de “a feri pe credincioşii săi de patimile trupeşti şi sufleteşti care pot pune stăpânire pe ei, iar când acestea au cuprins pe unii dintre ei să-i ajute să se elibereze[21]

În cele din urmă, Sfântul Vasile îndeamnă pe preoţi să se ferească de cele materiale, care nu fac altceva decât să-i coboare. 

Dar, candidatul la preoţie, pe lângă vocaţie, sfinţenie şi dragoste, trebuie să posede o pregătire intelectuală solidă, care să dubleze profilul său moral. Marele ierarh cerea ferm de cel ce se pregăteşte să devină preot, ca toţi ceilalţi Părinţi, “să facă dovada unei temeinice pregătiri intelectuale, a unui orizont larg şi a unei cunoaşteri aprofundate a teologiei[22]. Preotul trebuie să se iniţieze la fel de bine în filosofie şi-n ştiinţe în scopul de a-şi forma o pregătire multilaterală. Dar, în primul rând, trebuie să facă dovada cunoaşterii doctrinei ortodoxe. Pe lângă acestea, se mai cerea preotului să fie şi un bun cunoscător al sufletelor, adică un bun psiholog, datorită problemelor dificile cu care va fi confruntat. Însă, cultura rămâne inoperantă fără concursul cuvântului, fapt pentru care Sf. Vasile mai spune: “odată stăpân pe cuvânt, Evanghelia trebuie predicată cu toată îndrăzneala şi tăria, iar adevărul să fie mărturisit, chir dacă unii pun piedici şi persecută până la moarte pe predicatori[23]. Cuvântul, însă, “nu trebuie spus cu ostentaţie sau spre linguşirea ascultătorilor, ci spre slava lui Dumnezeu[24]

Iată câteva dintre regulile ce trebuia un preot să şi le impună pentru ca preoţia sa să fie roditoare.
În ce priveşte activitatea unui preot, aceasta trebuia să se desfăşoare pe patru planuri: haric, moral, social şi misionar-pastoral. 

Pe plan haric, lucrarea preotului este centrată în Sf. Euharistie: “lumina şi dragostea trimisă de Dumnezeu prin Sf. Taine trebuie să umple sufletul preotului. Prin Sf. Taine, preotul uneşte pe cei ce-au fost cu cei ce sunt şi cu cei ce vor fi[25]. În acest plan se întâlnesc cele trei slujiri hristice, de sfinţitor, jertfitor şi liturghisitor care dau, de altfel, măreţie slujirii acesteia. Este ceea ce-l făcea pe preot superior chiar şi îngerilor. Cuvintele Sf. Vasile sunt sublime atunci când se referă la aceste aspecte sau când vorbeşte de latura jertfitoare a preoţiei. Nu se poate îngădui un preot fără ca acesta să fie un liturghisitor cu adevărat, or aici exemplul personal al Marelui Ierarh este prea evident. 

