"Preotul e tot om, dintre oameni. Vă mai mângâie, vă mai mustră, însă voi nu trebuie să vă supărați.Primiți, deci, pe preoți!
Căutați-i nu numai când vă merge rău în casă! Dacă vreți să nu aveți păcate multe și să nu ziceți mult, cât mai des să vă spovediți."
(Pr. Ioanichie Bălan)
)

Postare prezentată

Corabia - Duminica a IX-a după Rusalii

vineri, 19 iulie 2019

Prăznuirea Sfântului Prooroc Ilie

Arhimandrit Conferenţiar Doctor Vasile Miron


„Auzi-mă, Doamne auzi-mă,
ca să cunoască poporul acesta că Tu,
Doamne, eşti Dumnezeu şi că Tu le
întorci inima la Tine.”
(III Regi, XVIII, 37)

Iubiţi credincioşi!

Când Dumnezeu a pregătit omenirea pentru venirea pe pământ a Domnului nostru Iisus Hristos, a ales din rândurile poporului evreu bărbaţi înţelepţi, virtuoşi, drepţi şi cinstiţi ca să călăuzească poporul la lumina dreptei credinţe şi să-l ferească de primejdia căderii în idolatrie.

Asemenea bărbaţi providenţiali au fost profeţii. Inspiraţi de Duhul Sfânt, aceşti mesageri ai voii divine şi organe ale revelaţiei au prevestit viitorul, au condamnat fărădelegea şi păcatul, au transmis oamenilor cuvântul adevărului dumnezeiesc, au cultivat şi apărat credinţa într-un singur Dumnezeu şi au proorocit timpurile mesianice, pregătind astfel calea spre „legea harului şi a adevărului” (I Ioan, I ,17), Legea Noului Testament a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.


Pentru rolul lor de îndrumători spirituali şi interpreţi ai voii şi legii lui Dumnezeu, profeţii au fost numiţi „tribuni sacri ai poporului”. Ei reprezentau vocea lui Dumnezeu care mustra, mângâia, îndemna şi trezea conştiinţele adormite, iar în materie învăţătorească şi educativă erau suprema autoritate religios-morală. Profeţii propovăduiau cu înflăcărare cuvântul adevărului revelat, tălmăceau poporului planul dumnezeiesc, anunţau împlinirea făgăduinţelor mesianice şi sfătuiau pe contemporani să se întoarcă pe calea cea dreaptă şi să vieţuiască după poruncile lui Dumnezeu.

Predica lor era însoţită adeseori de acte supranaturale: semne, minuni şi proorocii, pentru a confirma lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu în lume şi cârmuirea Lui în istorie. Activitatea profeţilor s-a încheiat „la plinirea vremii” (Galateni IV, 4), când s-a întrupat Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ultimul profet fiind Sfântul Ioan Botezătorul, aşa cum însuşi Domnul a spus: „Toţi proorocii şi Legea au proorocit până la Ioan” (Matei XI,13).

În rândul profeţilor se înscrie la loc de cinste figura luminoasă a Sfântului Proroc Ilie Tesviteanul a cărui pomenire o săvârşim noi astăzi şi despre a cărui viaţă şi activitate vom încerca să vă vorbim în cele ce urmează.

Iubiţi credincioşi!

Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul se bucură de o popularitate şi cinstire deosebită în rândurile credincioşilor şi Biserica noastră Ortodoxă i-a rânduit o zi de mare prăznuire pentru că virtuţile şi faptele lui minunate strălucesc ca nişte diademe scumpe peste veacuri şi sunt pilde demne de urmat pentru noi. El a fost „om pământesc, cu slăbiciuni asemenea nouă” (Iacov V,17), însă a trăit ca un om ceresc, a fost un om al rugăciunii şi al împlinirii voii lui Dumnezeu, a avut o curăţie sufletească asemenea îngerilor, o răbdare neclintită asemenea mucenicilor, o credinţă dreaptă şi statornică asemenea apostolilor, un curaj uluitor în înfruntarea rătăcirilor idolatre şi a nelegiuirilor de tot felul şi o râvnă neistovită în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sfânta noastră Biserică îl numeşte în cântările ei „îngerul Domnului care suflă cu râvnă dumnezeiască”, pentru că era însufleţit de zel sfânt faţă de Dumnezeu, faţă de triumful adevărului dreptei credinţe şi faţă de împlinirea faptei de milostenie şi de binefacere către semenii săi.

