"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

duminică, 14 aprilie 2019

Rugăciunea, postul și pocăința - căile înaintării noastre spre Înviere

Pr. Gabriel Basa

Predică la Duminica a cincea din Post, a Cuvioasei Maria Egipteanca

Aflați pe calea urcușului duhovnicesc, pe care nădăjduim să-l parcurgem pentru a ajunge, în comuniune, la ziua cea mare a Învierii, ne găsim astăzi în Duminica a cincea din Post când Biserica face pomenirea Cuvioasei Maria Egipteanca.

 Exemplul vieții ei care, din femeie păcătoasă şi decăzută, a izbutit să urce - prin pocăinţă - toate treptele desăvârşirii, încât să fie îmbrăcată în aureola sfinţeniei, ne uimește și astăzi pe toți. Potrivit tradiţiei orale, Cuvioasa Maria Egipteanca a trăit în secolele IV - V. Născută într-un sat din Egipt avea să își părăsească familia, atrasă fiind de faima, luxul și bogăţia oraşului Alexandria.  Puternicul centru economic-comercial, de atunci, atrăgea oameni din trei continente. Era cetatea în care îşi desfăşurau activitatea filosofi vestiţi, dar şi teologi de mare prestigiu, închinători la idoli, dar şi călugări creştini cu viaţă aleasă, oameni cu stare - care-şi petreceau zilele în ospeţe şi desfătări, dar şi semeni de-ai lor care erau desconsideraţi şi împresuraţi de multe nevoi şi necazuri. Puterea răului şi ispitele trecătoare ale vieţii au pus curând stăpânire asupra sa încât a ajuns o fiinţă decăzută sub raport moral.


Dar viața sa avea să se schimbe într-un mod neașteptat, atunci când plecând din Alexandria şi ajungând în Ierusalim, din simplă curiozitate a dorit să intre în biserica ”Înălţarea Sfintei Cruci”. Spre surprinderea ei, n-a putut să intre în biserică. Astfel şi-a dat seama că asupra

sufletului ei lucra o putere supraomenească şi nevăzută. Remuşcările pentru viaţa ei i-au cuprins întreaga fiinţă. În chip minunat, în faţa cinstitei şi de viață făcătoarei Cruci, a descoperit o lume nouă, a frumuseţii adânci şi netre­cătoare a învăţăturii Mântuitorului. Și astfel în mulţimea de credincioşi care se închinau sfintei cruci, a înţeles marea deosebire între lumea în care trăise şi aceea în mijlocul căreia se afla. Cu mare greutate a izbutit să intre în biserică, s-a închinat şi a sărutat lemnul sfintei cruci, apoi s-a îndreptat spre icoana Maicii Domnului, pe care a rugat-o, cu lacrimi fierbinţi, să-i fie ocrotitoare şi îndrumătoare spre pocăinţă şi spre mântuire.

Cuprinsă de remuşcări, plângându-şi cu amar greşelile săvârşite, a luat hotărârea de a începe o viaţă nouă, de pocăinţă, de rugăciune şi de sfinţenie, împăcată cu Dumnezeu şi cu oamenii. Avea 30 de ani când, hotărâtă să-şi închine viaţa lui Hristos şi să dobân­dească   iertarea  pentru  păcatele ei, a  părăsit  lumea  cu   toate plăcerile acesteia şi a plecat în pustiul Iordanului. Acolo a trăit 47 de ani, în cea mai aspră viaţă, în izolare totală de oameni, în post, rugăciune şi lacrimi de pocăinţă. Dar în acelaşi pustiu al Iordanului exista o mănăstire, închinată Sfântului Ioan Botezătorul, în care vieţuiau mai mulţi călugări. Aceştia obişnuiau ca din prima Duminică a Postului Mare, când se împărtăşeau, şi până în Duminica Floriilor, să-şi părăsească mănăstirea şi să se retragă în pustiu, pentru a petrece în rugăciune, în post şi în alte nevoinţe duhovniceşti. Între călugării de aici se număra şi un bătrân cu numele Zosima, care trăise peste o jumătate de veac în mănăstiri, inclusiv în cea de la Iordan. Retrăgându-se şi el în pustiu, într-un post al Paştilor, a întâlnit acolo pe Maria Egipteanca, foarte înaintată în vârstă, care i-a istorisit toată viaţa ei, s-a spovedit și a cerut Sfânta Împărtăşanie. Bătrânul Zosima s-a îngrozit de cele auzite, dar i-a mulţumit lui Dumnezeu că 1-a învrednicit, să cunoască o astfel de fiinţă care şi-a plâns o viaţă întreagă păcatele, ajungând la o schimbare radicală a cursului vieţii ei, făcute prin puterea crucii lui Iisus Hristos. Peste un an, călugărul a venit din nou în locul în care vieţuia Maria, ca  să-i aducă Sfânta Împărtăşanie. I-a găsit însă numai trupul mort, pe care 1-a redat pământului din care a fost plămădit.