Pe plan moral, activitatea preotului trebuie să decurgă ca un corolar necesar din activitatea pe plan haric[26]. Lipsa curăţeniei morale a preotului duce la anularea tuturor faptelor acestuia. Preotul nu poate avea cuvânt printre credincioşi decât prin puterea exemplului personal. Atunci când acesta nu există, întreaga activitate pastorală este pusă în pericol. Cu alte cuvinte, îndemnul său era ca “principiul fundamental al activităţii preotului pe plan moral să fie desăvârşita armonie între cuvântul şi fapta sa[27]. Şi continua prin a-i îndemna pe preoţi să aibe o ţinută corespunzătoare slujirii ce li s-a încredinţat şi asta mai cu seamă în timpul săvârşirii Sf. Liturghii, pe care acest Mare Părinte punea atât de mare accent. Să vedem ce învăţături dădea el aceluia care s-ar încumeta la asumarea răspunderii asupra căreia ne face mereu atenţi: “Sârguieşte-te, o, preote, a te arăta pe tine lucrătoriu neruşinat, învăţând drept cuvântul adevărului şi niciodată să nu stai la slujbă având vrajbă asupra cuiva, ca să nu izgoneşti de la tine pe Mântuitorul Duh. În ziua slujbei să nu te judeci, nici să te priceşti (cerţi) cu cineva, ci în biserică stând, roagă-te şi ceteşte până la ceasul întru carile şi se cade să săvârşeşti Dumnezeiasca Liturghie şi aşa să stai cu umilinţă şi cu inimă curată înaintea Sfântului Jertfelnic şi să nu cauţi aici şi acolo, ci cu groază şi cu frică să stai înaintea Învăţătorului ceresc, să nu te grăbeşti a săvârşi (sfârşi) rugăciunile pentru vreo slujbă omenească, nici să le scurtezi, nici să iei faţa cuiva, ci să cauţi către singur împăratul cel ce stă înainte şi către puterile îngereşti ce stau împrejurul lui. Fă-te vrednic pe sine sfintelor canoane. Să nu slujeşti împreună cu aceia care sunt opriţi, nici cu ereticii. Vezi cum Îi stai înainte, cum lucrezi cele sfinte şi pe cine cumineci cu dânsele. Să nu uiţi porunca cea stăpânească şi pe cea a Sfinţilor Apostoli, că zice: «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritare porcilor». Vezi să nu vinzi pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile celor nevrednici. Să nu te sfieşti, nici să te ruşinezi de cei slăviţi ai pământului, nici de însuşi cel cu coroană încoronat în ceasul acela, iară pe cei vrednici de împărtăşire să-i împărtăşeşti în dar precum şi tu însuţi în dar ai luat. Pe aceia cărora dumnezeieştile canoane nu le dă voie, să nu-I împărtăşeşti. Caută ca nu cumva din lenevirea ta să se atingă de Dumnezeieştile Taine vreo molie sau vreun şoarece sau altceva de acest fel. Nici să se umezească sau să se afume sau să se uneltească de cei nesfinţiţi şi nevrednici. Aceste şi pe cele asemenea acestora de le vei păzi, vei mântui pe sine şi pe cei ce te vor asculta pe tine[28]. Iată, deci, cât de importantă era pentru Sf. Vasile purtarea preotului, mai ales faţă de cele sfinte. Dar această grijă nu poate izvorî decât dintr-o viaţă morală pe măsură, care să poată stârni în preot acei fiori sacrii, care să-l facă responsabil de toate acestea. Asupra tuturor faptelor de genul acesta încerca Marele Părinte bisericesc să-i sensibilizeze pe cei ce vor dori preoţia. 

Activitatea pe plan social ar trebui să urmeze celorlalte două coordonate sau să fie o încununare a lor. Este ştiut că preotul epocii patristice s-a remarcat prin grija faţă de oamenii simpli, în suferinţă. Sfinţii Părinţi au depus din totdeauna eforturi pentru reformarea stărilor sociale din vremea lor. Întru aceasta s-a remarcat Sf. Vasile cel Mare în mod deosebit. În sarcina episcopatului din vremea sa intrau: ajutorarea văduvelor, primirea străinilor călători, ajutorarea fetelor orfane sărace, îngrijirea bolnavilor, toate dublate de activitatea eminamente pastorală, adică de vizitele canonice făcute în toate locurile pe care le avea în jurisdicţie. Toate aceste sarcini au devenit la Sf. Vasile cel Mare instituţii. Am mai amintit că Sf. Vasile crease la Cezareea, spre 369, un aşezământ cu scop caritabil, ce-şi propusese susţinerea acelor sarcini pe care el le punea în seama preoţiei. Nu de puţine ori a intervenit şi pentru înlăturarea efectelor distrugătoare ale stihiilor naturii: secetă, grindină, inundaţii, cutremure sau a luptat pentru înlăturarea foamei. Nedreptăţile sociale stârneau în sufletul său revolta, fapt care îl făceau să le înfiereze cu fiecare ocazie. Acesta era cu adevărat chipul preotului în viziunea Marelui Părinte al Bisericii din veacul al IV-lea. Nu o cerea numai altora, ci el însuşi se arăta cu exemplul, atunci când nu îl predica. Apoi, să nu uităm că îşi pusese la bătaie propria avere pentru a realiza toate acele lucruri pe care le cunoaştem ca fiind opera caritabilă a Sf. Vasile. Pe de altă parte chiar recomanda, ca soluţie pentru înlăturarea nedreptăţilor, “să se facă împărţirea celor necesare după nevoile fiecăruia”[29]. Recurgerea la un atare gest ar fi înlăturat orice tensiune pe care posesiunea de averi o induce într-o comunitate. 