Era originar din Tesba Galaadului şi a activat ca profet în regatul lui Israel în secolul IX înainte de Hristos în vremea domniei lui Ahab, un rege imoral şi netrebnic care săvârşise atâtea „fapte rele înaintea ochilor Domnului” încât întrecuse în fărădelegi pe „toţi cei ce au fost înaintea lui” (III Regi, XVI,30). Acest rege îşi luase de soţie pe Isabela, o femeie păgână, care l-a atras la rătăcirea idolească, îndemnându-l să renunţe la cinstirea adevăratului Dumnezeu şi să îmbrăţişeze credinţa popoarelor păgâne care se închinau zeului Baal şi zeiţei Aşera (Astarta). Răutatea atinsese apogeul în clipa când regele a înălţat altare şi temple acestor zeităţi, silind poporul să părăsească slujirea Dumnezeului lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, şi să se închine lui Baal şi Astartei şi să le aducă jertfe.

Această cumplită nelegiuire a aprins mânia celui Prea Înalt şi braţul Său a lovit cu tărie şi fără cruţare pe cei rău-credincioşi. Unealta pedepsirii necredinţei şi înşelăciunii idoleşti şi instrumentul lucrării proniatoare a lui Dumnezeu a fost în acel moment de crâncenă orbire şi întunecare sufletească Sfântul Mare Prooroc Ilie. Prin râvna, credinţa şi înţelepciunea sa şi prin puterea lui Dumnezeu, el „a biruit păgânătatea şi pe cei fără de lege i-a mustrat şi i-a ruşinat”. Parcă îl vedem cum se prezintă în faţa regelui Ahab mustrându-l cu îndrăzneală şi ameninţându-l cu pedeapsa lui Dumnezeu pentru nebunia şi idolatria în care atrăsese tot poporul. „Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel înaintea Căruia slujesc eu; în aceşti ani nu va fi rouă, nici ploaie decât numai când voi zice eu” ( III Regi, XVII, 1) „pentru că te-ai lepădat de Dumnezeul cel adevărat şi te-ai închinat la dumnezei falşi şi mincinoşi”. Acestea zicând, a plecat dinaintea lui Ahab. Din clipa aceea cerul s-a încuiat şi s-a făcut secetă mare încât nici o picătură de ploaie sau de rouă n-a picat de sus pe pământ timp de trei ani şi jumătate şi poporul îndura foamea, lipsa şi sărăcia.

Pentru a-l cruţa de foame şi sete şi pentru a-l izbăvi de răzbunarea Isabelei, Domnul i se arată lui Ilie şi îl sfătuieşte zicându-i: „Du-te de aici, îndreaptă-te spre răsărit şi te ascunde la pârâul Cherit, care este în faţa Iordanului. Apă vei bea din acel pârâu, iar mâncare am poruncit corbilor să-ţi aducă acolo!” (III Regi XVII, 3-4).

În acest chip minunat a fost hrănit alesul şi plăcutul lui Dumnezeu Ilie. Corbii îi aduceau pâine şi carne în fiecare zi, iar setea şi-o potolea adăpându-se cu apă din pârâu. Secând pârâul din cauza secetei, profetul primeşte înştiinţare de la Domnul să se îndrepte către Sarepta Sidonului, căci acolo îi poruncise unei femei văduve să-l hrănească. Femeia era săracă lipită pământului ca şi locuitorii ţinutului, căci nu avea decât „o mână de făină într-un vas şi puţin untdelemn într-un urcior” (III Regi, XVII, 12) şi, totuşi, la rugămintea profetului, se lasă înduplecată şi îi pregăteşte acestuia o turtă ca să-şi astâmpere foamea, căci se încredinţase în cuvintele lui atunci când i-a zis: „Nu te teme, ci du-te şi fă cum ai zis, dar fă mai întâi o turtă pentru mine şi adu-mi-o, iar pentru tine şi pentru fiul tău vei face mai pe urmă, căci aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel: Făina din vas nu va scădea şi untdelemnul din urcior nu se va împuţina până în ziua când va da Domnul ploaie pe pământ” (III Regi XVII, 13-14).