 Viaţa Mariei Egipteanca reprezintă un caz aparte, în istoria Bisericii şi a marilor convertiri creştine, pentru că ea a ajuns, de pe ultima treaptă a decăderii morale, la o credinţă puternică în Iisus Hristos. Cea de a doua parte a vieţii ei, viaţă de pocăinţă și de sfinţenie, a învrednicit-o să fie aşezată de Biserică în rândul sfinţilor, pomenirea ei făcându-se de două ori pe an: în prima zi din luna aprilie şi în Duminica a cincea din Postul Sfintelor Paști. Această pomenire ne oferă și nouă prilej de meditare asupra propriei noastre vieţi, asupra greşelilor pe care le-am săvârşit şi asupra vieţii pe care ar trebui să o ducem în viilor.

Păcatul, cu toate formele lui de manifestare, este prezent în fiecare din noi. Dar şi în cel mai decăzut şi mai tainic colţ al sufletului omenesc - oricât de rău ar fi acesta - stăruie, totuşi, simţul vinovăţiei, mustrarea de conştiinţă pentru faptele săvârşite. Este necesar doar un strop de  voinţă ca să trezeşti la viața propria ta ființă. Şi tocmai pentru ca să transformăm sufletul, Biserica ne recomandă, în mod special acum, în perioada postului, trei căi strâns legate una de alta: rugăciunea, abținerea de la orice lucru rău și spovedania pentru a ajunge să ne împărtăşim cu Trupul si Sângele Domnului. Rugăciunea este un mijloc de reculegere, o încercare de a sta de vorbă cu Dumnezeu, pentru a ne cerceta cu atenţie viața și a ajunge să vedem ce trebuie înlăturat. În urma unei rugăciuni stăruitoare şi cu părere de rău pentru cele săvârşite, cel care are conştiinţa încărcată de păcate va veni în mod inevitabil în scaunul spovedaniei, ca să-și deschidă sufletul în fața preotului duhovnic, pentru a cere iertare și a promite că se va strădui a se abține de la păcăt, aşa cum a făcut și Maria Egipteanca în faţa icoanei Maicii Domnului. Astfel împăcați cu Dumnezeu și cu semenii, putem primi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Căinţa sinceră, față de propriile noastre păcate, face să renască în noi cre­dinţa, ne sporeşte dragostea față de Dumnezeu şi de aproapele, ne întăreşte nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, ne face să trăim împă­caţi cu noi înşine şi cu semenii noştri. Prin pocăinţă, credinciosul se luminează, se sfinţeşte, se ridică la Dumnezeu, iar Dumnezeu co­boară în sufletul său, stabilind o legătură de dragoste cu El.

 Privind atent, constatăm că mai avem de urcat doar două trepte către culmile duhovniceşti dăruite nouă de Acela care S-a jertfit pentru noi pe crucea Golgolei, ca să ne izbăvească din robia păcatului şi a morţii. Prin urmare se cuvine să ne rugăm fierbinte Tatălui ceresc, ca să ne lumineze mintea spre gânduri bune, încât să grăim numai cele plă­cute Lui, să ne întărească inima spre a putea săvârşi numai fapte vrednice de laudă şi de folos semenilor noştri, să ne dea tăria voinței trebuitoare pentru a ne abține de la păcat, a ne plânge păcatele şi a ne căi, ca astfel să ne ridicăm tot mai sus pe calea desăvârşirii și să ajungem pe culmile sfinţeniei creştine. Astfel, aflați în comuniune cu Dumnezeu, renăscuţi sufleteşte, ne vom învrednici să fim părtași bucuriei pe care ne-o va aduce Domnul prin Învierea Sa cea de a treia zi. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!