În fine, cel de-al patrulea plan pe care trebuia să se desfăşoare activitatea preotului era cel misionar-pastoral, ceea ce implica misiunea sa de învăţător, educator (pedagog) şi predicator. Din perspectiva aceasta, preotul era văzut de Sf. Vasile ca doctor de suflete, care trebuie “să facă tot ce-i stă în putinţă spre a preveni pe cele sănătoase, a vindeca pe cele bolnave şi a smulge din ghearele morţii pe cele în agonie[30]. Atunci, piscul operei misionare a preotului este mântuirea credincioşilor. Dar mântuirea face şi obiectul celorlalte planuri pe care se află preoţia, căci trebuie să se afle pe toate cele patru nivele deodată. Cele patru planuri pe care se desfăşoară această activitate a preotului e bine să se afle într-o permanentă întrepătrundere, fără de care toată această lucrare ar fi lipsită de o ordine şi de logică. În preoţie, cele patru lucrări se completează şi aşa finalitatea este cu adevărat mântuirea celor păstoriţi. 

Preotul, în concepţia Sf. Vasile cel Mare, este o continuare a celui din paginile Sf. Scripturi, fiind susţinut de puterea exemplului personal. Marele Ierarh a criticat aspru tot ceea ce contravenea acestei atitudini, nedreptăţile şi necinstea şi a predicat dragostea, pacea, slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Pe drumul pe care el aşează preoţia sunt chemaţi să meargă toţi cei ce o îmbrăţişează. 

În final, încă o învăţătură a Sf. Vasile trebuie să anime pe fiecare dintre aceia care se încumetă să facă acest pas spre cele înalte: “am păstrat în mine învăţătura despre Dumnezeu pe care am primit-o în copilărie de la fericita mea mamă…n-am schimbat părere după părere[31]. Spunem aceasta pentru a sugera că preotul este dator să vegheze asupra turmei sale, dar nu este mai puţin adevărat că trebuie să vegheze şi pentru sine însuşi, căci dacă nu o face cu sine, e greu de crezut că o va realiza cu cei încredinţaţi lui. Sfântul Vasile ne pune în faţă, prin ceea ce a spus sau prin ceea ce a făcut, chipul complet al preotului, pentru care, foarte important este ce învăţătură a primit din primii săi ani de viaţă, cum a păstrat-o, cum o va încredinţa altora şi în ce măsură va dubla cuvântul cu fapta. Înţelegem din tot ceea ce ne învaţă Marele Vasile că misiunea preoţiei este sublimă, deşi nu lipsită de ispite, de greutăţi, dar depăşibile atunci când cugetul este curat, iar învăţătura despre Dumnezeu nealterată. Despre el Sf. Grigorie de Nazianz spunea foarte frumos: “Frumuseţea lui a fost virtutea, mărimea lui a fost teologia, mersul său a fost înaintarea continuă, care prin urcări treptate   l-a urcat până la Dumnezeu, iar puterea lui a constat în semănarea şi împrăştierea învăţăturii[32]. Credem, odată cu Sf. Grigorie Teologul şi cu Sf. Vasile cel Mare, că acestea trebuie să caracterizeze pe preotul din toate timpurile, fără osebire.