Minunea se întâmplase întocmai, căci Dumnezeu îi răsplăteşte bunătatea femeii, făcând ca ultimul gram de făină şi puţinul untdelemn pe care îl mai avea să nu se împuţineze, ci să prisosească pe toată durata secetei, după cuvântul Domnului grăit prin Ilie. Dărnicia femeii şi felul în care a recompensat-o Dumnezeu ne arată cât de mult valorează fapta milosteniei. Tot cu acest prilej Sfântul Prooroc Ilie a mai săvârşit o minune. Întâmplându-se ca să moară fiul văduvei , profetul reuşeşte să-l readucă la viaţă prin puterea rugăciunilor sale şi să-l încredinţeze mamei lui spunând: „Iată, copilul tău este viu” la care văduva, cu sufletul plin de recunoştinţă, îi răspunde: „Acum cunosc şi eu că tu eşti omul lui Dumnezeu şi cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu este în gura ta” (III Regi XVII, 23-24).

În cel de-al treilea an al secetei Domnul i-a poruncit Sfântului Ilie să se înfăţişeze înaintea regelui Ahab şi să-l combată în mod public pentru necredinţa şi idolatria sa. Aceasta este a doua oară când profetul îl înfruntă în mod deschis şi categoric zicându-i: „Tu şi casa tatălui tău eşti cel ce aduci nenorociri peste Israel pentru că aţi părăsit poruncile Domnului şi mergeţi după baali. Trimite dar acum şi adună la mine în muntele Carmel tot Israelul dimpreună cu cei 450 de prooroci ai lui Baal şi cu cei 400 de prooroci ai Aşerei care mănâncă la masa Isabelei” (III Regi XVIII, 17-19). La porunca profetului s-a adunat pe Carmel mulţime mare de popor împreună cu căpeteniile lui Israel şi slujitorii lui idoleşti. Momentul era hotărâtor şi soarta urma să fie pecetluită. Fiii lui Israel trebuiau să aleagă din două variante una singură: să practice cultul lui Baal sau să se întoarcă la slujirea adevăratului Dumnezeu. Numai un semn dumnezeiesc mai putea scoate la lumină adevărul şi sfântul nu ezită să-l învedereze şi să-l sugereze, pregătind, în acest sens, condiţiile săvârşirii minunii. „Până când veţi şchiopăta în amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui! Şi dacă este Baal, urmaţi aceluia” (III Regi XVIII, 21) spunea el, adresându-se poporului care aştepta cu înfrigurare clipa decisivă, şi, ca să demonstreze tuturor celor prezenţi că Dumnezeul cerului şi al pământului este unicul şi adevăratul Dumnezeu, invită ambele tabere la o celebrare religioasă. „Daţi-ne doi viţei, a zis Ilie către popor; ei să-şi aleagă unul, să-l taie bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu facă, iar eu voi tăia bucăţi pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi face. Apoi voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu. Şi a răspuns tot poporul: ‹‹Bine ai grăit!››” (III Regi XVIII 22-24). Acum Dumnezeul cel adevărat trebuia să-şi manifeste puterea divină şi să răspundă cu foc, ca poporul să creadă într-Însul şi să-L proslăvească. Propunerea a fost acceptată în unanimitate şi preoţii lui Baal s-au conformat deciziei Sfântului Ilie. O zi întreagă s-au rugat, s-au frământat şi s-au agitat peste măsură, încât, „se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci până ce curgea sânge. Dar n-a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire. Atunci a zis Ilie Tesviteanul către proorocii lui Baal: ‹‹Daţi-vă acum la o parte ca să-mi săvârşesc şi eu jertfa mea! ››” (III Regi, XVIII, 28-29). Mai întâi a luat 12 pietre după numărul celor 12 seminţii ale lui Israel, a zidit din pietrele acestea jertfelnic în numele Domnului, a pus pe el lemne şi a aşezat deasupra lor viţelul cel junghiat. Apoi, a turnat apă din belşug, şi, căzând în genunchi, s-a rugat cu stăruinţă zicând: „Auzi-mă, Doamne, auzi-mă, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne eşti Dumnezeu şi că Tu le întorci inima la Tine.” (III Regi XVIII, 37). Rugăciunea a fost ascultată şi din înălţimea cerului „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ” (III Regi XVIII, 38), iar poporul, copleşit de măreţia acestei minuni, a căzut cu faţa la pământ, slăvind pe Dumnezeu şi zicând: „Domnul este Dumnezeu. Domnul este Dumnezeu.” (III Regi XVIII ,39). Acum toţi s-au convins că Dumnezeul lui Ilie este Dumnezeul cel adevărat, Dumnezeul părinţilor lor, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, iar închinarea la idoli este o ficţiune şi o înşelăciune. Pentru a-i întări şi mai mult pe fiii lui Israel în această convingere, Dumnezeu îşi arată bunătatea Sa, trimiţând ploaie binefăcătoare pe pământul pârjolit şi însetat de arşiţa secetei. După biruinţa adevărului împotriva păgânătăţii, Sfântul Proroc Ilie peregrinează în pustiu, unde este protejat şi hrănit în chip minunat de un înger, apoi se retrage la muntele Horeb, locuind într-o peşteră. Aici i se arată Domnul „ în adiere de vânt subţire” şi îi porunceşte să meargă la Abel-Mehola ca să-l ungă pe Elisei, fiul lui Şafat, prooroc în locul său. Tot la porunca Domnului este trimis să-l mustre din nou pe Ahab pentru că la insistenţele soţiei sale a osândit la moarte nedreaptă pe sărmanul Nabot ca să-i răpească şi stăpânească via. Proorocul i-a prezis că pentru această nelegiuire vor fi crunt pedepsiţi atât el cât şi Isabela sa, lucru care s-a şi împlinit în curând, căci regele a murit în lupta cu sirienii şi în locul unde s-a scurs sângele lui Nabot au lins câinii sângele său, iar Isabela, căzând dintr-un turn înalt, s-a prăbuşit la pământ şi a murit şi câinii i-au mâncat trupul ei în faţa cetăţii aşa cum a prevestit profetul. Cu această întâmplare misiunea Sfântului Ilie se încheie.

Pentru virtuţile sale alese, pentru viaţa austeră şi pentru râvna sa înflăcărată cu care a mărturisit cuvântul şi voia lui Dumnezeu, acest înger pământesc şi om ceresc nu a gustat paharul morţii, ci a fost înălţat cu trupul la cer. După ce a traversat împreună cu ucenicul său, Elisei, Iordanul, pe care îl despărţise în două cu mantia sa, s-a îndreptat spre pustie şi „pe când mergeau ei aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit un car şi cai de foc şi despărţindu-i pe unul de altul, a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer.” (IV Regi II, 11). În timp ce se înălţa spre cer în car de foc, i-a căzut mantia, care a rămas în posesia ucenicului Elisei, despărţind şi el cu ajutorul acesteia apele Iordanului. Acesta a continuat în Israel lucrarea profetică a lui Ilie, fiind socotit de toţi urmaş al său. Aceasta este istorisirea pe scurt a vieţii şi faptelor minunate ale Sfântului Proroc Ilie.

Şi ceilalţi profeţi au făcut minuni, au prevestit venirea Mântuitorului Hristos şi au avut viziuni, însă, personalitatea Sfântului Prooroc Ilie îi covârşeşte în chip uimitor. El a fost figura profetică cea mai populară şi cea mai iubită de poporul israelit, iar Biserica Ortodoxă l-a aşezat în locul de cinste al marilor prooroci, numindu-l chiar „temeiul proorocilor” şi „al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos”, căci, la sfârşitul veacurilor va combate în mod vădit înşelăciunea lui Antihrist (Apocalipsă XI, 6-7).

Poporul lui Israel l-a iubit pentru că l-a înfruntat cu îndrăzneală pe regele Ahab care îi împila şi le batjocorea credinţa patriarhilor. Acelaşi popor a întrevăzut în persoana profetului Ilie pe cel ce vestea existenţa şi fiinţa lui Dumnezeu, ca „Cel ce este” (Ieşire III, 14) şi lucrează în lume. El a exprimat acest adevăr cu tărie şi în nenumărate rânduri prin cuvintele: „Viu este Domnul Dumnezeu Căruia Îi slujesc”….Deci, nu Baal şi nu idolii cei făcuţi de mâini omeneşti trebuie cinstiţi şi adoraţi, ci numai El, „Cel ce este”, Dumnezeu, fiinţa absolută şi eternă trebuie preaslăvit. Atât de mult intrase în conştiinţa poporului Israelit acest profet, încât atunci când trimişii din Ierusalim vin la Sfântul Ioan Botezătorul să afle cine este, îl întreabă: „Nu cumva eşti Ilie?” (Ioan I, 21). Însuşi Mântuitorul, vorbind despre Ioan Botezătorul, spune: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vie” (Matei XI, 14), iar când îi întreabă pe ucenici în părţile Cezareii lui Filip ce părere au oamenii despre Persoana Sa, aceştia îi spun că unii dintre conaţionali îl identifică cu Ilie. Cât de mare este cinstea şi vrednicia cu care Dumnezeu l-a împodobit în împărăţia Sa cea cerească pe Sfântul Proroc Ilie reiese şi din relatarea evenimentului schimbării la faţă a Mântuitorului, expusă de sfinţii evanghelişti. Când Domnul şi-a dezvăluit o parte din slava Sa dumnezeiască şi faţa Sa strălucea ca soarele, iar hainele Sale se făcuseră albe ca lumina, s-au arătat în această privelişte înălţătoare cele două figuri luminoase ale Vechiului Testament, grăind despre patimile înfricoşătoare şi mântuitoare ale Domnului. Unul dintre personaje era Moise, prin care s-a transmis Legea, iar celălalt era Ilie Proorocul care a apărat-o cu riscul de a-şi primejdui viaţa. Aşa cum L-a propovăduit pe Dumnezeu pe pământ înaintea oamenilor, tot aşa se va înfăţişa şi înaintea celei de a doua veniri a Mântuitorului cu slavă ca să vestească lumii apropierea judecăţii de apoi şi să-L prezinte pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl. În faţa lui vor rămâne înmărmuriţi şi ruşinaţi toţi cei ce l-au tăgăduit pe Hristos şi i-au călcat poruncile Lui, aşa cum odinioară evreii părăsiseră credinţa în adevăratul Dumnezeu şi se închinau lui Baal.