[1] Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, “ST”, nr. 9-10, 1949, p. 739.
[2] Ibidem, p. 741.
[3] Pr. Prof. Ştefan Alexe, Consideraţii despre preoţie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1972, p. 54.
[4] Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XIII la Geneză II, 4, Migne, PG, LIII, 110, cf. Pr. Prof. I. G. Coman, Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, “GB”, 10, 1956, p. 540; Alexe, op. cit., p. 56.
[5] Idem, Actualitatea gândirii Sf. Trei Ierarhi despre preoţie, “ST”, 1-2, 1984, p. 94.
[6] Drd. Irineu Pop, Învăţături morale şi sociale în opera Sf. Părinţi, p. 278. 
[7] Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor după Sfinţii Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1970, p. 99.
[8] Alexe, op. cit., p. 93.
[9] Aimé Puech, Histoire de la littérature greque chretienne, III, Paris, 1930, p. 249.
[10] Ibidem.
[11] Ibidem, p. 102.
[12] Rămureanu, op. cit., p. 99.
[13] Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV, Migne, PG, XII, 400, apud J. Riviere, Saint Basile eveque de Cesaree, Paris, 1925, p. 217, cf. Pr. Mircea Basarab, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, “MO”, 1-2, 1970, p. 4.
[14] Coman, Sensul preoţiei, p. 743.
[15] Sf. Vasile cel Mare, Moralia, Regula LXX, Migne, PG, XXXI, 816D-820A, apud Coman, Sensul preoţiei, p. 744.
[16] Idem, Sensul şi sarcinile preoţiei, “MO”, 1972, p. 9.
[17] Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV către horepiscopi, ed. Yves Courtonne, Saint Basile, Lettres I, Paris, 1957, p. 139-140, cf. Alexe, Actualitatea, p. 101. Probabil că gândul acesta al Sfântului Vasile despre cei care aleg preoţia ca să scape de serviciul militar a alimentat concepţia mai nouă că monahismul ar fi şi el rezultat al unei asemeni intenţii. Concret, mulţi intrau în monahism din aceleaşi motive enunţate de Sf. Vasile, mai ales după ce unii dintre împăraţi fixaseră prin lege că cei care îmbrăţişau monahismul erau scutiţi de serviciul militar - vezi Savva Agouridis, Μοναχισμός (Monahismul), Atena, 1997. 
[18] Sf. Vasile cel Mare, Epistola LXXX către horepiscopi, ed. cit., p. 138-139, cf. Alexe, op. cit., p. 101.
[19] Coman, Atitudinea practică, p. 537, Alexe, op. cit., p. 96.
[20] Basarab, op. cit., p. 7.
[21] Rămureanu, op. cit., p. 102.
[22] Basarab, op. cit., p. 4.
[23] Sf. Vasile cel Mare, Moralia, Regula LXX, 13, Migne, PG, XXXI, 825D, 828A, apud Coman, Sensul preoţiei, p. 753.
[24] Idem, Regula LXX, 23, PG, XXXI, 836A, apud ibidem.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Sf. Vasile, Regula LXX, PG, XXXI, 824 CD, apud ibidem.
[28] Învăţătură a Marelui Vasilie către preot, în “Catihisis sau Învăţătura pe scurt despre hristianitate”, tipărit cu binecuvântarea IPS Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, ediţia a IV-a, Iaşi, 1838, p. 126-127.
[29] Sf. Vasile, Comentariul la Psalmul XIV, PG, XXIX, 261C, 264A, apud Rămureanu, op. cit., p. 104.
[30] Pr. Prof. I.G. Coman, Idei pastorale, misionare şi sociale înnoitoare la Sfinţii Trei Ierarhi, “ST”, 1-2, 1951, p. 102.
[31] Irineu, op. cit., p. 288.
[32] Cuvântarea funebră în onoarea Sf. Vasile cel Mare, trad. de Pr. N. Donos, Huşi, 1931, p. 119, 186; Alexe, op. cit., p. 56.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!