Iubiţi credincioşi!

Prăznuirea Sfântului Prooroc Ilie nu constituie pentru noi cei de astăzi doar un prilej de comemorare şi cinstire a unei personalităţi religioase care a strălucit pe firmamentul istoriei acum aproape trei mii de ani în urmă şi a întors lumea de la rătăcire la adevărata credinţă. Sărbătoarea de astăzi ne îndeamnă pe toţi să păşim pe urmele proorocului şi să imităm faptele lui. „Chintesenţa religiei”, spune Fericitul Augustin, „este ca să practicăm ceea ce sărbătorim şi să facem din obiectul cultului nostru, regula vieţii noastre”.

Râvna Sfântului Ilie pentru credinţă şi adevăr să ne fie şi nouă pildă de statornicie în credinţă, în dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele şi în lucrarea faptelor bune. Rugăciunea fierbinte a Sfântului Ilie şi postul său îndelungat şi osârduitor să reprezinte pentru noi un imbold lăuntric de a ne îndeletnici cât mai des cu rugăciunea, cu citirea cărţilor de folos sufletesc şi cu înfrânarea de la patimi, de la îmbuibare şi de la plăceri lumeşti. Viaţa curată, ascetică şi sfântă a Proorocului Ilie să devină pentru noi cei de astăzi model şi îndreptar al vieţii noastre creştineşti. Să ne dezbrăcăm de patimi, de vicleşuguri, de pizme şi de răutăţi prin pocăinţă sinceră şi stăruitoare ca să ajungem la asemănarea cu Dumnezeu „prin faptă bună şi prin viaţa curată”, aşa cum a înţeles să facă Sfântul Prooroc Ilie căci numai „cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V,8). „Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (I Corinteni VI, 9-10), spune Sfântul Apostol Pavel.

Prin post, prin rugăciune, prin abstinenţă şi prin neîncetată cugetare la Dumnezeu, Sfântul Ilie a învins slăbiciunile firii omeneşti şi a petrecut viaţă îngerească pe pământ. Exemplul său devine pentru noi o mărturie neclintită că orice om pământean, cu neputinţe şi slăbiciuni, se poate îndrepta înaintea lui Dumnezeu. Prin nevoinţă sinceră şi râvnă necontenită de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor în duhul dragostei creştineşti, fiecare dintre noi poate deveni un cetăţean al cerului, un prieten şi un casnic al lui Dumnezeu aşa cum s-a învrednicit să ajungă Sfântul Ilie care a rămas peste veacuri un model de sfinţenie, de curăţie şi de slujire jertfelnică pentru toate categoriile de oameni: pentru preoţi, ierarhi şi păstori de suflete şi pentru credincioşi.

Să-l rugăm pe Sfântul Proroc Ilie să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru noi şi pentru întreaga lume ca să ne dăruiască pace, ploaie timpurie şi târzie, să sporească credinţa noastră, dragostea, rugăciunea şi râvna noastră pentru Biserică şi pentru îndeplinirea faptelor bune, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Dorim ca acest blog să fie un spaţiu al discuţiilor civilizate, al comentariilor de bun simţ. Nerespectarea acestei minime rugăminţi va duce la ştergerea comentariilor, fără avertisment şi fără explicaţii. Vă mulţumim anticipat!